Recenzie de ION ROŞIORU la "Scrisori netrimise"
Domnul Ion Roşioru mi-a făcut o frumoasă surpriză, de undeva din munţii Buzăului, unde se află şi de unde mi-a mărturisit că scrie la o improvizaţie de calculator. Doar îi dădusem cartea "Scrisori netrimise", sâmbătă, la Râmnicu Sărat, iar Domnia sa a şi citit-o şi a scris o frumoasă recenzie. Mulţumiri, stimate Ion Roşioru!
Un roman întru totul seducător
Într-un Alt cuvânt de însoţire, la
Scrisori netrimise (Editura Fundaţia
Culturală Antares, Galaţi, 2011) criticul
şi romancierul Adrian Dinu Rachieru salută trecerea Florentinei Loredana Dalian
de la proza scurtă la roman şi manifestă oarece reţinere cu privire la forma
canonică a acestei specii. În plină eră internautică, mai adaugă distinsul
critic, parfumul de roman epistolar ce şi-a avut cândva epoca lui de glorie în
textul lumii e cu atât mai demn de atenţie. Firul narativ al discursului
romanesc nu avea neapărat nevoie de găselniţa motivantă a unor texte adresative
(scrisori, jurnal, felicitări) el trăind din plin prin savoarea lui
pantagruelică, inconfundabilă şi inepuizabilă, ingredientată cu umor sarcastic şi
(auto)ironie pe măsură, verva autoarei amintind de efervescenţa şampaniei de
zile mari.
Emitenta textuală este o profesoară
universitară şi translatoare, Ilinca. Protagonista-naratoare îşi descrie drumul
spre Italia, sejurul în compania iubitului ei, medicul Mihnea Radian, şi
revenirea, nu lipsită de peripeţii, în ţară. Spiritul ei de observaţie e unul
hiperdezvoltat, ca şi puterea de a smulge vălul aparenţelor înşelătooare de pe
feţele celor cu care intră, c-o vrea sau nu, în contact. În trenul spre Baia
Mare, de pildă, o babă e preocupată, chipurile, de odihna co-pasagerei şi-o tot
îndeamnă să se culce, mobilul real al îndemnului ei mămos fiind să-l agaţe mai
uşor pe colegul de banchetă al naratoarei pornită la drum lung. Plăcerea
acesteia de a spulbera prejudecăţi şi de a despica în patru orice fir asertiv şi
interogativ de convenţie socială e practic ilimitată, precum în inteligenta
paralelă dintre o prostituată de profesie şi o doamnă căreia simpla hârtie
matrimonială (a se citi certificat de căsătorie) îi conferă automat statutul de vampiroaică asupra partenerului şi
nu numai (p.11). Dintre numeroasele
ipostaze feminine conturate în carte, cea a femeii-monstru ocupă un loc aparte.
Iată, de pildă, portretul soţiei medicului italian Battista: <meri
Dincolo de povestea de dragoste dintre
Ilinca şi Mihnea, cartea Florentinei Loredana Dalian se constituie ca o
nemiloasă radiografie a unei întregi faune interlope. Se reţine ca inubliabil
portretul lui Nae, şoferul care transportă prostituate în Italia şi face
contrabandă cu ţigări. Visul lui a fost să aibă bani mulţi şi acum e fericit
că-i are, chit că doarme prin parcările
Europei. Uns cu toate alifiile, dă şpagă vameşilor corupţi până-n măduva
oaselor. Se individualizează, de asemenea, câteva prostituate de toată mâna:
Ligia, care pleacă de acasă doar cu o sticlă de apă şi un pachet de gumă de
mestecat şi se prostituează pe traseu spre a-i putea achita şoferului neînduplecat
transportul. Ignoranţa ei este mai mult decât înduioşătoare: ea a avut ca iubit
un dezgustător de vinuri şi a trăit o
dragoste plutonică etc. O altă
prostituată atrasă de mirajul paradisului occidental este şi Lola, lucrătoare,
de faţadă, într-o pielărie şi pe care trăirea în promiscuitate a abrutizat-o,
fără a-i strivi ultimul licăr de omenie sau de conştiinţă din adâncul fiinţei.
Având remuşcări că a jignit-o pe Ilinca, îi oferă acesteia un inel de aur. O
altă prostituată, Vulgara, îi fură banii din poşetă, dar îi lasă din ei doar
cât să-şi cumepre bilet de tren când va ajunge în România. Naratoarea e luată
tot timpul drept ceea ce nu e în realitate. Noroc cu şoferul-traficant care o
scoate de fiecare dată din aceste nefericite qui-pro-quo-uri. Întâlnirea Ilincăi cu Mihnea şi clanul lui
heteroclit şi destul de grosier e relatată fără menajamente. Interesant, din
punct de vedere caracterologic, este şi romanul Ninei, femeie pe care soţul,
Vasile, o maltratează, dar care s-a resemnat gândindu-se că ar putea fi şi mai
rău şi bagatelizează totul. Fostă asistentă medicală, ca şi Rozica Radian, Nina
a iubit un doctor, George, de dragul căruia a învăţat pe furiş şi a reuşit să
intre la medicină, dar surpriza pe care urma să i-o facă viitorului soţ în
lumea căruia ar fi intrat astfel pe uşa din faţă n-a mai avut loc întrucât
acesta a părăsit-o ca un laş şi a fugit în Canada. Resemnata Nina este femeia
care s-a vindecat de iluzie încă din copilărie când un Moş Gerilă improvizat
spre a da jucării şi portocale copiilor muncitorilor unei întreprinderi
socialiste a frustrat-o de această bucurie. Fuga logodnicului a constituit un
al doilea vaccin împotriva iluziei şi din clipa aceea n-a mai vrut să aibă de-a
face cu lumea spitalelor.
Naratoarea e o justiţiară. Nu uită
nedreptăţile care i s-au făcut pe parcursul vieţii, îndeosebi în anii de şcoală.
Pornirea de a-i înţelege pe alţii, punându-se de fiecare dată în pielea lor, chiar
şi atunci când aceştia se dedau la gesturi nu tocmai morale, îi e
caracteristică. E chiar dispusă la făcutul
de concesii numai să nu întreţină stările de conflict, precum în discuţia
despre Jacqueline Kennedy care, căsătorindu-se cu Onassis a distrus cariera
strălucită a Mariei Callas. Prăpastia dintre translatoare şi medicul român ce
lucrează la negru într-o clinică italiană se adânceşte cu fiecare discuţie,
până ce el o expediază fără multă vorbă în ţara din care a chemat-o
Tema centrală a cărţii Florentinei
Loredana Dalian rămâne căutarea fericirii. Naratoarea nu înţelege însă de ce
această fericire se plăteşte cu lacrimi şi de ce apropierea de această stare
sau măcar de iluzia ei se învecinează inevitabil cu panica de a fi.
Analepsele care învrâstează fluxul epic
sunt fermecătoare, captivante şi întotdeauna motivate structural şi organic.
Unele dintre acestea ar putea alcătui oricând povestiri de sine stătătoare,
precum cea despre moartea Profesorului de matematică. Analogiile între situaţii
existenţiale sau personaje conferă autenticitate şi credibilitate discursului
narativ. Mihnea, obligat de împrejurări, mai ales de ranchiuna şi de răutatea şefului
său ierarhic (unul cu care era de preferat să greşeşti împreună decât să ai
dreptate împotriva lui) să ia calea
amară a străinătăţii, e comparat cu un alt iubit al Ilincăi, Sabin Ladaru, decanul
Facultăţii de limbi străine. Acesta din urmă avea toate calităţile unui
adevărat bărbat galant şi afectuos şi un singur defect: acela că era căsătorit.
Subalterna va ajunge să tânjească după delicateţea şi blândeţea lui doar
punându-l în antiteză cu Mihnea Radian, tip de Don Juan care, frustrat prin
ratarea unicei sale căsătorii, va neferici toate femeile ce vor mai intra în
viaţa lui. Buchetului impecabil de trandafiri pe care acesta i-l oferă de
Crăciun într-o Italie prin excelenţă alienantă, Ilinca îi preferă floarea mov
de ciulin (cred că Floare de ciulin
ar fi sunat bine ca titlu al romanului aici în discuţie!) pe care i-a dăruit-o
cândva, scoţând-o de sub haină, delicatul Sabin care o reconforta în timp ce
Mihnea o oboseşte cu perfecţionismul lui pedant..
Cum Mihnea e mai mult plecat la
spitalului lui Battista, şeful clinicii italiene unde lucra ca asistent,
invitata sa stă mai mult în casă şi-şi mai omoară din timp lecturând jurnalul
adresat de iubitul ei unei enigmatice Lăcrămioara căreia-i relatează cu lux de
amănunte tumultul său sufletesc de dezrădăcinat şi de ins căruia norocul nu i-a
prea surâs. Modul şi insistenţa cu care-şi ponegreşte fosta soţie, inclusiv
iubitele ulterioare pe care le-a părăsit fără scrupule de nicio culoare,
amintesc de Moş Nechifor Coţcariul care, spre a o seduce mai uşor pe Jupâneşica
Malca în Pădurea Grumăzeştilor, o culpabiliza fără jenă pe holeabul lui de babă care nu-i pusese-n haraba uneltele necesare unei eventuale depanări.
Lăcrămioara din jurnalul doctorului e
pentru Ilinca oglinda trecută în care îşi poate descifra virtual viitorul.
Procedeul acesta prin care un personaj se oglindeşte în altul e, de altfel,
foarte frecvent în carte. Prostituata Ligia a visat să devină o doamnă, ca
Ilinca, de pildă. Aceasta din urmă, la rândul ei, se gândeşte cu spaimă că şi
ea joacă un rol asemănător al femeilor care apar în jurnal; Viorela, Crina, Sanda
şi... Lăcrămioara pentru care traversează secrete şi sfâşietoare stări de
gelozie cu atât mai acute cu cât trecutul fiinţei iubite nu mai poate fi
deturnat sau confiscat în niciun fel.
Romanul Florentinei Loredana Dalian,
scris alert şi într-un stil seducător, cu suspansuri (finalul, cel puţin, ne
lasă bouche bée) şi pagini de rară
tensiune şi frumuseţe poetică, relatează deopotrivă creşterea şi descreşterea
unei iubiri ce s-a dorit mântuitoare, dar n-a ajuns să fie, cât şi spulberarea
mitului că raiul terestru ar exista oriunde dincolo de frontierele României. Nu
lipsesc formulările aforistice, cu mare încărcătură gnomică („Lacrimile te
apropie ceva mai mult de mântuire”; „Iubirea e ca o transformare chimică
ireversibilă”; „Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş”;
„Timpul, când îl ai, ca şi dragostea, ca şi orice, nu-l preţuieşti la adevărata
lui valoare” etc.). Suntem întru totul de acord cu prefaţatorul care notează că
„analiza psihologică este, neîndoielnic, punctul forte al scriitoarei”.
Gruparea literară de la Helis are în
această autoare cu multiple disponibilităţi lirice, epice, publicistice, unul
din pilonii ei spirituali de rezistenţă, capabilă de surprize dintre cele mai plăcute şi mai
reconfortante.
Ion Roşioru
24 august 2012, între munţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu