Cum m-am ioanbudaidelenit

Festivalul Naţional de Poezie „Ioan Budai Deleanu”, Geoagiu, 31 august – 02 septembrie 2012

Expresia îi aparţine lui Dobre. Întreabă pe mail: „Nu zici nimic despre cum te-ai ioanbudaidelenit?”. Iaca, zic!

La invitaţia organizatorului, Claudiu Şimonaţi, am luat drumul Geoagiului pe 31 august, a.c. De luat, l-am luat, dar era gata să mi-l ia alţii mie. Când mai aveam vreo 11 Km până la Sebeş, după ce stătusem vreo oră într-o coadă care înainta  cu viteza cu care se duce omul, lunea, către serviciu, în vârful rampei, o maşină a Poliţiei se pusese fix de-a curmezişul şi un ins făcea semne disperate pe care eu încercam să mă conving că nu le pricep. Poliţistul îşi agita de zor degetul (nu acela!) trasând în aer o buclă imaginară, care nu putea să însemne decât două lucruri: fie să întoarcem, fie să ne punem părul pe moaţe. Cum bigudiurile erau în geantă, iar geanta în portbagaj, am preferat să aleg prima variantă. Preferat, pe naiba! Mă treceau fiori pe şira spinării la gândul că, după vreo 400 de Km parcurşi, ar trebui să mă întorc de unde-am plecat. Că eu alt drum nu ştiu, decât ăla de dus şi ăla de întors. Dar eu mă dusesem ca să mă duc, nu ca să mă întorc. Astfel că mă străduiam să găsesc soluţia optimă de a-l fenta pe individul cu degetul agitat, încercând să estimez dacă am sau nu loc pe lângă maşina respectabilei instituţii cu girofar la cap. Nici n-am apucat să calculez cotangenta din rădăcina pătrată a dublului distanţei dintre cele două maşini supra radical din alfa, unde alfa nu ştim cine este (dar nici nu ne interesează), că celălalt poliţist al echipajului a şi luat goarna în mână şi m-a evidenţiat la tot poporul: „Hai, Ialomiţa, întoarce!”. Who, me? Ce mă-njuri de apa mea curgătoare, bă? Eu te-am făcut pe tine Mureş, sau Târnavă, sau ecosistem? Visul meu de şoferiţă a fost să intru în stima şi porta-vocea Poliţiei! Numai alergată cu girofarul nu fusesem, deşi mărturisesc că escortată mi-ar fi plăcut. Dacă ar fi ştiut domnii gabori ce mai câştigătoare a Marelui Premiu eram, cu siguranţă mi-ar fi asigurat cel puţin avangarda. Dar cum ignoranţa dumnealor în materie funcţionează perfect, mi-am zis că e mai bine să întorc şi lămurim noi lucrurile altădată. De întors, am întors (din mai mult de 3 mişcări, prilej pentru individul care făcea vocalize pe seama mea să mă mai bage în seamă o dată: „Hai, Ialomiţa, hai că poţi!”), dar întrebarea era: eu unde mă duc. Parcă eram Moromete în căruţă întrebând: „Unde mergem noi, măi Niculae?”. Păi tot la Geoagiu, desigur. Dar prim-solistul din maşina poliţiei indicase un traseu ocolitor din care n-am înţeles decât Alba-Iulia, în rest nişte nume cu C, cu B, cu Ţ şi alte dubluveuri. Personajul salvator într-o atare situaţie nu putea fi decât Claudiu, că de-aia există organizatori pe pământ. Îl sun şi-i spun impasul în care mă aflam, iar răspunsul a fost de-a dreptul încurajator: „D-apăi nu ştiu. Ţâneţâ-vă după ăia!” „Apoi, bre Claudiule, m-aş ţâne eu după vreo doi, dar baiu-i că n-am după cine, mi-s cap de coloană. Ăia să ţân după mine, ca orbii lui Bruegel; şi nici eu nu-s mai (clar)văzătoare, aşa că mi-e să nu-i bag în vreo râpă”. Claudiu, imperturbabil, ca orice ardelean, a conchis filozofic: „No, da’ nu-i rău nici aşa”. No, nădejdea o rămas la mine. După mai multe peripeţii, după ce am căutat în zadar un Vinţu de Jos şi un Aurel Vlaicu, un sens giratoriu pe care Claudiu mi-l indicase la ieşirea din Sebeş iar eu l-am găsit pe la alte ieşiri, după ce am trecut un pod peste Mureş, o cale ferată şi vreo zece gropi, am ajuns nevătămată şi nealergată la o intersecţie unde mă aştepta Claudiu, zâmbitor, amabil şi senin, că nu mi-a mai venit să aplic tehnicile de luptă pe care mi le imaginasem în drumul ce părea interminabil. Mai mult, decalase masa cu 2 ore – cam cât mi-a luat să şerpuiesc şi să ocolesc – numai pentru a fi împreună toţi invitaţii la masă. Jos pălăria, Claudiu! Eu nu ştiu dacă aş fi procedat aşa, în locul tău. În fine, ne-am îmbrăţişat, ne-am pupat, după care am făcut cunoştinţă. Bine că n-am nimerit altul! Nu ne ştiam, doar schimbasem câteva mailuri şi telefoane. Însă Claudiu m-a primit de parcă doar ne despărţisem niţel mai la vale, colo, la Vinţu de Jos.

Am mers la locul de cazare, la căminul Colegiului Tehnic Agricol „Alexandru Borza” (Alexandru Borza este biologul care a înfiinţat parcul dendrologic de la Simeria, rezervaţia naturală ce cuprinde cea mai veche şi valoroasă colecţie de plante exotice şi autohtone din România). Spun cămin, dar trebuie imaginat ca un hotel de 3 stele. În plus, de jur împrejur se întindea, pe o suprafaţă destul de mare, un parc minunat, teren de sport, grădină de legume şi ce-o mai fi fost pe acolo. Totul a fost amenajat (modernizat) pe când actualul primar al Geoagiului, domnul Profesor de română Ioan Vălean, era Director al colegiului. A făcut aceasta prin accesarea de fonduri europene şi folosirea lor spre binele elevilor. Felicitări, domnule Profesor!

Masa a fost servită într-un cadru surprinzător: în curtea familiei Fegher. 

Domnul Marin Fegher administrează Casa de Cultură din Geoagiu, doamna Simona Fegher – Internatul Colegiului, iar fiul lor Mihai îi ajută în toate. Mihai este student anul I la Medicină, cântă minunat meloii ardeleneşti şi este pasionat de folclor. Mama sa ne-a spus că încă de mic colecţionează costume naţionale. Surpriza serii a fost violonistul Giani, conducătorul tarafului Casei de Cultură. Giani şi Mihai au întreţinut atmosfera cu cântece ardeleneşti. Dar să nu vă imaginaţi că numai ei. Acolo, toată lumea ştie să cânte. Am reuşit să cunosc lumea cât de cât (nu ştiam pe nimeni). M-am bucurat de prezenţa tinerilor Oana şi Bogdan, ea din Cluj, el din Suceava, viitori miri care se vor aşeza la casa lor (sau vorba vine), cel mai probabil la Cluj. Masa a durat până târziu în noapte, ospitalitatea ardelenească spunându-şi cuvântul.

A doua zi (sâmbătă, 01 septembrie a.c.), Festivitatea a început pe la ora 11, la Casa de Cultură din Geoagiu. Deschiderea a făcut-o profesorul Octav Cişmaşu, moderatorul evenimentului. A urmat cuvântul de bun venit al lui Claudiu Şimonaţi care a invitat la microfon pe domnul Primar Ioan Vălean. Deşi a doua ediţie, aflăm că aceasta este prima în care se implică şi autorităţile. Domnul Primar ne-a spus că doreşte să transforme Geoagiul din oraşul în care nu se întâmplă nimic, într-unul animat cultural. După cele ce am văzut şi auzit pe parcursul şederii mele acolo, cred că există toate şansele. Îl felicit şi îi urez cât mai multe proiecte culturale realizate! Domnul Vălean şi-a propus cu acest festival, dar nu numai, punerea în valoare a înaintaşilor, căci, aşa cum ne-a amintit: „Nu este orfan cel fără părinţi, ci acela care nu-şi cunoaşte istoria”. În aceeaşi linie, şi-a propus ca obiectiv imediat reabilitarea Casei Memoriale „Ioan Budai Deleanu”, dorindu-şi ca participanţii de la Festivalul din 2013 să o poată vizita.

A luat cuvântul şi domnul Deputat Blaga, fiu al Geoagiului.

Din cuvântul domnului Ioan Velica – Preşedinte al Ligii Scriitorilor – Filiala Hunedoara, am reţinut un îndemn pe care l-a făcut domnia sa, citând un Preot polonez, prieten cu I. B. Deleanu: „Să ne grăbim să iubim oamenii; atât de repede pleacă...”. Cred că i-a fost greu domnului Velica doar să vorbească; dumnealui şi cântă frumos, ne-a cântat ori de câte ori a găsit un microfon în preajmă (mai puţin la festivitate). Şi, întrucât este din Petroşani şi a lucrat ani de zile în mină, ca inginer, încheia de fiecare dată cu imnul minerilor.

Doamna profesoară Teodora Cişmaşu (mama lui Octav), actuala Directoare a Colegiului „Al. Borza”, ne-a îndemnat „Să ne bucurăm că suntem împreună, puţini, dar buni”. Desigur, făcând aluzie la numărul dezarmant de mic al spectatorilor prezenţi la eveniment. Ce să facem, asta e starea naţiunii. De cultură ne arde nouă?

Ne-a spus câteva cuvinte şi Preotul Mihai (de confesiune greco-catolică), evocându-l pe Inochentie Micu Klein. Domnişoara Andrada Ilea ne-a încântat cu o voce frumoasă şi câteva melodii de suflet, iar eleva Larisa Ignat a recitat din creaţie propire. Un discurs electrizant l-a avut Profesorul Nicolae Cătăniciu, unul dintre membrii juriului. Domnia Sa a dat o justificare mândriei ardeleneşti prin aceea că „Pământul ardelenesc a ridicat în lumină atâtea suflete”, dând şi câteva exemple care să-i susţină afirmaţia. Întrucât a fost prieten cu Adrian Păunescu, despre care spunea că a iubit enorm Ardealul, a recitat o poezie a acestuia.

Un moment cu totul deosebit l-a constituit recitalul tinerei şi talentatei Andreea Anabela Soare din Buzău. 

Fragilă, de o frumuseţe suavă, Andreea a dovedit şi reale calităţi actoriceşti, dar şi muzicale, precum şi o prezenţă scenică admirabilă. Scrie poezie, recită, cântă şi dansează! De la mama sa care o însoţea (deşi nu mai e la vârsta la care să meargă cu mămica, însă distinsa doamnă este un fel de impresar al Andreei şi totodată un critic exigent), am aflat că ştie şi pian. Se întâmplă rar să fie îngrămădite atâtea talente într-un singur om. Andreea a fost admirată de toţi cei prezenţi; şi pe bună dreptate. O asemenea artistă ar trebui să o vedem la televizor, nu pe maimuţele care mimează cântecul şi dansul, folosindu-se de ele ca pretext să-şi mai arate una, alta. Din spectacolul Andreei, cel mai mult mi-a plăcut „Ciuleandra”.

Momentul cel mai aşteptat a fost Festivitatea de Premiere, însoţită de recitalul laureaţilor. Aflăm că au fost 240 de participanţi. S-au acordat destule premii; din păcate, prezenţa a fost slabă. În afară de mine, dintre premianţi, au mai fost prezente câştigătoarele locului al III-lea: Oana Mihaela Pop din Cluj-Napoca  şi Gianina Gheorghiu, din Iaşi. Premiile au constat în trofee şi tablouri ale pictorului Lucian Bulăţan din Craiova. 

Înainte de începerea Festivităţii, am avut bucuria de a admira, în holul Casei de Cultură, expoziţia de grafică şi pictură a domnului Lucian. Societatea Culturală „Limba noastră cea română” din Chişinău prin reprezentantul său. prof. Miron Simedrea, Preşedintele filialei Orăştie, a acordat un premiu Janinei Georgeta Ţenea din Râmnicu Vâlcea. Liga Scriitorilor din România, Filiala Hunedoara, a acordat distincţii „Virtutea literară” şi Diplome de excelenţă, însoţite de broşe cu însemnele minereşti. Pentru mine, surpriza a constituit-o primirea şi a unei astfel de diplome (ştiam numai de premiu), care mi-a fost acordată „pentru întreaga activitate literară şi contribuţia majoră adusă la dezvoltarea şi afirmarea culturii române, cât şi la întărirea legăturilor de prietenie şi colaborare pe multiple planuri cu scriitorii din judeţul Hunedoara”. 

În afară de legăturile de prietenie, nu recunosc nimic! Sigur, m-am simţit onorată, dar parcă prea onorată. Mulţumesc, domnule Ioan Velica, deşi nu ştiu când, cum şi cu cine oi fi greşit de m-am pricopsit cu aşa patalama. Însemnele minereşti sunt la locul lor, adică la reverul sacoului galben.

Festivitatea a continuat cu un spectacol susţinut de taraful Casei de Cultură condus de violonistul Giani Vlad (acelaşi Giani de la masa din curtea familia Fegher). Giani a avut strălucita idee de a acompania recitalul poetic al laureaţilor cu muzica superbă a Baladei lui Ciprian Porumbescu. Numele tarafului este „Germisara” (denumirea dacică a castrului roman existent cândva în zona Geoagiu). Mihai Petreuş a interpretat cântece din Maramureş, iar Mihai Fegher ne-a cântat din nou, de data aceasta într-un frumos costum popular. Spectacolul a fost încheiat de Ansamblul de dansuri în care m-au încântat în mod deosebit băieţii: frumoşi, eleganţi şi buni dansatori.

Masa de prânz şi cina festivă au avut loc la Restaurantul „Ceres” din Geoagiu Băi. Cu această ocazie, am cunoscut şi pe doamna Ileana-Lucia Floran, scriitor, director al Editurii „Ema” şi pe scriitorul Dan Orghici (ambii din Orăştie), pe care îi ştiam numai „din virtual”.

Aveam de gând ca, duminica, la întoarcere, să trec pe la Mănăstirea Sâmbăta, că m-aş fi abătut puţin din drum (mult mai puţin decât m-am abătut datorită Poliţiei). Însă Claudiu ne-a făcut o surpriză frumoasă: a organizat duminică excursie la Mănăstirea Prislop. Fusesem acolo în noiembrie 2010 şi mi-am dorit atunci să văd acele locuri şi vara. 

Aproape am sărit în sus de bucurie când ne-a spus Claudiu. Am participat puţin la slujbă (că timpul era limitat din cauza mea care aveam de parcurs drum lung), am făcut un maraton până la Crucea Părintelui Arsenie Boca, apoi, tot în pas de căprioară fugărită de vânător, mi-am dat drumul la vale. Am dormit în microbuz pe drumul de întoarcere (la venire nu mă îndurasem, voiam să mă bucur cât mai mult de frumuseţea din jur), mi-am tras două palme să mă trezesc, mi-am luat la revedere de la Claudiu şi compania şi am luat, înapoi, drumul către casă. „Din munţi spre casă - / cu inima omului- alungat din Rai” (Emilia Dumitrescu).

Cu riscul de a mă repeta, afirm ce am mai spus şi cu alte ocazii: îmi creşte inima când văd că o mână de oameni vor şi pot să mai facă ceva, să pună picătura lor în oceanul de care avem nevoie. Astfel de „nebunii” ne ajută să nu ne pierdem identitatea naţională, demnitatea de români şi omenia din noi. Festivalul a fost unul reuşit, care ar fi meritat ceva mai multă audienţă, ceva mai multă mediatizare. Singurul lucru pe care l-am avut de spus în sens negativ i l-am spus lui Claudiu, nu e nevoie să mă repet, sunt sigură că a înţeles. E greu să ai pe umeri un astfel de eveniment şi să nu-ţi scape chiar nimic, să ţii cont de toate fineţurile. Claudiu este tânăr, este ambiţios, are proiecte mari şi oameni care îl susţin, şi am convingerea că ediţiile festivalului vor fi din ce în ce mai reuşite şi mai cunoscute publicului larg. Felicitări Geoagiu, felicitări Claudiu Nicolae Şimonaţi, Ioan Vălean, Marin, Simona şi Mihai Fegher, Aurel Dîncşorean  şi tuturor celor implicaţi! M-am simţit bine, m-am simţit ca acasă, vă mulţumesc din suflet!

Aţi dovedit că respectaţi îndemnul: „Să ne grăbim să iubim oamenii; atât de repede pleacă...”

Slobozia, 06,07  septembrie  2012

Mulţumesc, Bogdan, pentru fotografii!