Înainte de magnolii (9)

Visul

Înainte de magnolii (8) http://www.florentinadalian.blogspot.ro/2012/07/inainte-de-magnolii-8.html

David se afla în casa părinţilor săi, o casă cu multe camere în care se plimba, trecând dintr-una în alta. Mai întâi, au dispărut uşile. Nu mai existau uşi între camere, totul părea un labirint fără ieşire. Apoi au dispărut ferestrele, mobilele, obiectele. Rămăseseră doar pereţii vopsiţi în slab-portocaliu, fără nimic pe ei, pe jos, nicăieri. Începu să alerge iute către o ieşire de negăsit. Era captiv. Fără nicio legătură cu exteriorul. Nu avea uşi, ferestre, telefon, nimic. Nici măcar un obiect cu care să lovească în pereţi pentru a fi auzit. I s-a făcut frică, o frică teribilă. Inima bătea cu putere şi a început să-şi simtă sângele pulsând tare în tot corpul, din ce în ce mai tare, ridicându-se la cap. Un ultim gând l-a purtat către uşa exterioară. Dar şi aceea dispăruse. În locul ei se afla un veşmânt preoţesc. Singurul lucru existent în acea capcană, exceptând pereţii. A năvălit către el cu speranţa că îl poate da la o parte, dar s-a lovit ca de un obstacol de consistenţa fierului. Nu putea trece, nu putea ieşi pe nicăieri. Ultima speranţă îi fusese năruită. A căzut în genunchi şi, simţind cum sângele urcă tot către creier, a avut un ultim gând: voi muri. Urmează să fac atac cerebral. Voi muri aici neştiut de nimeni. Nu! Nu vreau să mor. Nu-şi amintea nicio rugăciune, dar a început să repete obsesiv: „Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne...”

În momentul acela, se trezea. Înţelegea că a fost un coşmar şi-I mulţumea Lui Dumnezeu că scăpase şi de data aceea. Dar visul se repeta mereu. Aproape se temea să mai doarmă. În fiecare seară, acelaşi vis. Şi niciodată în vis nu ştia că visează. Totul părea atât de real. Un singur lucru îi apărea altfel: veşmântul. Era când unul diaconesc, când preoţesc, când arhieresc. Dar la fel de dur şi de nedat la o parte cât să poată trece. Prima oară, n-a dat importanţă prea mare visului. A doua oară, şi-a spus că i se mai întâmplase ca un vis să se repete. De la a treia, a început să-l îngrijoreze. Apoi, îl avusese de zeci, de sute de ori. Simţea că nu mai rezistă. În viaţa reală, devenise tot mai posomorât, mai rece, mai de neînţeles. Nu ştia cui să se adreseze. Psihologi nu erau. Regimul avusese grijă să-i anihileze. Apoi, nici n-avea nevoie de psiholog pentru a-şi tălmăci visul. Acesta nu era decât oglinda celor pe care le simţea în viaţa lui conştientă. Crezuse, însă, că va face faţă. Dar nu era aşa. Ştia că pentru el nu există decât o singură salvare care, în vis, îi apărea sub forma veşmântului. A veşmântului interzis. Încercase să afle soluţii. Părintele Duhovnic l-a dezamăgit. Îi explicase pe îndelete cum viaţa sa nu-i aduce nicio mulţumire, nimic, câtă vreme nu poate să-şi împlinească menirea, aceea pe care a simţit-o de când a deschis ochii asupra lumii, cea de a sluji lui Dumnezeu ca preot. Că orice altă carieră viitoare, fie şi cea de muzician renumit, îl înspăimânta, îl făcea să se simtă blocat precum capcana din vis. Că pentru el nu era altă ieşire decât să poată îmbrăca veşmântul preoţesc. Duhovnicul îi spusese că poate Dumnezeu a rânduit aşa, să aibă răbdare şi să se roage, că nu se ştie. Că, dacă va fi voia lui Dumnezeu, el tot va ajunge preot. Dar poate e nevoie de jertfă pentru asta. Unii oameni nu dobândesc atât de uşor ceea ce le este dat. Să aştepte şi să se roage. Însă David n-avea răbdare. În zorul pe care ţi-l dă tinereţea – zorită şi proastă – nu voise să mai aştepte. N-avea de unde să ştie că nu peste multă vreme, lucrurile se vor schimba, că regimul dictatorial comunist ateist va cădea, că se vor întâmpla lucruri, că se vor ivi posibilităţi. Astfel că se îndepărtase şi de Duhovnic şi rămăsese cu adevărat singur. Singur în labirintul său interior.

Zorinei nu-i pomenea de toate acestea. O considera o fiinţă fragilă, isteaţă şi înţelegătoare, dar cum ar fi putut ea pricepe aceste lucruri aproape de neînţeles chiar şi pentru el? Cum să pricepi că arzi după ceva ce nu se vede? Ah! Misoginismul bărbaţilor! Dacă i-ar fi pomenit ceva din frământările lui, ar fi avut surpriza să constate că l-ar fi înţeles mult mai bine decât oricare dintre cei cu care vorbise. Şi nu inteligenţa, nu cunoştinţele ar fi ajutat-o. Ci marea iubire pe care i-o purta lui David. Dar poate că el n-a crezut în această iubire. Sau nu mai avea ochi să o vadă.

Mai făcuse o încercare. Mersese la Părintele Decan al Facultăţii de Teologie şi-l rugase cu lacrimi să fie primit înapoi. Acesta, privindu-l de sus, îi spusese: „Nu pot, tinere, să-mi asum riscul”. „Dar, Părinte, încercase, nu va şti nimeni, după aproape doi ani, că m-aţi reprimit în Facultate. Poate s-a uitat povestea...” „Nu!” Acesta fusese ultimul cuvânt. David n-avea de unde să ştie că Decanul era acolo unde era pentru că acceptase compromisul. Că era unul de-al lor. Că el fusese mai hotărât atunci când se pusese problema să-l excludă. Nu securiştii, aceia ştiau că, dacă nu era David, era altul. Trădători găseai la toate colţurile de stradă, iar asta n-o ştia nimeni mai bine decât ei. Ei doar raportaseră. De obicei, nu tratau cu patimă refuzurile, aveau numai grijă să urmărească atent „subiectul” pentru a nu face „greşeli”. Însă Decanul nu putea să-l ierte pe David. Nu putea, deoarece David îi dovedise că există şi suflete curate, care îşi asumă orice risc, doar pentru a nu-şi păta cugetul, doar pentru a nu călca învăţătura cea mai de preţ dată de Domnul Iisus: „Iubiţi-vă unii pe alţii!”. Frustrările Decanului îşi găsiseră obiectul răzbunării în studentul sincer şi deschis, deoarece, de fapt, înainte de toate, el nu se putuse ierta pe sine. Îi era silă de felul în care „jucase”, de modul cum acceptase jocurile murdare ale securităţii cărora, acum, era prea târziu să se mai sustragă. Metodele erau dintre cele mai subtile, mergând până la denigrarea unuia până la stadiul de anihilare totală ca om. Câţi nu nenorocise! Obiectivul securităţii era acela de a avea o Biserică obedientă. Nimeni nu trebuia să mişte în front, pentru că se ştia ce forţă poate deveni Biserica, împreună cu slujitorii ei, contra statului care nu voia să-i înveţe pe oameni liberi, ci dimpotrivă, cât mai îngrădiţi. Se verificau atent ierarhii şi candidaţii la episcopie. Se strângeau orice date posibile care ar fi putut sluji la compromiterea unora dintre ei. Se întocmeau dosare, cu mulţime de note informative, se lansau zvonuri false. Cel mai diabolic dintre acestea era cel prin care unuia i se punea în cârcă colaborarea cu securitatea. Asta în condiţiile în care adevăraţii colaboratori nu se bănuiau aproape niciodată. Dar pentru aceasta era nevoie de oameni din rândurile lor. Decanul era doar unul dintre ei, dintre cei mai eficienţi, fiind ajutat şi de poziţia sa înaltă. Astfel că, atunci când i s-a raportat că unul dintre studenţii săi, un mucos care abia absolvise un an, a refuzat colaborarea, ura şi indignarea, îndreptate mai mult asupra lui însuşi pentru nelegiuirile săvârşite, dar de la care nu mai putea da înapoi, s-au revărsat asupra acestuia. A adunat degrabă Consiliul Profesoral pentru a decide excluderea „elementului negativ” din rândurile studenţilor. Momentul a fost cât se poate de penibil pentru toţi cei prezenţi, dar unul singur a avut curajul de a-l înfrunta pe Decan. Toţi ceilalţi puseseră capetele în jos şi votaseră excluderea, rugându-se, apoi, la Dumnezeu să-i ierte. Regimurile totalitare fac din oameni nişte umbre numai bune de jucat în picioare. Omul se teme să mai fie demn, uită că-L are în el pe Dumnezeu, se leapădă fără ezitare, nu de trei, ci de mii de ori. Unii mai sunt, o vreme, apăraţi de conştiinţa lor, alţii... Şi totuşi, pe alocuri, mai răsare câte unul, care străluceşte precum soarele peste mocirlă. Aşa fusese Profesorul care luase apărarea lui David, un om care-l iubea mult, nimeni altul decât Duhovnicul său.

-        Părinte Decan, dacă-mi permiteţi..., încercase.

-        Părinte Profesor, spuneţi repede! Avem lucruri importante de făcut.

-        Îl cunosc bine pe acest student, nu doar ca Profesor, cât mai ales în calitate de Duhovnic al său. Cu autoritatea cu care am fost investit, cu Harul de la Bunul Dumnezeu, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, vă implor, Părinte, nu faceţi o greşeală şi un mare păcat! Studentul David Greceanu este un om ales, unul care a ştiut de mic că vrea să devină preot, nu putem să-i luăm noi, până la urmă nişte oameni, dreptul acesta de a-L sluji pe Dumnezeu ca preot! Îşi doreşte aceasta mai mult decât orice, vă rog, Părinte, pedepsiţi-l altcumva, luaţi-i bursa de studii, sau vă promit că-i dau eu o mie de canoane, numai lăsaţi-l să termine facultatea!

Îi dăduseră lacrimile şi aproape îi venea să cadă în genunchi la picioarele Decanului; ar fi făcut-o, dacă asta l-ar fi înduplecat.  Însă acesta l-a privit cu înţelegere disimulată, dar ridicând din umeri ca unul care nu are nicio putere.

-        Alea jahta est, Părinte! Vedeţi bine voturile cum au fost. Sunteţi singurul care are altă părere. Nu c-ar fi prima dată, mai zisese, apăsând cuvintele şi privindu-l cu înţeles.

-        Vă rog, vă implor! Ştiţi bine că se poate. Sunteţi Preşedintele Consiliului Profesoral, cuvântul Sfinţiei Voastre face cât al nostru, al tuturor la un loc. Vă conjur, nu distrugeţi o viaţă!

Fuseseră ultimele sale cuvinte în calitate de Profesor. La scurtă vreme, se găsise unul „mai bun” care să-i ia locul. Aşa cum se găsise unul mai bun care să-i ia locul de Preot Paroh la Biserica din capitală, la care slujea. Fusese trimis într-un sat amărât de câmpie, la o Biserică în care ploua, care avea găuri în pardoseală şi din a cărei pictură nu se mai vedea decât stratul gros de negreală de la fumul lumânărilor. Fără să ştie şi, desigur, fără să vrea, Decanul îi făcuse un mare bine. În primul rând, l-a trimis departe de mizeriile citadine ale acelui secol de urgie parcă închinat diavolului. Apoi, acolo, printre oameni simpli de la ţară, a cunoscut fericiri nebănuite care nu i s-ar fi arătat în capitala sclivisită şi cu spoială de civilizaţie. Biserica a devenit curând, după eforturi uriaşe, ce-i drept, una dintre cele mai frumoase şi curate din zonă. Apoi, mai era şi Dunărea. Când simţea nevoia să se liniştească, să fie doar cu gândurile lui, cobora câţiva paşi către apa fascinantă a Dunării, aflată doar la câţiva metri de casa lui. Îndrăgise fluviul acesta şi tânjise după el încă din studenţie când citise unele dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii române, aparţinând lui Gala Galaction.

          Cât despre David, acesta s-a văzut nevoit să ia o decizie. O decizie grea, care l-a costat multe lacrimi, dar singura care-l putea scoate din capcană. Se ştia că, pe vremea aceea, Mănăstirile erau loc de refugiu pentru cei urmăriţi de securitate. E drept, dacă erau descoperiţi, călugării care-i adăpostiseră erau arestaţi; decretul 410 din ’59 era încă în vigoare. Însă David nu plecase la Mănăstire pentru a se ascunde. Ar fi putut avea o viaţă cât de cât liniştită, poate şi aparent împlinită, rămânând în lume, urmându-şi cariera artistică în care promitea mult. Dar asta ar fi însemnat să fie un mort viu, să rămână în viaţă precum în casa din vis, rupt de toate cele exterioare, rupt chiar de sine, căutând o ieşire niciodată aflată. Înţelesese că Mănăstirea era singurul loc în care putea merge, având o oarecare speranţă de a-şi împlini destinul visat încă din copilărie. Era prea tânăr ca să-nţeleagă ce cale lungă şi grea alesese, cât zbucium, câtă durere, cât oftat aveau să-i umple nopţile de-atunci înainte. Dar cel puţin ar fi scăpat de visul fără ferestre şi uşi. Părinţilor doar le-a lăsat un bilet. I-a rugat să nu-l caute şi să-l ierte. Inei îi spusese doar atât: „Zorina, eu plec!”. Cum ar fi fost să-i spună unde, câtă vreme n-o ţinuse la curent cu frământările lui. Dar, cumva, credea că ea simţise. Ea a fost cea care-l ţinuse o vreme în loc, care-l „împiedicase” să ia decizia mai repede. Îi era greu (greu, dar nu imposibil) să se împace cu ideea că nu va mai privi niciodată ochii aceia frumoşi care-l urmăreau cu dragoste, că nu-i va mai strânge niciodată în braţe trupul de balerină, pe care-l simţea înfiorându-se şi încordându-se ca un arc sub strânsoarea braţelor lui, că nu-i va mai mângâia niciodată părul frumos. Mai departe nici nu voia să meargă cu gândul pentru că poate n-ar mai fi plecat niciodată, dacă şi-ar fi amintit acele puţine momente de dragoste, dar în care trăiseră cât într-o viaţă. Plecase şi gata. Crezuse că va fi mai simplu. Că va uita, cu timpul, toate acele senzaţii care ţineau mai mult de trup. De parcă toate patimile nu sunt ale sufletului! Că trupul, fără suflet, e mort, deci nu poate avea patimi. Nu poate avea nimic, nu poate face nimic de unul singur. David îşi imagina că o trăire înaltă te ajută să-ţi stăpâneşti „animalul”, ori măcar să-l îmblânzeşti. Dacă ar fi ştiu cât e de greu!

          S-a rugat mult ca Dumnezeu să-i îndrepte paşii către o Mănăstire. A ales una izolată, în creierul munţilor, unde nu era nici curent electric, nici apă curentă. Când l-a văzut, Stareţul, privind cu suspiciune la spilcuiala lui de băiat de oraş, l-a întrebat:

-        Ce ştii să faci?

-        Să cânt, Sfinţia Voastră.

-        Să cânţi! De cântat ne arde nouă? Nu-i vorbă, poţi cânta la strană cât vrei. Dar uită-te în jur! Ţi se pare că aici, în pustietatea asta, de cântare ducem lipsă? Iernile sunt grele aici. Lemnele trebuie tăiate, cărate, crăpate mărunt, focurile făcute. Mâncarea la fel. Animalele îngrjite. Curăţenia nu mai vorbim. Suntem doar patru vieţuitori, cu tine am fi cinci. Nu vine nimeni să ne ajute. Apoi, să zicem că, până la urmă, ai face faţă acestor îndatoriri. Călugăria, căci aşa mi-ai spus, că vrei să devii călugăr, crezi că e pentru oricine? Mulţi vin şi se sperie. Cei mai mulţi pleacă sub termenul pe care li-l dau eu. Mai grav e că unii dintre aceştia sunt gata călugăriţi, cu voturile monahale depuse. Ce zici, băiete, nu-i mai bine la Bucureşti?

-        Preacuvioase, eu n-am venit ca să plec!

-        Desigur. Aşa spun toţi. Nimeni nu vine ca să plece. E un nonsens. Dar, când o rup la sănătoasa, nu-i mai prinzi nici cu acceleratul.

-        Părinte, eu...

-        Destul! Ştii, băiete, cândva am locuit singur aici. Dormeam într-un coviltir, cu o oaie şi-un câine lângă mine. Nici cel care mă trimisese pe mine nu crezuse c-am să rămân. Culmea e că nici măcar eu nu eram sigur. Pe vremea aia, când mai vedeam câte-un om, mă bucuram de parcă-L vedeam pe Iisus Hristos. Şi-atunci, în clipele acelea cumplite de chin şi singurătate, mi-am promis că niciodată nu voi alunga din viaţa mea un om pe care mi-l va trimite Dumnezeu. Ăsta e singurul motiv pentru care te primesc. Dar nu-mi fac iluzii în privinţa ta. E bine să ştii de la început cum stăm. Despre tunderea în monahism nu vorbim deocamdată. Asta se va întâmpla doar când şi dacă te vei arăta vrednic. Ceea ce nu cred. Dar poţi rămâne liniştit. Vei face tot ce-ţi voi da de făcut. Fără crâcnire. La primul semn, îţi iei bocceluţa şi pleci singur. Să nu mai aştepţi să te trimit eu. Înţeles?

I-a sărutat mâna Stareţului, cu lacrimi în ochi şi cu dorinţa de a nu-l dezamăgi niciodată. Apoi şi-a ocupat locul în chilia care-i fusese dată şi a început să se roage. Nu pentru multă vreme, căci treburile erau multe şi nu aşteptau. A învăţat tot ce era nevoie. Să crape lemne, că care apă de la doi Kilometri, să facă focul, să îngrijească de animale; dar niciun efort nu i se părea prea mare pentru ca, în cele din urmă, să ajungă unde şi-a dorit. Atâta doar că noaptea îl mai încercau îndoielile. Ziua, luat cu munca şi slujbele, n-avea timp să se gândească. Şi munca îl fortificase fizic mai mult decât ani buni de atletism. Devenise un bărbat puternic şi demn de invidiat până şi de marii culturişti. Îşi conştientiza frumuseţea, dar se întreba cu regret: Cui foloseşte? Iar, uneori, noaptea, după ce se liniştea în chilie, gânduri ca săgeţile unui arc îi dădeau târcoale. Făcuse bine? Dacă greşise? Dacă nu va avea puterea până la capăt? De parcă am putea şti vreodată...

Slobozia, 11 august 2012