Ce mi-am mai amintit, pe unde paşii, viaţa mi-am mai risipit - Slobozia, 23 august 2012
Ştiindu-mă
îndrăgostită de muzică, Doiniţa Roşca – Doamna Director al
Centrului Cultural „Ionel Perlea”
din Slobozia, mi-a adresat invitaţia de a participa joi, 23 august 2012, la
recitalul de pian susţinut de două tinere pianiste – Ioana Ionescu şi Eliodora
Falan. Am acceptat cu bucurie, convinsă şi de numele compozitorilor ale
căror piese au fost interpretate: Mozart, Brahms şi Beethoven.
Dintre aceşti trei „grei” ai muzicii simfonice, cel mai aproape de suflet îmi
este Brahms; ador simfonia a III-a şi Dansul unguresc Nr. 5 (care a încheiat
recitalul, cântat la patru mâini de ambele pianiste).
 |
| Eliodora Falan |
 |
| Ioana Ionescu |
Ioana Ionescu
este slobozeană la origini, începând studiul pianului la Liceul de Artă din Slobozia, devenind ulterior licenţiată a
Universităţii de Muzică Bucureşti, Facultatea de Interpretare Muzicală, secţia
pian. Absolventă a aceleiaşi Facultăţi este şi Eliodora Falan, ambele pianiste
având un palmares destul de bogat, fiind laureate ale mai multor concursuri
internaţionale şi naţionale. După concert, am schimbat câteva cuvinte cu cele
două artiste, precum şi cu părinţii acestora care le însoţeau şi am mai aflat
încă o dată, cu regret, câte sacrificii presupune menţinerea unei astfel de
cariere muzicale şi cât de puţină recunoaştere în plan material. Numai pasiunea
şi dragostea de artă şi frumos mai ţin arta în viaţă. Până când vom mai privi
cultura în termeni de rating şi business?
După concert, am
mers cu Doiniţa undeva (nu vă râdeţi!), la o cofetărie, ca fetele cuminţi, unde
ne-am bucurat să mai schimbăm vorbe de suflet.
Recitalul
acesta mi-a amintit de un altul, mai de demult, îmi pare că a trecut de atunci
o viaţă. Ea, viaţa, îşi prăvăleşte tăvălugul peste noi, dar – ce ciudat! – noi rămânem
aceiaşi. Evident, nu vorbesc de „ambalaj”, acela se schimbă şi, de regulă, nu
în bine. Mă văd într-o iarnă (ianuarie ’90 ) străbătând, împreună cu prietena
mea, Mirela, zgribulite, Bucureştiul
unor vremuri tulburi (doar ce „făcusem” Revoluţia, doar ce plecasem de acasă, a
doua zi de Crăciun, convinsă că ţara are nevoie de mine, că nu am dreptul să mă
îmbuib în timp ce alţii mor pe stradă; Sfântă naivitate! Poetul zice: „De-atunci
nu mai trag cu praştia-n vrăbii/ de-atunci nu mai merg la nicio-ngropare”; eu
spun: „de-atunci nu mai trag cu puşca-n terorişti, de-atunci nu mai merg la
nicio revoluţie”. Atunci am înţeles că singurul mod în care pot fi de folos
ţării mele este să învăţ şi să-mi fac datoria acolo unde mă aflu; de-atunci îi
las pe alţii să facă revoluţii. Noi, generaţia aceea, a anilor 65-70, am fi
putut fi carne de tun dacă Cineva – vreau să zic Bunul Dumnezeu – n-ar fi avut
milă de noi, să pună altcuiva în gând să ne trimită mai devreme în vacanţă. E drept
că tot n-am putut sta cuminte acasă, dar şi atunci când m-am întors, Cineva a
avut milă de mine. Şi eu cum să mulţumesc pentru asta? Umblând lelea pe străzi,
în loc să-mi fac datoria?). Mă văd, aşadar, în iarna aceea, în holul Ateneului Român, plin de soldaţi (încă
nu se dăduse ordinul de retragere), împreună cu Mirela, tinerele, frumuşele
(scuzaţi „modestia”! A fost demult) şi nepricepând în ruptul capului de ce
camerele de filmat tăbărâseră pe o „babă” ce părea matusalemică (o fi
pleonasm?), în loc să ne filmeze pe noi, mimozele. Ca să ne menţinem moralul,
am conchis că, pesemne, asta se datora blănii de vulpe argintie pe care o purta
aceea la gât. Era un spectacol dedicat lui Eminescu,
în care concerta la pian celebrul Dan
Grigore, iar actorul meu preferat la vremea aceea (îl văzusem de vreo cinci
ori în „Hamlet”-ul lui Tocilescu, la Sala „Grădina Icoanei” a Teatrului
Bulandra) – Ion Caramitru recita
poezii de Eminescu. A fost un adevărat regal. Era şi starea aceea specială de
exaltare, imediat după revoluţie sau ce-o fi fost, încă mai credeam că, odată
cu ea, ne-a năpădit Binele, Adevărul şi Frumosul. N-a fost să fie, asta e! Nu
ne rămâne decât să-l căutăm şi să-l găsim acolo unde se află, precum căutătorii
de aur care dau la o parte munţi de steril până ajung la filon. La sfârşitul
spectacolului, Caramitru ne-a anunţat o surpriză: ne-a prezentat „baba”. Care era
nimeni alta decât celebra pianistă Cella
Delavrancea, la vârsta de 101 ani! Atunci, eu şi Mirela am răsuflat
uşurate: deci nu pentru că era mai frumoasă decât noi... Când am văzut-o cât e
de fragilă, ce mâini osificate are, cum a urcat cu mare greutate, ajutată, pe
scenă, am avut convingerea că nu vom vedea decât o mumie în viaţă. Dar în momentul
când „exponatul” a început să cânte la pian, la patru mâini cu Dan Grigore
(fostul său elev), am înţepenit. La propriu. Atâta forţă, atâta vivacitate,
atâta sensibilitate în actul artistic! A fost o mare lecţie pentru moaca de
mine, o fâţă de 20 de ani care mă simţeam ostenită după laboratoarele ce păreau
interminabile. Atunci am înţeles că pasiunea pentru ceea ce faci nu are vârstă,
că arta este un soi de elixir al tinereţii. Să mă contrazică cineva! Există înregistrări
ale Cellei Delavrancea, chiar şi la vârsta de 102 ani (a trăit 103) cântând la
pian. Am avut bucuria să revăd de curând o astfel de înregistrare, pe un canal
TV (cum le-o fi scăpat?) şi m-am bucurat să o revăd pe Doamna Cella care vorbea
atât de lucid, atât de smerit şi de frumos. A spus printre altele: „Cum aş
putea eu să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru atâtea daruri, pentru atâţia ani cu
care am fost hărăzită şi pentru o viaţă atât de frumoasă?” Apoi, comparându-se
cu marii compozitori: „Cine sunt eu? Eu sunt nimeni, sunt un fir de iarbă, pe
lângă aceia care au compus marile opere muzicale. În faţa muzicii lui Bach, îmi
vine să îngenunchez”. Aşa cum mie îmi vine să îngenunchez în faţa amintirii
unor asemenea oameni care au trăit printre noi, de multe ori neştiuţi. Citindu-i
„Dintr-un secol de viaţă”, am avut ocazia să constat că Cella Delavrancea a
fost nu doar o muziciană strălucită, ci şi o scriitoare dăruită cu mult har. Şi
îi dau dreptate când spune că nu ştie cum să mulţumească pentru o asemena
viaţă. Lucrurile pe care le-a făcut, cele trăite, oamenii pe care i-a întâlnit
au avut darul de a-i asigura o existenţă de vis. În reportajul pe care l-am
văzut, se spunea că, la vârsta de 95 de ani, încă mai primea oaspeţi cărora le
cânta la pian de la 9 seara până spre ora 3 dimineaţa. Se pare că a fost şi o
femeie foarte frumoasă. N-am decât o întrebare în ceea ce o priveşte: De ce,
atunci, şi-a plimbat singură paşii prin viaţă? Îmi răspund tot eu: Poate tocmai
de aceea!
Slobozia, 27 august 2012
Foto: Doina Roşca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu