Muzică şi garoafe roşii (3)

Spectacol "Din inimă, pentru mama", Slobozia, 08 martie 2014

Roşii sau portocalii, garoafe au primit şi anul acesta doamnele şi domnişoarele din eparhia noastră, oferite de preoţi din Protopopiatul Slobozia, cu ocazia spectacolului “Din inimă, pentru mama”, organizat de Protopopiatul Slobozia şi Asociaţia “Din inimă, pentru aproapele”, la iniţiativa P.C. Părinte Protopop Dumitru Drăghici, cu binecuvântarea P.S Episcop Vincenţiu.

         Garoafe, muzică şi poezie. Şi ce-i cu asta? Garoafe am mai mirosit, muzică am mai ascultat, poezie am mai citit. Ei? Cam aşa ar putea pune problema cineva care nu a fost prezent sâmbătă, 08 martie 2014, la Sala de spectacole a Centrului Socio-Cultural “Episcopul Damaschin”. Dar noi, cei care am fost prezenţi, nu putem privi lucrurile astfel. Numai cine a fost acolo a putut simţi transfuzia de emoţie şi bucuria care au depăşit graniţele florăriei, portativului şi versului.

         Când priveşti spectacolul din sală, vezi mai bine protagoniştii. Când îl priveşti de pe scenă, publicul este cel pe care îl vezi/ simţi mai bine. Despre acest public aş dori să vorbesc mai întâi, întrucât, mai mult ca niciodată de când prezint concertele Coralei, l-am simţit rezonând pe aceeaşi lungime de undă cu a celor care transmiteau. E-adevărat că şi tema e una care sensibilizează în egală măsură pe toată lumea, căci, fie de suntem sau nu părinţi, oricine are o mamă. Sau ar trebui să aibă. Dar, în orice caz, publicul prezent a fost foarte receptiv, fapt care cu siguranţă a îmbunătăţit calitatea spectacolului, căci să fie clar: reuşita unui spectacol, de oricare ar fi el, depinde în mare măsură şi de publicul prezent. Artistul este acelaşi pe oricare scenă. Şi totuşi, există reprezentaţii mai reuşite, sau mai puţin reuşite. Diferenţa o face publicul. Când acesta “primeşte” cum se cuvine ceea ce i se oferă, se transmite o energie benefică spre cei de pe scenă, care, primind-o, reuşesc să ofere mai mult.

         Dar eu nu am stat doar pe scenă, ci şi în culise. Viaţa din culise îţi relevă şi o altfel de lume a micilor sau marilor artişti. Îi vezi aici şi dincolo. Şi înţelegi mai bine de ce artiştii au arderile accelerate. I-am văzut pe micii elevi de la Şcoala Gimnazială “Sfântul Andrei” încurajaţi de doamna profesoară Elena Ghiţă şi de o altă doamnă care îi însoţea, de Părintele Cătălin încercând să-i facă să râdă ca să-i mai destindă. Ei (de fapt, mai mult ele) susţineau că nu au emoţii. Eu, în schimb am avut pentru toţi. La un moment dat, până să înceapă spectacolul, o elevă m-a întrebat cam câţi sunt în sală. Am dat un număr aproximativ: o sută şi ceva. La auzul “verdictului” meu, domnişoarele care n-aveau emoţii, nu, s-au luat în braţe şi au început să tremure speriate, exclamând: “O sutăăăă?” Le-am asigurat că am văzut o sută de oameni, nu de balauri şi, în orice caz, dac-or fi totuşi, or să mă mănânce pe mine, întrucât eu îmi fac prima apariţia în scenă. Parcă s-au mai liniştit, mai ales după ce au văzut că am scăpat nemâncată. Şi le-am văzut apoi pe scenă, sigure pe ele, făcându-şi “datoria” ca nişte adevăraţi profesionişti.

         Am compătimit apoi cu tinerii Grupului “Doar noi?” însoţiţi şi îndrumaţi de Părintele Emilian Petre. Unii îşi făceau cruce înainte de intrarea în scenă, ca şi fetele de la “Fiore Blu” (de la Şcoala “Sfântul Andrei”). Apoi i-am urmărit cântând atât de frumos şi încântând asistenţa. Primind cum se cuvine aplauzele şi ieşind civilizat din scenă.

         Membrii Coralei “Sfântul Mina” au fost, ca de obicei, la înălţime. Au cântat 13 piese superbe, unele în primă audiţie. I-am ascultat cu aceeaşi bucurie ca de fiecare dată şi, cum spuneam şi la spectacol, când îi aud, îmi pierd cuvintele.

Lângă mine, doamna Anastasia se minunează (“Ce se mai joacă cu vocile lor!”), păstrându-şi totodată atenţia trează către anumite lucruri care trebuie făcute în backstage. De partea cealaltă, tânăra şi frumoasa Maria, “şefa de protocol”, cum am numit-o, cea care are mereu grijă cui şi când să ofere florile. Un domn care stă în gardă, pregătit să intervină în caz de vreo nevoie. Un elev seminarist, “bun la toate”, căruia doar eu nu-i dădusem dispoziţii: “Să mă anunţi fix cu un minut înainte de ora 17!” Ceea ce a şi făcut. Înainte de începere, un banner s-a dezlipit şi a căzut din banda de susţinere. În culise, Părintele Cătălin şi-a suflecat reverenda, s-a ghemuit şi s-a pus pe lipit. Gata, stă! Părintele Drăghici împarte încurajări, zâmbete şi binecuvântări. Părintele Cătălin mă întreabă dacă am emoţii. Îi mărturisesc: “Eu mereu am emoţii. Şi când o să mor o să am emoţii, că nu ştiu cum o să fie.” Îmi spune zâmbind: “Să n-aveţi emoţii! Să vedeţi ce frumos o să fie!” “Când? Când o să mor? Ah, mersi de încurajare!” (N-am zis: “Astă bucurie şi la voi să fie!”). Râdem de ne prăpădim. Bineînţeles că dumnealui se referise la spectacolul care urma. Viorel, sunetistul, îmi explică treaba cu microfonul. Să-i poziţionez butonul la a doua treaptă, altfel nu se aude. Învăţ lecţia, doar că, la momentul “Vă rugăm să închideţi telefoanele mobile”, i-a murit bateria. Se rezolvă rapid, astfel încât să fim punctuali. Printre picături, repet, îmi mai arunc ochii pe foi, reformulez. Ce-am vrut să spun? Oare cum ziceam acolo? Versurile alea le mai ştiu?

Final de spectacol. Publicul aplaudă în picioare, conform frumosului obicei. Se cântă “Mulţi ani trăiască”, se oferă flori, se fac fotografii. Bine că s-a-nvârtit Mihăiţă! P-asta cu Mihăiţă trebuie să v-o spun. Acum mai mulţi ani, la o serbare de-a fiului meu la grădiniţă, întrucât numărul de fete şi băieţi era inegal, Florin a avut ca pereche la dansuri populare un Mihăiţă, mai mic cu vreo doi ani, care, fiind mai mic şi mai fonf, nu prea reuşea, la repetiţii, să se învârtă când şi cum trebuie  pe sub mâna lui Florin. Eu nu ştiam despre asta. L-am văzut pe fiul meu preocupat, încordat şi transpirat fleaşcă, dar am zis c-o fi din cauza căldurii şi a efortului. Când dansul s-a terminat, s-a trântit sfârşit pe un scaun lângă mine, exclamând: “Uf! Bine că s-a-nvârtit Mihăiţă!” De-atunci, sintagma aceasta o folosesc ori de câte ori reuşeşte ceva pentru care am avut emoţii. Aşadar, am simţit că Mihăiţă s-a-nvârtit şi la noi şi puteam pleca liniştită acasă.

O lume. O lume iluzorie din care ne e greu să ne desprindem. Căci, orice s-ar spune, muzica şi poezia ne transportă în altă lume, una în care oamenii sunt mai buni, mai curaţi, mai frumoşi, mai plini de generozitate. Adică ceva mai aproape de Dumnezeu. Luminile se aprind. Momentul acesta, la orice spectacol, indiferent de care parte a scenei m-aş afla, mi se pare de un tragism sfâşietor. Odată cu aprinderea luminii, parcă ceva se stinge, parcă ceva moare, ceva se duce pentru totdeauna. Pot să urmeze sute de spectacole la fel sau chiar mai bune. Însă spectacolul acela, nu se va mai repeta. Am acelaşi sentiment ca atunci când un tren pleacă dintr-o gară. Acelaşi tren, cu aceiaşi călători, nu va mai pleca niciodată din aceeaşi gară. Dar viaţa merge înainte, fie şi cu … mereu alţi călători.

„Într-un veac cu noapte mare,

Noi aprindem felinare,

Ca să nu fiţi trişti.

Voi le stingeţi către ziuă

Şi noi ne luăm adio,

Sărmani artişti.

.........

Bieţi lampagii, în veacul greu,

Noi, orice-ar fi, lucrăm mereu.

...........

Noi, artiştii fără vină,

Noi purtăm în mâini lumină

Să v-o dăm ’napoi.

Iar dac-o să fie cazul

Şi va dispărea şi gazul,

Vom arde noi."

(Adrian Păunescu)

Se dedică tuturor artiştilor care au „ars” din inimă, pentru mama.

Slobozia, 08/ 09 martie 2014

Mulţumesc Melania şi Tibi pentru fotografii!

(Înregistrare din 2013 - Concert "Din inimă, pentru mama")

Evenimentul în presă: 

Ziarul "Ialomita"

Mama (Vasile Militaru)

"Inima de mamă e performanţa firii în ceea ce priveşte dragostea" (Arhim. Teofil Părăian)

La mulţi ani tuturor celor cu inimă de mamă!

Mama - de Vasile Militaru

A venit aseara mama, din satucu-i de departe, 
Ca sa-si vada pe feciorul, astazi domn cu multa carte.
A batut sfios la usa, grabnic i-am iesit în prag, 
Mi s-a umezit privirea, de iubire si de drag.

Sarutîndu-i mâna dreapta, ea m-a strâns la piept sfioasa, 
Si întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casa.
Înlauntrul casei mele, câta bruma am adunat, 
Da prilej ca biata mama, sa se creada-ntr-un palat.

Nu-ndrazneste nici sa intre, cu opincile-n picioare, 
Si cu multa grija calca, doar alaturi de covoare.
Eu o-ndemn sa nu ia seama, si sa calce drept în lege, 
Ca doar e la fisu-n casa, nu e-n casa vre-unui rege.

Si abia o fac sa sada, pe-un divan cu scoarta noua, 
Mi-era dor de tine maica, ti-am adus vreo zece oua.
Nitel unt ia colea-n traista, niste nuci, vreo doua sute, 
Si cu ochii plini de lacrimi, prinse iar sa ma sarute.

Poate mor ca sunt batrâna, si-aprins dorul sa ma-ndrume, 
Sa mai vad odata maica, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârsite, mâine poate-si curma firul
Si-ntre patru blani de scânduri, sa ma cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi maicuta, si visez chiar si desteapta
Cum pe-o margine de groapa, bietul taica-tu m-asteapta
Tu cu dorul mamei în urma, sa te-aduni cu frati-acasa
Si sa-mparti agoniseala, de pe urma ei ramasa.

Iara tu ca mai cu stare, decât fratii tai pe lume
Sa iei casa-n care tie, ti-a fost dat sa vi pe lume
Când si când în miez de vara, sau de Pasti sa vada satul
Cum îmi vine ca-n toti anii, la casuta mea baiatul

Si-având tihna si-odihna, la venire sau plecare
S-aprinzi si la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.
A tacut apoi batrâna, si-a plâns mult cu lacrimi grele, 
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele. 

Lanţul

Cândva, în vremea copilăriei mele, aveam un câine,

îl chema Othello de negru ce era.

N-am înţeles niciodată de ce îşi iubea lanţul.

Îi mai dădeam drumul, făcând eforturi s-o înduplec pe mama,

promiţând câte-n lună şi-n stele.

Mă urma vreo doi paşi, apoi se întorcea lângă lanţul lui.

Hai să fugim! – îi spuneam.

Mă privea cu vinovăţie şi se aşeza lângă lanţ.

Uneori îmi părea că îi aud un oftat.

Copilăria s-a dus, Othello şi el,

A rămas lanţul. Eu m-am trezit cu un lanţ după gât şi

precum Othello odinioară,

parcă şi eu îl iubesc.

Dacă cineva m-ar dezlega, tot acolo m-aş întoarce.

(Ce paradox: de când mă ştiu, urăsc lanţurile!)

Ţie de ce ţi-e teamă cu mine uneori,

ca şi când ai merge pe sârmă fără plasă,

ca şi când ai traversa Niagara?

Ştiu, nu sunt aducătoare de linişte,

nici pe departe, nu.

Mă pricep – magna cum laude – să tulbur apele,

să ciocnesc norii, să clatin pământul de sub picioare, să...

Dar uite, eu am un lanţ.

Capătul celălalt se află la tine. 

Spectacol "Din inimă pentru mama" (2014)

Sursa: Protopopiatul Slobozia

Nu ţi-am spus niciodată...

Bunica, la 82 de ani, citind din cartea de rugaciuni îngălbenită de vreme

Astăzi, am aprins o lumânare pentru bunicul meu (3 martie era ziua lui de naştere). Din obişnuinţă, am aprins una şi pentru bunica. Acasă, m-a apucat căutatul unei fotografii cu ea (aceasta) pe care o aveam scanată, dar o pierdusem odată cu alte informaţii de pe laptopul care mi s-a stricat. Am insistat, amintindu-mi că i-am trimis-o cândva lui Dani, verişoara mea, şi speram că am păstrat mesajul în folderul destinat ei. După un timp de căutare, am găsit-o. Şi nu ştiu cum, privind-o, m-a apucat un plâns. Abia atunci mi-am amintit că în noaptea de 3/ 4 martie se împlinesc 10 ani de la trecerea ei la Domnul. Acum 10 ani, scrisesem un text pe care-l intitulasem "S-a stins", de fapt o continuare la "Bunica" şi "Mai ştii", texte publicate în cărţile mele. Totuşi, textul acela nu l-am publicat niciodată, considerându-l prea personal şi destul de slab din punct de vedere literar. L-am scuturat de părţile mai patetice şi îl redau mai jos, ca o recuperare necesară, după 10 ani, în memoria dragei mele bunice care n-a aflat niciodată că am scris despre ea. Marele meu regret însă nu e acesta, ci faptul că nu i-am ascultat suficient poveştile. Era o enciclopedie de poveşti şi avea un dar deosebit de a povesti. Doar că eu... nici gând nu aveam pe atunci să devin scriitoare...

S-a stins

“Nimic nu rămâne după noi decât ceea ce am dăruit“

         S-a stins aşa cum a trăit - în linişte şi cu mult bun simţ. Bunul simţ al bătrânilor de la ţară (chiar şi strămutaţi mai târziu la oraş), care-ţi dau “bună ziua“ pe stradă fără să te cunoască, care dovedesc respect faţă de omul cu carte, chiar şi atunci când acesta nu e om, care nu sunt obişnuiţi să se vaite, să-i deranjeze pe alţii şi care ştiu doar să muncească şi să-şi vadă de viaţa lor. A iubit viaţa, cu toate că nu prea i-a oferit mare lucru.

Când Răducu i-a spus la spital:
- Bica, promiţi că te faci bine şi vii acasă? i-a răspuns convinsă:
- Eu aşa am zis...
Apoi, după o tăcere scurtă:
- Da’, şi dacă mai vin acasă, eu nu mai pot să fac nimic.
- Nu-i nimic, bico, nici nu trebuie, facem noi.
-Vă-ncurc...
N-a vrut să-ncurce pe nimeni. Deşi ea toată viaţa fusese încurcată de alţii.
Şi-a luat “la revedere“ de la viaţă cu-n ultim oftat şi, în sfârşit, în drumul ei s-a făcut lumină.
Şi-a lăsat durerea, tristeţea, jalea şi amarul. Mi-a lăsat cele mai frumoase amintiri şi pe mine mai săracă de-o parte din suflet, acea parte alocată copilăriei, frumuseţii, primăverii... Mă întreb dacă, în timp, chipul ei mi se va sterge din amintire, dacă va deveni o imagine confuză, ca un negativ. Sper ca măcar vocea-i frumoasă să-mi rămână în minte, cu tot cu cântecele ei. Nu-mi vine să cred că n-am înregistrat-o niciodată cântând. Oare chiar am crezut că e veşnică?
       Chiar şi pe patul de spital, jumătate paralizată, legată la perfuzii, cu patru zile înainte să tacă pentru totdeauna, a apucat-o pofta de cântat. Şi a cântat pentru ultima dată (şi pentru prima oară de la moartea băiatului ei), tranformând timp de o oră salonul de la “terapie intensivă“ în sală de spectacol. Bolnavii din jur, mai tineri toţi şi într-o stare mai bună ca a ei, au uitat timp de o oră să mai tuşească, să se mai vaite, să mai ceară calmante, să mai moară...
“Când ne plimbam prin noaptea înstelată/ Tu mă priveai cu faţa-mbujorată…“
Le-a cântat romanţe, cântece de petrecere, le-a recitat. După ce-a epuizat repertoriul sau pe ea însăşi, s-a cufundat din nou în starea de aparent somn (n-am înţeles de ce medicii o numeau comă) şi şi-a reluat obsesia din ultimul an de viată, pendulând între lumea de aici şi cea de dincolo.
- Oare băiatul meu ştie?
- ???
- Dă-mi telefonul să-l sun!
A adormit cu telefonul în mână. Când s-a trezit:
- Am vorbit cu Petrică şi mi-a zis- “Hai, mamă, vino odată!“ Să mă duc? pupa-l-ar mama! Dar el de ce nu vine?
Apoi, revenindu-şi:
- Aaa... dar eu nu mai am băiat!
         Cu tot amarul şi durerea fizică “de peste tot“, nu uitase să fie sugubeaţă. Când era lucidă (adică nu “dormea“) cerea ba una, ba alta, tot ce ştia că n-are voie.
- Stai, mamă, uşor, să nu-ţi scoţi iar perfuzia!
- Da’ ce-mi bagă p-acolo?
- Păi, o substanţă care să te hrănească şi-ţi face bine.
- Era bună o perfuzie cu ţuică fiartă. Spune-le s-o schimbe, m-am hrănit destul!
Altă dată a întrebat-o pe Dani:
- Taică-tu ce face?
- E bine, şi-a revenit după operaţie, dar nu poate umbla mult pe jos.
- Mă bucur că s-a făcut bine, m-am rugat pentru el. Şi i-am cântat “Ionel, Ionelule/ Nu mai bea, băiatule!“ Aşa-i că nu mai bea? Da’ spune-i să vină la mine. M-am rugat de toţi să-mi dea nişte vin şi m-au păcălit cu ceai. Ştiu sigur că el mi-ar da. Mi-a dat părintele o linguriţă la împărtăşanie, da’ io-s om de-o linguriţă?

         În ziua când am fost la spital, dormea, sau cel puţin aşa credeam. Era-n lumea ei, poate, undeva între cer şi pământ. Mă-ntreb şi-acum dac-a realizat că eu am fost cea care a stat cu ea o parte din noapte, i-am făcut aer şi-am sărutat-o pe tâmplă, dacă a-nţeles că Florin i-a adus mărţisor. Nu mi-a venit să-i spun niciun cuvânt, credeam c-o deranjez, speram ca somnul ăla s-o odihnească şi să-i dea puteri. Nici a doua zi, când am trecut din nou pe la spital, înainte de-a mă întoarce acasă, nu i-am spus nimic. Am avut oarecum convingerea că ştie, că simte, telepatia a funcţionat mereu între noi. N-am apucat să-i citesc ceva din ce scrisesem despre ea, nici măcar nu i-am spus că scrisesem, deşi ştiu c-ar fi fost încântată (anumite lucruri o bucurau ca pe copii). Şi, dacă mă gândesc bine, nu i-am spus niciodată cât de mult o iubesc şi nici nu i-am mulţumit pentru tot ce mi-a oferit, pentru viaţa mea, pentru copilărie, pentru iubire. Puterea sentimentelor mi s-a părut de ajuns, dar oare ea cum ar fi simţit-o de la distanţa măsurată în zeci de kilometri care ne despărţea? 

Oricum nu mi-aş fi găsit cuvintele, uneori am senzaţia că mai mult ne-ncurcă. Nu ele sunt suprema formă de exprimare a ceea ce simţim.

„De la moară pân’ la gară/ Toate carele coboară, draga mea“
„În loc luminat, în loc cu verdeaţă...“
„Salcâmule de la drum/ Te-aş tăia, dar nu mă-ndur, măi“
„Căci nu există om fără de păcat...“
„Mi-aş face casă de piatră/ Ca moartea să nu răzbată“
„Veşnica pomenire...“
„I-auzi valea cum mai sună/ Eu cu mândra n-o duc bună“
„Unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin...“

        Când i-am aruncat pământul din palmă, mi-am amintit de una dintre dorinţele ei ciudate, care mă amuzase la vremea respectivă: „Când oi muri, să nu îngropaţi vr’unul peste mine, că mă sufoc!“ Şi-n loc să plâng, am zâmbit.

(Slobozia, martie 2004)

Cursivitate, autenticitate şi fler epic

Passionaria Stoicescu despre "Aceeaşi lună peste sat"

Sfătuită de domnul profesor Titi Damian (fost coleg de "petagogică"), scriitoarea Passionaria Stoicescu a aşternut în scris impresiile pe care i le-a lăsat cartea mea "Aceeaşi lună peste sat" şi pe care le-a prezentat în cadrul lansării de la Bucureşti din 21 februarie 2014. 

Mulţumesc, doamna Passionaria Stoicescu! Aprecierea Dumneavoastră mă onorează. 

Critica scriitorilor e îndeobşte una afectivă. Dar când se scrie enorm şi se citeşte infim, când scriitorul care eşti, are vechi state de redactor şi editor, simţi nevoia de a face puţină ordine în aglomerarea de cărţi, de autori , de edituri, în ideea  unei orientări a lecturilor consumatorului.

       Prozele Loredanei Dalian, multipremiată la diverse festivaluri sau concursuri, mi-au trezit interesul prin tonul propriu, stilul „blitz” şi o limbă română impecabilă.  „Aceeaşi lună peste sat” (Editura REMUS, Cluj-Napoca, 2010, cu un „Cuvânt de însoţire” aparţinând criticului Adrian Dinu Rachieru) conţine 17 povestiri, nu întinse ca spaţiu şi  respiraţie, dar  cu o profunzime care le compensează scurtimea. Le-aş numi „proze de atmosferă”, pentru convertirea peisajului la un fapt de viaţă.. Autoarea se foloseşte de acel „pact” al peisajului natural cu psihologia comunităţii umane ce-l locuieşte, relevând nu armonia, ci relaţia antonimică dintre cosmos şi uman, dintre trup şi suflet. Chiar proza care dă titlul volumului e edificatoare în acest sens:”Doar cimitirul însoţeşte singurătatea puţinilor bătrâni rămaşi, străjuind măreţ de pe deal. Crucile veghează liniştea celor tăcuţi, băieţi şi fete cândva, înlănţuiţi în horă. Nici horă, nici lăutari nu mai sunt. Doar porţile se vaită, amintind vioara. În colbul din stradă copiii nu se mai joacă, lunca tânjeşte după chiotele lor./.../Luna-şi face loc timid printre doi nori, arătându-se plină. Aceeaşi lună peste sat.”

       Dar „pactul” poate fi şi invers: timpul convertit în vârsta personajelor, pentru a descrie comportamentul generaţiilor. Dialogul bunică/nepoată din proza „Prima zi de şcoală” demonstrează preţul bunăstării pe dinafară, în detrimentul celei lăuntrice: „- Voi ce-nvăţaţi acum la şcoală? - De toate. - Îhîmmm. De-aia sunteţi aşa deştepţi şi lumea merge din rău în mai rău. Râde cu ochii la pantofii înşiraţi pe hol: - Da ‘ bine, barem, că ne-am încălţat! Va să zică... s’tem mai încălţaţi ca-nainte...”

       Deşi mici ca întindere, cantitatea de viaţă ce o conţin, face din aceste povestiri pagini interesante, dezvăluind printr-un fulger de idee intuiţia vie a autoarei, care ghiceşte în materia aglomerată de gesturi şi atitudini tocmai pe acelea care definesc structural personajul/ele.

       Chimistă de profesie, Loredana Dalian stăpâneşte dozajele unei bune naraţiuni, „reacţiile” şi „încatenările”. Are chiar o „reţetă” simplă, dar eficientă: se ia un fapt banal pentru cei incapabili să vadă, şi, miraculos, acesta îi spune lucruri esenţiale despre sine, despre lume, despre viaţă: ”Mă uit  în oglindă. Sunt urâtă, cu toate smacurile de pe faţă. Singura cosmeticală care dă rezultate e fericirea. Mă bucur că sunt urâtă.Mă urâţesc şi mai tare , întinzându-mi boielile pe ochi. Aşa! Frumuseţea, inteligenţa, talentul şi toate calităţile omului sunt bune la nimic, câtă vreme nu te ajută să dobândeşti puţinul pe care-l ceri de la viaţă./.../Privesc cu plăcere firul cum se duce până jos. Nu mi se pare suficient. Îi destram definitiv(ciorapii) şi-i arunc la coş. Totul se destramă. Iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi./.../ Să nu fii tristă. Nu sunt. Când ţi se prăbuşeşte o lume, cum să fii tristă?”(„Halucinaţii”).

       Întâmplările sunt naturale, iar punerea lor pe tapet nu înseamnă deloc o fotografiere simplă, ci viaţă reieşită firesc din amănuntul relaţiilor interpersonale. Oralitatea , ca mod de exprimare, conferă autenticitate şi  vioiciune. Iată o expunere de gânduri: „Uite-o! Hai, gâză mică, treci strada, aşază-mi-te alături, apoi supune-te ritualului de secole al tuturor femeilor îndrăgostite de cine nu trebuie! Nu spun că nu-mi eşti dragă! Dar ai face bine să te aşezi singurică în raft, înainte ca eu să mă hotărăsc să-ţi fac asta.”(„Sens unic”).

       O atenţie deosebită este dată relaţiei masculin/feminin, ca în mai toată literatura scrisă de femei, din dorinţa de desluşire a propriilor trăiri în  dependenţa atitudinală faţă de sexul tare, în experimentul amar şi fără împlinire al solitudinii („Sens unic”, „Domnişoară de onoare”, „Miss Univers”, „Îmbrăţişări pentru Florentina”). Femininul iese păgubit prin naivitate, sinceritate, generozitate, dar şi victorios prin pendularea între simplitate şi complexitate, persuasivitate, reflexivitate. Autoarea, în calitate de personaj (povestiri scrise la persoana întâi) sau creatoare de alte personaje feminine, insistă pe nefericirea de a nu fi iubită, preţuită, admirată, face crize de narcisism, dar în care, pentru a reveni la normal, se autopersiflează. Ironia este antidotul care o salvează de căderea în derizoriu.

          Cum Loredana Dalian este şi poetă, povestirile ei devoalează uneori o percepţie liricizantă a lumii, accentul poematic al unor schiţe surprinzând un delicat braconaj în apele prozei: „Se învârt fără rost, ducând cu ei libertatea, aducând pustiul. Şoaptele bunilor îmi foşnesc la ureche a jale, a tristeţe fără leac. Mergând înainte ciulinii ca viaţa, rar poposesc, preţ de o respiraţie. Şi iar duşi de vânt spre cele lumi. Încotro? Încotro ei? Noi încotro?” („Ciulini”).Floarea ciulinului este emblematică, ea se află şi pe blogul  autoarei, în chip de „portret”. Ţepoşenie şi apărare faţă de intruşi, acceptarea de pământ sălbatic şi arid pentru a creşte, dar catifea şi parfum într-o floare nesperată, mov (culoare simbolizând , conform testului psihologic al lui Luscher, sensibilitate, tendinţa spre identificare cu sinele, spre unificarea impulsurilor, dorinţa de a oferi satisfacţie, fascinaţie).

       Deşi aparţinând unei lumi mărunte, personajele cărţii „Aceeaşi lună peste sat” sunt mai mult orăşeni, trăind la o tensiune înaltă, fie clipa prezentă, fie rememorând viaţa trecută. De aici şi dramatismul multora dintre situaţii. Proza „Dincolo de timp” Azilul (1) constituie un preambul pentru un ciclu aparte, care s-ar putea numi chiar „Azilul”. Personajele „fişate” în „Generalul”, „Figurantul”, „Ceasornicarul”, „Mariţa” sunt grăitoare în privinţa artei portretului, folosind două stiluri cursiv împletie: cel reportericesc şi cel narativ, propriu-zis.

      Timpul şi spaţiul trăirii sunt puse cu succes în slujba timpului şi spaţiului povestirii. Limba naraţiunii e solidară cu personajele ei, corectă gramatical şi impecabilă în concordanţa timpurilor verbale.

      Aş fi bucuroasă ca într-o viitoare carte, Loredana Dalian să aibă o optică scriitoricească mai ordonată ideatic şi  să insiste pe proza de confesiune, pentru că e un fin psiholog,   are cursivitate, autenticitate şi fler epic.

Passionaria Stoicescu

Bucureşti, februarie 2014

Publicat în: 
 revista "Pro saeculum", nr. 1-2, 2014
Cafeneaua Literara, mai 2014

Mărţişor artistic - Zorba's dance

Întrebându-mă ce mărţişor artistic să ofer cititorilor acestui blog (câţi vor fi fiind, nu contează, puţini, dar buni), gândul mi-a zburat fără efort către una dintre cele mai mari capodopere cinematografice/ literare: filmul „Zorba Grecul” în regia lui Mihalis Kakogiannis, după romanul „Alexis Zorba” de Nikos Kazantzakis (scriitorul cu care Panait Istrati a legat o frumoasă prietenie, aceasta reflectându-se oarecum şi în scrisul celor doi), avându-l ca protagonist pe probabil cel mai mare şi mai complex actor al tuturor timpurilor: universalul Anthony Quinn, alături de care au făcut roluri memorabile, în acelaşi film,  şi actorul britanic Alan Bates (Basil), actriţa greacă Irene Papas (văduva) şi actriţa rusă Lila Kedrova (madame Hortense, alias Bubulina). Biografia lui Anthony Quinn ne informează că tânărul de origine mexicană, fără să se fi omorât cu învăţătura (nici măcar liceul nu l-a terminat!), se învârtea printre cercuri de artişti – în special sculptori şi pictori – iar la 20 de ani şi-a încercat norocul în actorie, începând cu un rol de figurant. Ceea ce a urmat e cunoscut, zeci de roluri în care a înfăţişat diferite personaje, de diverse naţionalităţi (grec, italian, român, britanic, etc.), în fiecare convingând şi făcându-te să juri că e ... grec, italian, român, britanic... Iată cel puţin o artă în care talentul are un rol copleşitor în faţa studiului. Dar trebuie să recunoaştem că Anthony Quinn a fost un caz aparte, dacă nu cumva unic. Probabil un geniu al artei sale, dar câţi dintre noi se nasc genii?

„Zorba grecul” este singurul film din câte am văzut şi care mi-a plăcut aproape mai mult decât cartea după care a fost făcut. E-adevărat, nu trebuie comparate merele cu perele, filmul e film, literatura e literatură, însă, de regulă, puţine sunt filmele care se ridică la înălţimea cărţii. Sunt multe de spus. Filmul trebuie văzut şi revăzut. Este aproape sufocantă densitatea de scene, fiecare cu o încărcătură psihologică specială, fiecare meritând un comentariu aparte. Numai câteva exemple, în ordine aleatorie: scena uciderii văduvei, noaptea petrecută de Basil împreună cu aceasta, agonia Hortensei privegheată de babele care începuseră să adune din casă înainte ca aceasta să-şi dea sufletul, scena în care Zorba o minte pe Hortense că îi va fi mireasă, discuţiile dintre Basil şi Zorba. Mă opresc, pentru că, de fapt, ar trebui să povestesc tot filmul. Voi mai aminti numai de cea care – ca o încununare a tuturor – încheie filmul. După ce Zorba şi prietenul său pierduseră tot, când buştenii aduşi din munte cu un sistem imaginat de Zorba începuseră să zboare în toate părţile punând pe fugă toată asistenţa, după ce totul se ruinează, cei doi găsesc puterea de a dansa şi chiar de a râde cu poftă de tragedia lor. Felul în care regizorul alege să transmită revenirea la viaţă a celor doi este unul genial. Scena de final, interpretată magistral de Quinn şi Bates (muzica Mikis Theodorakis), am ales-o pentru acest început de primăvară calendaristică, în legătură una cu alta, pentru că, în fond, primăvara înseamnă revenire la viaţă, optimism, dezbrăcare de cele rele şi reînnoire.

Vă doresc o primăvară frumoasă, optimistă şi... nu uitaţi că ori de câte ori ni se pare că totul se dărâmă, întotdeauna mai există ceva de făcut. Fie şi numai ... de dansat. Dacă nu ştiţi să dansaţi, adresaţi cererea lui Basil, cuiva care ştie: „Teach me to dance!”.

Eu, când mi se pare că ceva se prăbuşeşte, îmi amintesc replica lui Zorba, urmată de râsul său molipsitor: „Hei, boss, ai mai văzut vreodată o prăbuşire mai spectaculoasă?”

La mulţi ani şi la... cât mai puţine spre deloc... prăbuşiri spectaculoase! J