Noapte de Crăciun

Autor: IONELA PETROŞAN

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Puzderie de stele înconjoară luna ca o ghirlandă argintie. Cerul senin pare pictat de mâna lui Luchian. Pământul este acoperit cu o plapumă albă şi pufoasă de nea. Peste sat a coborât o linişte aproape nepământeană. Doar ici-colo se aude lătratul unui câine care tulbură liniştea încremenită. Pe alocuri luminiţe străbat prin geamurile aburite.

Toată ziua gospodinele au făcut pregătiri pentru a întâmpina cum se cuvine naşterea Domnului. Au frământat cozonaci cu gust de vanilie, prăjiturele pufoase, piftie, şi tot felul de bunătăţi. Copiii sunt nerăbdători să desfacă darurile pe care moşul milenar le-a adus în acest an pentru ei. Au aşteptat cu sufletul la gură să desfacă pachetele frumos împăturite. Bucuria şi emoţia li se oglindeşte în ochii luminaţi de magia Crăciunului.

Într-o căsuţa de la marginea satului la lumina opaiţului stau în jurul focului patru băieţandrii, mititei şi bălai cu ochiii strălucitori ca smaraldul. Sunt singuri şi trişti. Mama lor s-a stins într-o noapte de Crăciun. Au văzut cum se topeşte încet ca lumina opaiţului şi nu au putut face nimic să o oprească. Le- a spus cu glasul stins că pleacă la ceruri, dar îi va veghea mereu, îi va iubi şi atunci când le va fi greu, de acolo de sus, le va trimite ajutor. Acum le era dor de ea şi lacrimi cristaline se rostogoleau din ochii trişti. Tatăl e plecat până la o mătuşă să împrumute ceva de  mâncare pentru a avea ce pune pe masa sărăcăcioasă în noaptea sfântă.Tristeţea care se oglindeşte pe chipurile lor e adâncă şi infinită. Un alt Crăciun fără mâncare, de daruri nici nu poate fi vorba. Stând tăcuţi şi gânditori, nici nu observă că lumina opaiţului îşi pierde din intensitate.

Un ciocănit discret îi face să tresară speriaţi: ”Oare cine o fi?”se gândesc temători. Inimile lor micuţe au îngheţat de spaimă. Cu inima cât un purice, băiatul cel mare de 8 ani deschide uşa. În faţa lui stă un bătrân cu barbă lungă şi albă, îmbrăcat într-un costum roşu ca focul, care îl priveşte cu nişte ochi în care se adunase toată blândeţea lumii.

Cu glas dulce şi blând cere permisiunea de a intră în casă. Cu ochiii măriţi de surpriză şi uimire, copiii îi aduc un scaun  şi îl invită să se aşeze.

Odată aşezat, desface un sac de unde scoate hăinuţe, dulciuri şi mâncare. Băieţii privesc încremeniţi şi nu reuşesc să scoată nicio vorbă. Privesc cu neîncredere şi minţile lor scotocesc să găsească o explicaţie pentru faptul că Moş Crăciun le-a călcat pragul. E drept că au fost cuminţi şi ascultători, dar nu e primul an când sunt cuminţi. Ce au făcut mai bine decât în alţi ani de moşul a apărut şi la ei? Au văzut cum în fiecare an copiii din sat au primit daruri frumoase şi au privit cu dorinţă spre ei. Anul acesta se pare că sunt şi ei ca toţi ceilalţi. Până să îşi de seama băieţii, bătrânul pleacă, uitându-se înapoi ca să îşi întipărească fericirea oglindită pe chipurile micuţilor. Stau încremeniţi şi aşteaptă să vină tatăl lor. Se gândesc că mama lor îşi ţine promisiunea şi le trimite un semn că nu i-a uitat. Oare ea e fericită? Îi e bine? Stau încremeniţi şi nici măcar nu îndrăznesc să întoarcă capul.

În timpul acesta tatăl se întorcea spre casă muncit de gânduri negre. Ce să spună copiilor? Că singura bunătate pe care o vor avea pe masă este o mămăligă cu câteva jumări pe care sora lui i le-a pus de acolo de unde avea şi ea? Intră în locuinţă şi rămâne uimit. Priveşte şi nu înţelege.

Copiii, care între timp şi-au revenit din uimire, sar care mai de care, să îi povestească ce s-a întâmplat. Bietul om nu s-a gândit cine să le lumineze minunata seară a Mântuitorului. Îşi priveşte copiii şi două lacrimi  se preling din ochii trişti şi obosiţi. În minte îi revin momentele fericite când Crăciunul, chiar dacă nu era bogat, era luminat de dragoste. De când femeia lui s-a îmbolnăvit şi a plecat în lumea celor drepţi nu a avut nici timp nici răbdare să se aplece asupra bieţilor lui copilaşi. Mulţumeşte cerului şi celui care a adus o rază de speranţă şi bucurie unor suflete chinuite. Casa s-a luminat de fericirea care răzbate din fiecare suflet mic şi nevinovat.

Din cerul înstelat o stea luminează feeric, apoi se desprinde şi cade spre casa încărcată de pace şi linişte. Dorinţa copiilor s-a împlinit şi seara de Crăciun a devenit plină de magie.

La câţiva metri, în întuneric, ”Moşul” plânge de fericire. Este învăţătorul celui mai mare copil. L-a văzut timp de un an cum s-a zbătut să nu arate ce greu îi e. A venit la şcoală desculţ, mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, dar niciodată cu temele nefăcute sau fără cele necesare. A trebuit să umble pe la mulţi oameni cu bani, dar fără suflet, că să facă rost de cele necesare unor daruri. Acum a uitat de toate şi o fericire fără margini îi luminează chipul brăzdat de lacrimi.

În casa luminată slab, bucuria se revarsă. Că să te bucuri si să trăieşti cu adevărat trebuie să vezi bucuria celor nevoiaşi.

Nu uita că eşti fericit când dai din fericirea ta şi altora!

Ionela Petroşan

Clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Misterul vieții

Studiu subiectiv asupra vieții (trăite până acum)

Autor: MIRELA-GABRIELA GRINZEANU

Participant la concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Fiecare om are un ideal în viață. Doar cei lipsiți de acea energie constructivă pe care ne-o oferă fiecare clipă pot spune că nu au aspirații. Cei ce se privează de această necesitate de a evolua nu și-au descoperit adevărata valoare. Dorințele sunt cele ce ne ajută să pășim pe noi tărâmuri, ne învață că necunoscutul este mult mai palpitant decât orice moment de siguranță. De ce am vrea să știm pe ce meleaguri vom cutreiera, când putem visa să descoperim o lume exact cum ne-am fi dorit-o? Toți știm că prin dorințe putem atinge crestele celor mai înalți munți, dar puțini sunt cei ce îndrăznesc să o facă.

În fond, fiecare moment înseamnă mai mult decât oricine ar putea percepe. Fiecare întâmplare are o anumită justificare, însă noi, muritorii, suntem prea ocupați pentru a o găsi. Timpul nostru este măcinat de mii de griji, în aparență. Dar... dacă am răscoli profunzimile existenței, am fi capabili să observăm că verbul „a trăi” implică acțiuni complexe, nu doar cele de satisfacere a poftelor trupești. Ne pierdem în amănunte, ne încurcăm în propriile gânduri și raționamente, mintea noastră devine un amalgam de informații fără rost, iar noi ajungem să fim prizonierii labirintului propriului suflet înțesat de memorii irelevante.

De ce ne construim o lume din care nu ne-am dori să facem parte? De ce ne mulțumim cu situațiile răvășitoare din viață, fără a încerca să schimbăm ceva, fără a încerca să facem un progres? De ce nu ne dezrobim de această realitate cruntă începând să ne clădim drumul reușitei?

Pentru că ar fi mai complicat, iar noi preferăm rutele mai scurte, mai facile, chiar dacă nu sunt favorabile pentru ceea ce căutăm. Încă nu am învățat că drumul optim este cel pe care îl cunoaștem cel mai bine. Indiferent că este cel mai greu de parcurs, va fi cel mai fascinant pentru că este pregătit special pentru noi. Ne așteaptă să îl decorăm într-o notă incontestabilă și speră că vom apărea curând.

Ne este frică de situațiile imprevizibile. Ne este frică de momentele când va trebui să analizăm, apoi să acționăm fără a avea timp de cugetare. O experiență, o persoană sau un lucru ar putea să sădească în fiecare un soi de neprevăzut misterios. Și frumusețea acestor întâmplări provine tocmai din inimaginabilul prin care au pătruns în viața noastră. Uneori ne-au lovit atât de puternic încât le-am primit în suflete cu o înduioșare deosebită, alteori am ratat șansa, iar câteodată ne-au rănit și astfel am învățat să devenim rezistenți, să nu irosim posibilitățile de succes și să ne alimentăm ființa cu doze de spontaneitate.

Sunt unele clipe pe care timpul nu le va șterge niciodată.Vor rămâne în noi ca niște răni deschise a căror unică vindecare este bandajarea.Prea puțin pentru cât de mult reprezintă. Aceste întâmplări ne-au infiltrat în creier un element rar al societății actuale: emoția. Am uitat că a fi om înseamnă să simți, să aduni în tine puzderii de sentimente ce înșiruite relevă veridicul țel al vieții.Totuși, surprinzător este că în majoritatea cazurilor acționăm folosindu-ne inima, ci nu mintea.

Astfel, ajungem să ne raportăm la cele două mari valori ale omenirii: rațiunea și pasiunea. Clasicii au încercat să cristalizeze existența permanentului dezacord dintre acestea. Romanticii au pledat pentru pasiunea neînfrânată. Iar noi... noi suntem sclavii acestor entități.

Destinul ne este dictat de niște lucruri neînsemnate. Însă suntem prea orbi ca să observăm esența.Viciile ne fură sufletele, lăsându-ne captivi în propriile trupuri. Nu mai știm să apreciem nimic. Elementarele bucurii ale vieții au devenit banalități. Așa că de ce aș vrea ca oamenii să fi învățat să fie entuziasmați privind lucrurile ce le alcătuiesc existența, când ei nu știu să găsească fericirea în simplitate? De fapt, un gest plin de candoare, o vorbă ce dovedește cele mai oneste intenții, o privire firavă și un zâmbet ștrengăresc sunt cele ce pot însenina ziua unei persoane.

Am sincere motive să mă întristez când privesc în jurul meu mincinoși, aroganți, ipocriți și lista poate continua cu alte categorii mai sumbre: criminali, tâlhari, hoți. Aceștia sunt o parte dintre cei ce ne reprezintă societatea. Mereu am crezut că omul s-a născut cu un fond sufletesc pozitiv, apoi circumstanțele în care a crescut i-au afectat personalitatea. Provocările și capcanele înlănțuite de cea mai loială prietenă a noastră numită viață au o mare rezonanță înăuntrul nostru.Toate acestea, cumulate, ne schimbă, provoacă rupturi imense în inimile fragile. Sper cu ardoare că singura explicație pentru astfel de atitudini și comportamente este teoria mea.

Trebuie să trăim la cele mai înalte standarde. Orice clipă viețuită este unică și oricare are un singur sens.Trebuie să învățăm să cultivăm cele mai autentice experiențe. Destinul nu mai este de mult timp un subiect enigmatic. Mereu avem de ales, mereu luăm decizii și mereu balanța vieții ne va insufla spiritul dreptății și al corectitudinii.

Acesta este scopul pentru care au fost create dorințele: pentru că viața trebuie să capete un nou sens: cel oferit de noi înșine.Un experiment izbutit ar fi să ne folosim de caracterul inedit al vieții pentru a ne redescoperi, pentru a ne pune în lumină personalitățile contrarii, pentru a trăi eficient fiecare secundă. Speranța va fi părtașa fericirii noastre.

La o primă observație totul pare realizabil. Singurul incovenient pentru această evoluție a gândirii este propriul nostru creier.Toți percepem o nouă idee ca pe o violare de domiciliu. Acceptăm doar ceea ce credem că este benefic pentru noi. Nimeni nu este dispus să facă sacrificii pentru ca, ulterior, să trăiască în prosperitate.Vrem rezultate grabnice și cu o eficacitate de scurtă durată.

Astfel putem observa cum ființele umane, fiind unicele ce au privilegiul de a gândi, devin dușmanii membrilor aceleiași rase. Ei sunt singurii ce își blochează propriile argumente, risipindu-și forțele. În acest mod reușesc să ajungă într-o ineluctabilă perioadă inertă, în care singurele lucruri pe care le pot produce sunt controversele.

Viața este adesea complicată. Deși promovează principiul dreptății, oamenii știu că ea este injustă. Deși se presupune că ea este sprijinul nostru, de multe ori chiar viața ne doboară. Dar în loc să îndurăm suferințe încercând să o înțelegem, ar trebui să învățăm să o trăim! Nu este suficient să îi supraviețuiești, ci adevăratul său scop este de a o provoca să dea ascultare visurilor tale. Însumarea tuturor acestor aspecte ne conduce spre inevitabila idee în care recunoaștem că nu vom afla curând misterul vieții.

Mirela-Gabriela Grinzeanu

Clasa a XI-a G, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Cutia de lemn

Autor: ANDREEA IRINA LAZĂR

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi" (2013)

O lacrimă mi s-a prelins pe obraz şi a udat hârtia îngalbenită de trecerea a zeci de ani. Abia se mai distingeau cuvintele scrise cu greutate de o mână tremurândă, o mână pe care am ţinut-o de atâtea ori, o mână pe care am iubit-o şi respectat-o, o mână jalnică ce reprezenta doar umbra a ceea ce a fost cândva. Lacrimile continuau să curgă provocate de tristeţea şi regretul ce mă copleşeau treptat. Mă simţeam vinovată pentru ignoranţa mea, pentru suferinţa pe care i-am provocat-o bunicii prin atitudinea mea sfidătoare. Stăteam în casa ei şi aşteptam să vină să o îmbrăţişez, să-i cer iertare şi să-i mărturisesc descoperirea făcută ca să scap oarecum de vinovăţie. Ajunsesem să stau în acea camera rece şi veche cu o cutie din lemn în braţe doar din cauza unor accidente bizare.

Era ziua de Crăciun, cea mai iubită sărbătoare din an, când familiile se reunesc pentru a sărbători Naşterea Domnului. Ca în fiecare an, am mers cu părinţii în vizită la bunici. Era o zi rece de iarnă, iar afară începuse să ningă abundent spre bucuria copiilor care se jucau cu neaua proaspăt căzută. Fulgii mari de zăpadă ajungeau pe geamul cald al maşinii şi se topeau curgând şiroaie. În interior mirosea a cozonac şi rasunau colinde ce întregeau atmosfera de sărbătoare. În timp ce părinţii mei vorbeau cu bucurie despre cadourile cumpărate bunicilor, eu eram captivată de spectacolul naturii. Când am ajuns la casa bunicilor, viscolul pusese deja stăpânire pe întregul sat. Nici măcar câinii nu mai lătrau, înţelegând parcă importanţa acelei zile. Am fost întâmpinaţi cu bucurie de cei doi bătrâni entuziasmaţi, care în momentul sosirii noastre semănau mai mult cu nişte copii care deschid cadourile de sub brad. Focul ardea în sobă, iar mirosul sarmalelor pregătite de cu seară îmi aminteau de gustul copilăriei. Mamaia şi tataia, căci aşa îi numeam pe cei doi bunici încă de mic copil, îmi pregătiseră un coş plin cu bunătăţi pe care-l primeam în fiecare an. O singură persoană lipsea pentru ca bucuria să fi fost completă: străbunica mea, căreia îi spuneam simplu: bunica. Întotdeauna era alături de noi de sărbători, întotdeauna avea poveşti noi de istorisit şi lucruri de aflat. Nesimţindu-mă în largul meu fără ea, m-am hotărât să merg să o vizitez şi să-i propun să vină alături de noi. În ciuda vremii potrivnice, am plecat hotărâtă spre casa ei, care era la doar câţiva zeci de metri distanţă. Încă de la moartea bunicului locuia singură, întrucât nu dorea să plece din căminul în care fusese fericită atâţia ani, pe care l-a construit cu greu, înfruntând obstacolele vieţii şi care păstra încă spiritul acelor ani. Fiecare colţisor îi amintea de câte o întamplare şi fiecare obiect avea secretul său. Obişnuia să ne spună asta de câte ori încercam să o convingem să se mute pentru a nu mai fi nevoită să înfrunte singurătatea.

         Am ajuns cu greu din cauza troienelor şi am bătut în uşă. Am privit o clipă modesta căsuţă care reprezenta pentru mine un fel de sanctuar al copilăriei de care mă simţeam legată. În adâncul sufletului, nici eu nu-mi doream ca bunica să-l părăsească, tocmai ca să păstrez spiritul acelor ani. Am bătut din nou în uşă, de data aceasta nerăbdătoare, dar nu am primit niciun răspuns. După câteva minute de aşteptare am apăsat pe clanţă, iar în mod surprinzător uşa s-a deschis. Am intrat temătoare, gândindu-mă că i s-ar fi putut întampla ceva rău, dar casa era goală. Nu aveam telefonul cu mine ca să pot cere ajutor, aşa că am decis să mă întorc la părinţii mei. Chiar în momentul în care am vrut să deschid uşa, toată zăpada de pe acoperiş a căzut, blocându-mi calea.

M-am panicat pentru moment, dar după câteva clipe mi-am dat seama că pot folosi telefonul fix al bunicii. Aş fi putut să încerc să arunc zăpada din drum, dar era mai important să anunţ absenţa bunicii. Ţinea telefonul  într-o cameră în care nu intrasem  de foarte multe ori, pe o măsuţă de lemn pe care o cumpărase dintr-un târg din Buzău. Am intrat în odaie  speriată şi hotărâtă să fac orice pentru a pleca cât mai repede, deorece îmi era oarecum teamă să rămân singură pe vremea aceea. Când m-am apropiat de măsuţă, am observat lângă vechiul telefon o cutie din lemn pe care o mai văzusem o dată, cu ani în urmă. Bunica mă chemase la ea, spunându-mi că trebuie să îmi arate ceva ce o să mă încânte. Venisem degrabă, dar când am văzut despre ce era vorba, am preferat să plec minţind-o că trebuia să mă întorc urgent acasă. Sinceră să fiu, pe vremea aceea, preferam să mă joc liberă, în grădină sau să culeg fructe din livadă decât să ascult învăţăturile bătrânei. Deşi îmi dădeam seama că ceea ce urma să fac putea să însemne lipsă de respect, am deschis cutia, îndemnată de curiozitate. Aşa cum bănuiam, înăuntru erau numeroase documente vechi, cele mai multe semănând cu nişte scrisori. Printre ele se găsea şi felicitarea pe care i-o dădusem cu cinci ani în urmă, cu ocazia zilei de 8 martie. Nu m-aş fi gândit niciodată că avea să o păstreze, căci pentru mine nu reprezenta decât un simplu desen uitat, printre atâtea altele. Am rămas impresionată şi m-am simţit un pic vinovată pentru atitudinea mea superficială. Am mai găsit o mică medalie de aur în formă de stea care aparţinuse cel mai probabil bunicului. Pe cutia ei era scris: “Medalia Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial /1941-1945”. Am fost uimită şi m-am cutremurat la gîndul că trecuse prin această experienţă nefastă. Aflasem cu ani în urmă că bunicul luptase într-un război şi că îşi pierduse ochiul în luptă, dar atunci nu eram capabilă să înţeleg ororile de care a avut parte, greutăţile pe care le-a înfruntat şi care i-au schimbat viaţa. Era de ajuns să mă gândesc la suferinţa pe care a văzut-o în jurul său, la riscul la care era expus în fiecare moment în care lupta pentru ţară, ca să ma întristez. Am privit cu admiraţie obiectul din palma mea, după care am continuat să analizez cu atenţie lucrurile din cutia veche. Modelul floral de pe capacul acesteia semăna în unele locuri cu nişte lacrimi, arătându-mi parcă misterul său.

         Lângă medalie am găsit o scrisoare aproape indescifrabilă, ce conţinea mesajul: “Nu am mai primit veşti de la tine de aproape două luni. Am înţeles că germanii sunt din ce în ce mai aproape, iar satul e neliniştit. În fiecare zi apar veşti proaste. Puţinii bărbaţi care au mai rămas aici se pregătesc pentru luptă. Încearcă să-mi trimiţi curând de veste şi nu te îngrijora pentru mine. O să mă descurc. Lucia”. Am lăsat îngrozită hârtia pe masă. Mesajul părea atât de simplu, dar ascundea atâta suferinţă şi teamă. Mi-am închipuit pentru o clipă că eram în postura bunicii. Erau anii 1940, iar eu eram tânără şi disperată, aşteptand ştiri de la soţul meu plecat în război. Mă agăţam de speranţe, dar viitorul era incert. Moartea era deja cunoscută de tot satul, căci mulţi soldaţi muriseră pe front. Singurul meu sprijin era reprezentat de părinţii mei bătrâni, mai vulnerabili decât mine. După o clipă, am revenit la realitate şi am încercat să-mi controlez emoţiile, dar lacrimile năvăliseră deja pe obrajii mei reci. Casa era neprimitoare, contrar spiritului Crăciunului, chiar dacă în cameră plutea miros de cozonac.

Mi-am şters lacrimile şi am luat o altă hârtie, cu mult diferită de prima. Pe ea era un sigiliu al armatei române. Era un comunicat oficial prin care bunica era înştiinţată că soţul ei fusese rănit în luptă şi că cea mai gravă rană era cea de la ochiul drept, pe care risca să îl piardă. Hârtia fusese mototolită, semn că vestea pe care o aducea era tragică. Lângă înştiinţare era o poză a bunicului de pe vremea cînd era sănătos. Era îmbrăcat în haine de soldat şi avea o sclipire cuceritoare în ochi. Părea atât de fericit... Am mai găsit o scrisoare pe care nu era trecut numele niciunui destinatar şi am reuşit să recunosc scrisul bunicii: “Am primit vestea. Sper că Dumnezeu să ne ajute să te faci bine şi să vii acasă. Aştept şi sper. Poate vreau prea mult, dar soarta nu poate fi atât de crudă cu noi, tocmai acum când avem un copil. Aş fi vrut să-ţi spun în alte împrejurări”. Cel mai probabil nu a îndraznit să i-o trimită. A preferat să sufere în tăcere, dar mult aşteptatul răspuns a sosit: “Sunt bine. Am reuşit sa-i învingem şi să înaintam în Transilvania. Mă întorc acasă peste două zile.”

Răspunsul era scurt, dar însemna viaţă atât pentru el, Alexandru, cât şi pentru ea, Lucia. La moartea bunicului a fost distrusă, chiar dacă anticipa inevitabila tragedie. A plâns timp de câteva săptămâni fără oprire, iar în fiecare zi mergea la mormânt să duca flori proaspete şi lumânări. Era dependentă de prezenţa soţului său, chiar dacă în ultimii ani de viaţă bunicul îţi petrecea majoritatea timpului în pat. Anii grei de muncă îşi lăsaseră amprenta asupra corpului său brăzdat de riduri.

În cutie mai erau câteva hârtii tot la fel de vechi ca precedentele. Ele ofereau indicii despre viaţa bunicilor de după război. Erau acte, scrisori cu ajutorul cărora puteam să le privesc viaţa ca pe o poveste. Eu eram criticul literar care analiza fiecare personaj şi fiecare pasaj narativ. Dar nu puteam să nu privesc totul subiectiv. Plângeam în continuare gândindu-mă la suferinţa lor, la eforturile lor, la modul în care au fost urmăriţi de necazuri. După întoarcerea bunicului, primul lor copil, adică unchiul mamei mele s-a îmbolnăvit de pneumonie. Lucia şi Alexandru primiseră un mic bilet de la medic prin care le dădea verdictul cu privire la sănătatea fiului lor şi câteva indicaţii de îngrijire. Acesta a reprezentat doar un alt episod trist din viaţa lor. Ghinionul i-a urmărit tot timpul. Au fost pe cale să-şi piardă casa în timpul regimului comunist, le-au fost furate vitele, principala sursă de venit, şi s-au îmbolnăvit de zeci de ori. Când mâ gândeam la toate aceste trăiri, nu puteam să nu privesc cu admiraţie casa construită cu atâta trudă şi să nu mă simt vinovată pentru ignoranţa mea. Suferinţa bunicilor mei a culminat cu moartea fiicei lor, Georgeta. A murit la vârsta de 25 de ani, din cauza unei complicaţii din timpul naşterii. O foaie ciudată a fost folosită de Lucia pe post de jurnal: “Nimic nu mai are sens, oare sunt condamnata pentru totdeauna? Fericită nu pot să mai fiu... Mi-a murit sufletul...”.

În aceste condiţii am ajuns să stau singură în casa bunicii, plângând şi aşteptând cu nerăbdare să vină. Îmi doream cu tot sufletul să pot să o strâng în braţe şi să îi spun cât de mult o iubesc. După ce am mai răsfoit o dată documentele, le-am aşezat la loc în cutie, acel obiect banal care conţinea secretul a două vieţi. Când mi-am ridicat privirea, am văzut-o de la fereastră pe bunica, intrând pe poartă. Mergea cu greutate, sprijinindu-se de un baston improvizat. Nu semăna deloc cu fata inocentă şi fericită din pozele acelea vechi. Toată frumuseţea s-a risipit odată cu anii, iar necazurile au lăsat urme pe chipul ei. Doar ochii te fac să te gândeşti că este într-adevăr fata din fotografie. Am mers în dreptul uşii şi am împins cu toată forţa şi furia zăpada ce bloca intrarea, încercând parcă să mă răzbun pe destinul crunt al celor doi bătrâni. Din fericire, am reuşit să o deschid, iar chipul bunicii s-a luminat când m-a zărit. Fusese la biserică, ducea în mână coşul cu pachetele pe care le împărţea în fiecare an nevoiaşilor. Fără ezitare, am strâns-o în braţe şi i-am mărturisit că i-am descoperit secretul, cerându-i totodată iertare pentru comportamentul meu din trecut. Mi-a zâmbit bucuroasă şi m-a invitat înăuntru să mă ospăteze cu bucate de Crăciun. Am profitat din plin de acele momente în care mi-a povestit despre viaţa ei şi în care i-am putut citi sufletul. Cel mai mult m-au impresionat cuvintele pe care mi le-a spus înainte de plecare, cuvinte pe care nu le voi uita niciodată: “Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, visează ca şi cum ai muri azi! Să rămâi mereu tânără prin ceea ce simţi, să fii bătrână doar prin ceea ce faci.”.

Andreea Irina Lazăr

Clasa a IX-a A, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Dragă prietenă

Autor: SABINA DINU

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Dragă prietenă,

         De când am plecat în acea seară m-am tot gândit cum să-ți cer iertare. Mi-am format fraze întregi în minte, dar până acum nu am avut curajul să-ți vorbesc. Sunt conștientă că vorbele nu vor putea reproduce vreodată sentimentele mele cu acuratețe. În comparație, îmi par sterpe, reci… dar încerc, de dragul tău.

         Aș înșira pagini întregi cu scuze și păreri de rău, dar presupun că știi deja că regret tot ce am făcut și că niciodată nu am vrut ca seara să sfârșească astfel. Nu am vrut să te dezamăgesc, nu am vrut să surprinzi latura ființei mele pe care am ținut-o atât de mult timp ascunsă luminii. Dar nu-mi pot retrage faptele și iată-mă acum, adunându-mi curajul să-ți scriu. ”Curajul”…  Cum se poate numi întocmirea unei scrisori act de curaj când am putea fi față în față și să-ți vorbesc sau măcar să te sun… Atâtea moduri de a comunica, iar eu aleg scrisoarea! E doar o dovadă de lașitate.

         A trecut atât de mult timp de atunci, dar memoria îmi este încărcată de tot ce am simțit. Ar trebui să scriu o listă lungă de cuvinte care să numească starea mea din acele momente. Am făcut deja asta pe una dintre “ciornele” mele. Îmi este mult prea greu să le scriu pe toate. E ca o frontieră ce nu o pot trece. Printr-un singur cuvânt pot, însă, defini cum m-am simțit: expusă. Simțeam că tot ce țineam ascuns tocmai se dezvelea întregii lumi, iar eu nu puteam face nimic să împiedic procesul. Un proces lent și chinuitor… Nu știam ce cuvinte trebuia să folosesc, nu știam cum să reacționez. Eram o marionetă disfuncțională eliberată în lume. Nu era prima oară. Mai gustasem trăirea aceasta de zeci de ori, iar ea continua să se întoarcă loială la mine, ca și cum numai mie îmi aparținea. Asemenea unui handicap, mă bântuia și îmi reamintea că sunt inofensivă, naivă, fără voință. Amintiri triste, pe care în zilele precedente le încuiasem și mă lepădasem de ele în speranța că nu-mi vor mai întina judecata, mă sfidau și reveneau, iar sufletul meu mă privea și se umplea de lacrimi, știind că va trebui să îndur tristețea lor din nou. Minutele scurgându-se, mă închideam tot mai mult în mine. Încercam să mă distanțez de tot ce era real, palpabil. Știi ce îmi proiectam în minte în timp ce vorbeau? Un câmp întins cu iarbă crudă, înaltă, brăzdat de vântul răcoros, din care evadează un stol grațios de fluturi albi și se ridică la cer. Dar mă întrista și mai mult și parcă îmi reproșa că nu sunt mai puternică, că am nevoie de un peisaj jalnic pentru a mă calma, că sunt imatură. Nimic nu mă putea ajuta…

         Am încercat să privesc în jur, să mă agăț cu privirea de ceva să îmi suprime disperarea, dar m-am ciocnit de ochii lor agresivi. Mă vedeau ca pe o pradă și îmi urmăreau fiecare mișcare. Te căutam în încăpere. Erai la câțiva pași de mine, te uitai în direcția mea,  dar nu mă vedeai. Nu observai frica ce gravita în jurul corpului meu și simțeam că noi trăiam în alte universuri, că mii de ani lumină ne despart și mi se frângea inima. Simțeam că îmi pierd rațiunea și că în orice secundă mă voi sparge în sute și sute de bucățele, cioburi dureroase de suflet.

         Așa că am plecat. Mi-am luat haina fără veste și am ieșit în frigul iernii. Iar tu m-ai urmat... și nu credeam entuziasmul ce-l simțeam când ți-am întâlnit ochii îngrijorați. Mă înșelasem oare? Înțelegeai tortura mea? Nu, dar încercai. Eu făceam tot posibilul să mă ascund de mintea ta, tu îmi puneai nenumărate întrebări ce rămâneau fără răspuns. Stând înțepenite în strada părăsită, îți priveam expresia feței cum se modela în timp ce tu pricepeai încetul cu încetul ce se întâmplase și îmi dezlegai slăbiciunile. Le citeam pe toate: îngrijorare, dezamăgire, teamă, dar cea mai puternică era mila, iar mila ta îmi trezea lacrimi pe care nu voiam să le vezi. Era mila aceea față de un animal rănit pe care simți că trebuie să-l protejezi confundată cu ura pentru cei care au fost atât de cruzi cu el. O putere necunoscută mi-a luat atunci din senin șirul vorbelor și următorul lucru pe care îl știu e că țipam și plângeam și te învinuiam pentru toate problemele cu care mă confruntasem în seara aceea. Eram distrusă. Câteva cuvinte aruncate redeschiseseră plăgi cumplite și tu îmi vedeai o altă față, imaginea dezolării și a fricii necontrolate. Încercai să mă liniștești, iar în timp ce te întorceai înăuntru să-ți iei haina, ai privit pentru câteva secunde în urmă cu un ușor voal de nesiguranță. Simțeam că va sosi momentul unei decizii, momentul când vei fi nevoită să alegi. Și aveam dreptate... Cât timp te-am așteptat afară am încercat să-mi găsesc calmul, să mă întorc la normal, dar ceva înăuntrul meu se răzvrătise. Dintr-odată am fost copleșită de rușine. Nu voiam să-ți mai îndur mila, nu voiam să-ți mai aceept grija. Era un gând ce îmi infectase mintea și dicta tot ce făceam.

         Așa că am fugit, am părăsit totul în infantila mea credință că cele întâmplate îmi vor pierde urma; am luat decizia în locul tău (sper că vei fi fericită). Mergeam grăbită pe străzile pustii cu ochii ațintiți în pământ, iar de fiecare dată când îmi aminteam ce am făcut, ce nu am facut, grăbeam pasul mai mult, până când am conștientizat că nu știu unde mă îndrept. Voiam să merg într-un loc ascuns, ca o cavernă, care să-mi purifice gândul și fapta, iar la întoarcerea în lume totul să fie șters din memoria universului. Orice loc care să mă ferească de judecata oamenilor era potrivit. Din păcate, nu existau astfel de locuri în oraș, iar în disperarea mea, știi ce am făcut? M-am trântit fără speranță pe trotuarul rece și m-am contopit cu el, amândoi fără de viață. Nu mă îngrijoram de privirile altora. La ora aceea nu avea cine să vadă o biată fată prinsă în ideea că lumea și viața se sfârșesc acolo, cu ea. Acum, când revăd scena, am convingerea că ea aparține unei drame fără gust, scrisă de un scenarist încuiat la minte. Sincer, este umilitor să admit că aceste gânduri mi-au aparținut mie, niște gânduri încărcate cu o supracantitate de emoție specifică adolescenței, supraapreciată de mulți. E jalnic. Le-am respins întreaga mea viată și am negat existența unor sentimente atât de inutile în sufletul meu, dar iată că m-au copleșit în cel mai nepotrivit moment, iar adevărul acesta mă înfuria până la lacrimi. Și le-am lăsat neputincioasă să cadă în timp ce îmi imaginam ce făceai tu în acea clipă. Mă căutai? Sau te-ai resemnat imediat ce ai văzut că am dispărut? Erai supărată, erai la fel de furioasă ca mine sau îmi tolerai comportamentul și încă mă protejai în fața celorlalți? Încă mă întreb asta...

         Restul este înecat în ceață. Cum m-am ridicat, cum mi-am continuat mersul, cum am ajuns acasă, cum am petrecut ce mai rămăsese din noapte...? Ți-am văzut nenumăratele apeluri, am văzut mesajul, dar îmi pierdusem demnitatea în fața ta. Nu mai eram capabilă să-ți răspund.

         Nu mă aștept să mă ierți, mai ales că te-am părăsit într-o seară atât de importantă pentru tine. Știu, am stricat totul. Gândul acesta rulează în mintea mea ca o bandă de film stricată de mult prea multe zile. Am tot ignorat vina ce îmi răvășea gândurile de fiecare dată când te vedeam, dar am decis că astăzi e momentul să-i dau pacea cuvenită. Recitind scrisoarea, îmi dau seama că e ca o lungă listă de marturisiri scrise cu gândul că la final toate păcatele îmi vor fi iertate. Eu- omul păcătos, tu-Dumnezeu. Ciudat, nu? Și nici nu știu dacă ochii tăi vor descoperi vreodată scrisoarea aceasta. Cred că îmi e de ajuns doar că am scris aceste rânduri.M-am eliberat și am încredere că pot trăi cu sentimentul că nu vei mai vorbi vreodată cu mine la fel cum vorbeai înainte.Te ințeleg… Ai văzut prea mult.

Cu drag,

prietena ta vinovată

Sabina Dinu

clasa a IX-a A, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Dacă iubeşti fără să speri - Mihai Eminescu

                        Dacă iubeşti fără să speri

                        De-a fi iubit vreodată,

                        Se-ntunecă de lungi păreri

                        De rău viaţa toată.

                        Şi-ţi lasă-n suflet un amar

                        Şi în gândiri asemeni,

                        Căci o iubire în zadar

                        Cu moartea-i sor- de gemeni.

                        Dar vindecarea la dureri

                        În piept, în partea stângă-i,

                        De-acolo trebuie să ceri

                        Cuvinte să te mângâi.

                        Acolo afli adăpost

                        Oricâte se întâmple,

                        Ca ş-un amor care-ar fi fost

                        Viaţa ta o împle.

                        Căci un luceafăr răsărit

                        Din liniştea uitării

                        Dă orizon nemărginit

                        Singurătăţii mării.

                        Şi ochiul tău întunecat

                        Atunci îl împle plânsul,

                        Iar ale vieţii valuri bat

                        Călătorind spre dânsul.

                        Şi dau cadenţe de nespus

                        Durerii tale lunge,

                        Pe când luceafărul e sus

                        Ca să-l nu-l poţi ajunge.

                        Zâmbeşte trist cu raze reci

                        Speranţelor deşarte:

                        În veci iubi-o-vei, în veci

                        Va rămânea departe.

                        Ş-a tale zile-or fi cum sunt,

                        Pustii ca nişte stepe;

                        Iar nopţile de-un farmec sfânt

                        Ce nu-l mai poţi pricepe.

Singură - de Veronica Micle

De câte ori am tresarit

La fiece miscare,

Crezând ca poate ai venit

Tu, dulce aratare.

S-apoi de câte ori am plâns,

Vazând ca noaptea vine

Si lampa singura o-am stins,

Iubite, fara tine.

O, dac-ai sti de câte ori

Noptile albe, nedormite,

Ti le-a jertfit pâna la zori

Salbateca-mi iubire,

Macar o clipa-ai fi venit,

Adus ca de ursite -

C-un sarutat sa pui sfârsit

Durerei nesfârsite!

Metamorfoză; Picur de ploaie

Autor: ALEXANDRA PETRE

Participant la concursul de proză "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Metamorfoză

Raţiunea nu face faţă nevoii de iubire. Nevoia de iubire e primordială. Nimeni şi nimic nu o poate înfrâna. Ai simţit vreodată cum e să vrei să te opreşti  din a face ceva, dar  fiecare parte din corpul tău să se opună voinţei tale?

          La fel este şi cu iubirea. Ca atunci când intri într-o casă veche, părăsită, plină de praf. Şi tot acel praf se aşază pe tine, se impregnează în hainele tale, se aşterne puţin câte puţin peste tot, dând senzaţia unei lumi abstracte, privite prin ochii miopi ai iubirii, atunci când îndrăgostitul nu poate distinge elementele perceptive de cele imaginabile. Şi oricât te-ai îmbrăca, praful îţi intră pe sub haine. Şi oricât te-ai spăla, nu îl poţi da jos de pe tine, nu te poţi curăţa; şi este usturător, şi te doare uneori atât de tare… Dar înveţi să trăieşti cu el şi astfel devine un rău necesar. La fel şi cu iubirea.

          Acum, vino aici, lângă mine, pe marginea prăpastiei, să-ţi pun o poveste. Nu ştiu dacă ai mai auzit-o, e o poveste pe care doar cu gândul o poţi auzi şi cu inima o poţi simţi. E o poveste dincolo de limitele spaţiului şi timpului, spusă din moşi-strămoşi; este despre mine, despre tine, despre noi, oamenii, specia pe cale de dispariţie. Umbre ale unor fiinţe ce cândva umblau, iubeau, existau, am ajuns să ne lăsăm dominaţi de dorinţe materiale, neglijând nevoile sufletului de a iubi, de a mângâia, de a alina. Păşim pe drumul cunoaşterii, pe drumul fericirii, fără a gusta însă din bucuriile ce ne însoţesc la tot pasul. Şi nu gândim pentru că nu avem gânduri. Gândurile noastre sunt doar produse ale imaginaţiei, ele nu există de fapt.  Suntem secaţi  de orice picătură de viaţă. Trăim tot acest amalgam al vieţii într-o tăcere îngheţată, încremenită în timp. Şi nu observăm nimic în jurul nostru, pentru că suntem mult prea ocupaţi să tăcem. Căci suntem incapabili să mai spunem ceva atunci când liniştea din jur urlă. Şi suntem ocupaţi să supravieţuim. Şi să ne prefacem că privim în faţă, ca la un spectacol, unde noi suntem şi publicul şi actorii. De ce tăcem?  Simplu, pentru că ne este frică… Frică să nu ieşim din tiparele obişnuite în care oamenii de pretutindeni au ajuns robi ai propriilor gânduri inteligibile ce îi frământă, aparent fără rost. Priveşte! Tremurăm de frică, urlăm de frică, chiar şi aici, pe marginea prăpastiei, unde ar trebui să ne simţim cel mai în siguranţă, pentru că acesta este singurul lucru care ne încălzeşte şi ne menţine vii, la suprafaţa tuturor problemelor.

          Şi când simţim că nu mai putem face faţă, când simţim grea ca o povară nevoia de iubire, de afecţiune, abandonăm drumul nostru sigur iniţial şi ne refugiem acolo unde ştim că suntem capabili să oferim şi să primim ceea ce căutăm. Căci abia atunci iubirea învinge raţiunea şi încet, încet începem să ne metamorfozăm în fiinţa în care am fost meniţi să fim.. precum o omidă mică şi păroasă care, după ce s-a închis în coconul său, s-a transformat într-un fluture cum nu ţi-a fost dat să mai vezi; a învins barierele impuse de pânza subţire a coconului şi a ascultat vocea chemării interioare.

          Vei spune că e puţin cam filosofic, poate că te şi plictiseşte. Nu e tocmai o poveste ca cele pe care le ascultai în copilărie, cu Feţi-Frumoşi, zmei şi castele. Dar este o poveste alcătuită din mii, zeci de mii de gânduri,  ale tuturor. Sute de cuvinte şoptite, zeci de secrete împărtăşite, mii de fulgi de nea topiţi pe chipu-ţi rece alcătuiesc, ca într-un puzzle, elementele unei poveşti care nu pare a fi o poveste.

          Nu pleca, degeaba pleci. Indiferent unde te-ai duce, eu îţi aud gândurile. Aud gândurile celor care sunt aici, celor care sunt acolo, gândurile celor care vin, gândurile celor care pleacă. Le voi spune şi lor povestea pe care cu siguranţă o au întipărită în minte, pe care ei singuri o alcătuiesc, şi apoi îi voi privi cum se lasă alunecând uşor în abisul întins la picioarele lor. Pentru că, dacă o priveşti bine, nici prăpastia din faţa ta  nu este o prăpastie aşa cum îţi închipuiai tu. Nimic nu e ceea ce vezi sau crezi.

          Închide ochii. Ascultă glasul iubirii, glasul prăpastiei ce-ţi spune necontenit povestea niciodată auzită. Fă un pas şi transformă-te în fluturele ce stă ascuns în tine! Raţiunea, realul sunt doar lucruri abstracte. Nu există nimic dincolo de lozincile din fiecare seară, neputinţă sau frig. Dar totuşi, priveşte în jur… Exişti, nu trăieşti, simţi viaţa cum ţi se scurge prin vene. Eşti cine vrei tu să fii, zboară în abisul inundat de lumina caldă a iubirii şi spune mai departe o poveste a gândurilor.

Picur de ploaie (Povestea iubirii unei fărmâme de apă)

          Vântul mi-a zburat umbrela şi a rătăcit-o undeva departe, dar probabil foarte aproape de mine. Picurii grei de ploaie mi-au împovărat pleoapele, silindu-le  să se închidă ca un răspuns la urgia de afară, dar stârnind în mine o putere nebănuită.

          Ploaia asta mă transformă. Nu ştiu dacă în bine sau în rău, dar simt cum bucăţi mari din mine se frâng şi se metamorfozează în ceva nebănuit. Fiecare părticică din mine se transformă în mii şi mii de molecule de apă, până când din vechea eu nu mai rămâne nimic. Şi astfel constat cu stupoare că sunt o picătură de ploaie, o parte desprinsă din ceruri, menită să colinde pe pământ în căutarea a ceva nedefinit. Atât de asemănătoare ca celelalte milioane din jurul meu, încât  cred că sunt unică. Nu cad totuşi pe pământ, dar nu mă înalţ nici la cer, ci plutesc lin pe deasupra a tot ceea ce credeam până acum a fi doar zvonuri.

          Mi-e frig, simt cum sufletu-mi transformat şi el în picătură de ploaie mă arde şi cu toate acestea suflarea rece, ca de gheaţă, a vântului tomnatic ce mă poartă pe căi străine mă înfioară.

          Şi tot zburând prin spaţiu şi timp, ajung la fereastra casei  unui poet, vag luminată  de o lumânare aflată pe punctul de a se stinge. Ploaia îi bate în geam şi el, lăsând creionul din mână, cu privirea aţintită asupra unui punct fix, abstract, aflat undeva dincolo de fereastra aburită, deschide cu mâinile tremurând fereastra. Şi vântul mă împinge înăuntru… Mă aşază pe patul acoperit de un cearşaf alb, pe care stau imprimate urme ale creaţiei: pete mari şi vechi de cerneală. Dar simt că locul meu nu este acolo şi evaporându-mă, mă duc să mă aşez pe foaia plină de mâzgălituri ale tânărului poet. Versurile sale mă transformă, pentru o clipă, în picătură de sudoare asiduă, apoi în lacrimă amară, sărată, plânsă seri întregi de-a lungul timpului.

          Privesc spre poetul ce acum, cu capul sprijinit în mâinile-i mari, privea pierdut în noapte, lăsând răcoarea să invadeze spaţiul  sacru al creaţiei,  al iubirilor nespuse şi nopţilor nedormite. Avea un chip devastat de amintiri, preschimbat de săruturi secătoare, ce i-au lăsat imprimate în suflet versuri pline de amor şi dor. Avea ochii împăienjeniţi, de un albastru limpede, sfidător şi un păr brunet, răzleţ, ce-i mângâia uşor urechile, tâmplele şi fruntea netedă.

          Am ştiut atunci unde îmi era locul. Şi ridicându-mă şi de pe foile scrise, am picurat pe obrajii aprinşi ai poetului, prelingându-mă mângâietor până pe gulerul hainei. Şi atunci m-am încălzit. Am simţit cum deodată, întreg sufletul meu se măreşte şi cuprinde în el amintiri, sentimente trăite probabil în altă viaţă, de care nu-mi aduceam aminte. Mi-au încolţit în minte versuri nemaiîntâlnite până acum, gânduri negândite. Simţeam… în sfârşit; simţeam căldura unui trup pătimaş la săvârşirea actului de creaţie care nu cunoaşte limite sau bariere ale cunoaşterii, care trăieşte fiecare clipă cu intensitate, care a gustat din viaţă aşa cum i-a fost dată şi acum nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să simtă, să iubească din nou prin poezie.

          Atunci poetul a stins ţigara pe care nu cu mult timp în urmă şi-a aprins-o, semn al neliniştii, a închis fereastra şi printr-o ultimă suflare vântului, lumina lumânării tremură uşor. S-a aplecat asupra mesei de lucru, fără a se scutura de ploaia ce-i udase haina, oferindu-mi astfel binefacerea de a participa cu adevărat la crearea unei capodopere care, însă, se va pierde undeva într-un sertar ros de vreme, alături de un pachet de ţigări trase. Nu a scris mult şi s-a ridicat de la masă, a stins lumânarea şi cu paşi grei a părăsit încăperea, lăsând uşa deschisă în urma lui. Atunci, eu m-am scurs uşor de pe gulerul hainei, am căzut cu un zgomot asurzitor pe podea, iar  poetul a păşit nepăsător peste trupu-mi transformat în apă.

          Şi astfel am ajuns  iar în plină stradă, aglomerată, gălăgioasă, căutându-mi umbrela luată de vânt.

         Sunt împrăştiată. Mereu am fost aşa. Umbrela era chiar lângă mine. Am luat-o şi am pornit mai departe, îngândurată, trecând prin dreptul unei case cu o fereastră slab luminată, la care stătea aplecat un tânăr scriitor  la masa creaţiei, plouat de picurii grei ce cădeau din cer. Vântul i-a zburat foile scrise din faţa-i  şi, purtându-le bezmetic, le-a lăsat pe umbrela mea. M-am uitat pe ele. Scria despre iubirea tainică a unui strop de ploaie, ce l-a iubit cu toată fiinţa sa mică şi nedefinită.

          Cu umbrela deasupra capului, mi-am continuat drumul, punând în buzunar ghemotocul de hârtie.

Alexandra Petre

clasa a X-a F, Colegiul "Mihai Viteazul" Slobozia

Nu vodcă, ci amintiri !

Autor: LORENA ŢUICAN

Participant la concursul "Scrieţi, băieţi, scrieţi!" (2013)

Închipuitul banal. O rază de soare și o nouă zi. Alt pat. Altă înfățișare. Alt răsucit. Altă răsuflare. O nouă beție. O mahmureală pe măsură. Alte gene întoarse. Gene ferite de raze. Gust amar. Tremur neîncetat. Curs ratat.

Mircea e un învingător azi. Își ridică veselii cârlionți de pe perna de la bunica. Perna e făcută de bunică-sa. Așa cică – se observă de la o poștă textura învechită, albul devenit gri și fulgii plutind, prin pat, prin părul studentului  UNATC-ist – fulgii sunt tot timpul cu el. Menirea lor este una clară. Aceștia au capacitatea de a stârni râsul. Chiar și bosumflata-i faţă râde când se vede, spunându-şi: “Mirceluş,  iar ai înghițit dopul de la Stalinskaia?”. E lucru știut;  cafenelele actorilor sunt full. Ultima fiţă e Espresso  barul de vizavi.  Pentru ce să mai dai bani, s-ajungi pe Dorobanți? Riscu-i mare. Nu știi niciodată când te prinde cu mâța-n sac. RATB full. Banii pentru săptămână se țin la saltea, așteptând joia studențească. TRĂIASCĂ REGIA. Și perna? E literă de lege că nicio altă studentă, oricât de îndrăgită ar fi, nu poate s-o atingă. Altele, mai înfipte, îl întreabă dacă bunică-sa a avut găini multe. El le alintă pe ele “găinuşe”, cică se jumulesc repede!

Cum ziceam, Mircea se ridică din pat,  își miroase duhoarea, fuge-n baie. Se grăbește. Când nu, se spală pe dinți. Azi  e exact cum a zis  Chirilă, în melodia  aia  “Azi nu...te rog  “yo” nu” ... își trage repede perechea aia de pantaloni pe care  doar ce i-a luat de la doi lei, de la second handul din apropiere. Îi miroase, dar nu contează. Îşi încalţă bocancii de o vechime exuberantă și pleacă. Ia metroul. I se pare mai cool. Uneori, RATB-ul. Îmi povestește mereu câte ceva.

Odată,  chiar în ziua aia de care ți-am scris mai sus, trezit din zorii zilei, de mătușa la care stătea, într-un apartament modest, fuge repede să nu cumva să întârzie la cursul de cinematografie. Înainte de a urca în RATB, își șterge stropii de salivă lăsați de mătușa ce-l pupase pe obraz, scotocește în buzunarul  necăptușit bănuții pentru  “ciucalata” de la mătușa, înşfacă nişte țigări la bucată, de preferință Malboro roșu, își aprinde  “bunătatea”  cu acel chibrit furat din bucătăria  “comunistei “ şi așteaptă. Când vede că  135-ul se apropie, își stinge tacticos țigara în zidul apropiat, o bagă-n buzunar, își așază bretelele și caută  zâmbete. Vrea să zâmbească. A vrut mereu. Nu pare să se sature. Dar nimic la bord. Se așază și observă. În partea dreaptă, capturat de o liniște mortuară, un domn. Bine îngrijit. Se vedea că acasă îl așteptă nevastă-să în fiecare zi. Blugii evazați erau bine călcați. Cămașa, impecabilă. Ceasul abia își mai trăgea răsuflarea, părea resuscitat. Domnul era tacticos. Ceasul făcea parte din viață lui –se vedea clar! Credea că i l-a oferit nevastă-sa sau așa ceva – nu-l neglija niciodată.  Scoase din servieta de piele tocită o integramă și își chinui  mintea. Se luptă cu vorbele, se luptă! Nu îi păsa de ce se întâmplă în jur. Când simțea că cineva-l deranjează, se uita doar la bocanci. Să nu deranjeze cu privirea!

         În partea stângă, o tipă. Se evidențiase tocmai prin galbenul pălit al pantalonilor. Înfuleca pufuleți lotto classic. Plescăia, clar!  Nici ea nu se spălase pe dinți. Hanoracul roz cu glugă, cocul dezordonat, picioarele urcate pe  scaunul din fața ei întregeau imaginea. Singura preocupare a ei erau unghiile, și așa neîngrijite!

 Actorul nostru își făcu cruce și ... cu toate că avea o viață dezordonată își zise: 

 “ Cam așa e și cu locurile pe care noi le ocupăm în viață: în timp ce unii se află în dreapta Tatălui, alții în stânga, în timp ce unii sunt preocupați de inteligență, alții de fizic, în timp ce unii sunt educați, alții nu, în timp ce timpul trece, creștem, limitându-ne sau nu.”

         Astăzi îmi zice c-ar mai vrea studenție ca a lui, c-ar vrea să joace un alt rol pe scena vieții sale, c-ar vrea să fie călător, însă unul rațional, care, din când în când... să  se oprească la cafeneaua din colț și... nu vodcă, ci..amintiri !

Lorena Ţuican

Clasa a XI-a G, Colegiul "Mihai Viteazul", Slobozia