Lansare de carte, Titi Damian, Muscelu-Cărămăneşti, 17
august 2014
Drumul pe Valea Buzăului e o splendoare.
În maşina condusă de Vasile Iordache, împreună cu Gheorghe Dobre, ne bucurăm
toţi trei de priveliştea care ne umple sufletele, în drumul spre localitatea
natală a scriitorului Titi Damian care lansează trilogia „Muscelenii” chiar în
satul din care s-a inspirat: Muscelu-Cărămăneşti, comuna Colţi. Oprim la Muzeul
chihlimbarului (aveam să aflăm mai târziu că acest chihlimbar de Colţi e
recunoscut ca cel mai valoros din lume) unde – surpriză! – ne aştepta domnul
Ciutacu, pasionatul colecţionar din Colilia. Drumul începe să se îngusteze, să
urce din ce în ce mai mult, să devină mai greu şi, colac peste pupăză, mai
începe şi ploaia. Mă bucur că nu sunt eu şoferul. Peisajul devine din ce în ce
mai sălbatic, mai nu-ştiu-cum şi parcă în aer plutea un sentiment de
irealitate. Se zăresc case doar din loc în loc şi mi se pare că am pătruns
într-o zonă fantastică.
Ajungem cu bine, fără să călcăm nicio
gâscă (stăteau în drum, semn că vehiculele motorizate nu prea circulă des pe
acolo) şi oprim în faţa a ceea ce fusese cândva Căminul Cultural, o ruină, dar
având farmecul şi parfumul său. După ce am pătruns în incintă, senzaţia de
aruncare înapoi în timp s-a accentuat. Alt timp, altă lume. Noroc cu cei care
ne-au întâmpinat cu o deosebită căldură, aducându-ne la realitate, autorul
însuşi şi neobosita doamnă Vicky (cum o alintă soţul domniei sale pe Victoria
Damian). Cunoaştem lume, schimbăm impresii,
aşteptăm ceilalţi oaspeţi. Ies afară să-mi exercit viciul fumigen şi, privind
la ploaia duşmănoasă, mă gândesc ce grea trebuie să fie viaţa oamenilor de
aici. Şi ce influenţe la nivel comportamental are asupra localnicilor. De bună
seamă, îi face mai fermi, mai încăpăţânaţi în rezolvarea problemelor şi poate
mai generoşi (în condiţii vitrege de existenţă, e musai ca oamenii să se ajute
unii pe alţii ca să poată spravieţui). Privind la munţi şi la apa scurgându-se pe şleauri, îmi vine în minte scena mea
preferată din toată trilogia, cea din „Umbra” (vol II), cu mama cărându-şi
copilul la examen, trecând prin toate vitregiile sorţii şi nedându-se înapoi de
la nimic, pentru ca „să-i fie copilul c-o treaptă mai domn”. Nu sunt un
specialist, dar sunt un cititor avizat la care literatura trece mai întâi prin
suflet şi abia apoi prin minte, dar fără a o supune „disecţiilor” profesioniste
ale celor care nu-i mai lasă nicio urmă de emoţie sau de mister, şi cred că
dacă Titi Damian ar fi scris numai acele pagini de o frumuseţe rară, tot ar fi
fost de ajuns să rămână un reper în literatură.
O maşină opreşte, un geam se lasă şi
prin el se iţeşte capul scriitorului Aurel Anghel. „Aici e?” „Aici e!” Nici el
n-a întrebat ce, nici eu n-am spus. „Şi eu unde opresc?” „Colo-n deal.” „Şi
dacă mă-nfund?” Ridic din umeri, nu-i problema mea. Şi-apoi e bărbat, să se
descurce! S-a descurcat. Apare după un timp, nu singur, ci cu vioara. Nu ştiam
că are şi astfel de talente. Am aflat ceva mai târziu când ne-a delectat cu câteva
melodii, impreună cu profesorul Ion Ene.
După un timp, apare şi Tudor Cicu,
plouat, şi la propriu şi la figurat. „Am căzut într-o râpă. Noroc cu patru
haidamaci care m-au scos, cu tot cu maşină.” Mai cade omul, deh! Încet, încet,
încep să se adune. Nu cred că la Slobozia am văzut atâta lume la o lansare de
carte. Prieteni, cunoscuţi, localnici, curioşi, intelectuali, ţărani, de toate
felurile. Moşuleţi cu pălăria în mână şi băbuţe cu băsmăluţa pe cap, brăzdaţi
de vreme şi de greutăţi, apropiindu-se sfios, pe care i-am văzut apoi cumpărând
cărţi pentru nepoţii lor.
Ce palmă peste ochii unora care se cred intelectuali
şi care, de multe ori, se duc la lansări pentru pişcoturi şi tăria de rigoare
sau care, sătui de pişcoturi şi de-atâta literatură (!) nici măcar nu se duc! Oamenii
aceia şi-au lăsat pe bătătură porcul, caprele, vaca şi nelipistele treburi care
nu se termină niciodată, şi au venit la căminul cultural să fie alături de unul
de-al lor, ajuns domn la oraş şi scriitor. Dar poate asta nu-i întâmplător, la
prezidiu, încadrându-l pe autor, se aflau preotul şi primarul satului, adică
autoritatea morală şi cea administrativă, primii care trebuie să dea exemplu
„turmei” pe care o conduc. Şi nu s-au arătat numai de faţadă, că acolo nu era
nici televiziune, nici alte „foruri”, şi au stat până la sfârşit. Despre
părintele, domnul Damian ne spune că vine de la mai mulţi kilometri să slujească
şi în satul lor. Că uneori l-a găsit la slujbă cu trei inşi. Şi vine, vine
mereu, urcă dealuri, coboară văi, se nămoleşte, dar slujba tot o ţine. Domnul
primar a ajutat cu ce-a putut la desfăşurarea evenimentului. În rest, a stat
cuminte, a zâmbit şi nu şi-a făcut campanie electorală. Părintele a luat
cuvântul şi a oferit tuturor câte o iconiţă cu Sfântul Mare Mucenic Haralambie,
al doilea hram al bisericii.
Domnul Damian a vorbit foarte frumos
despre musceleni care au fost martori şi au păstrat în memoria colectivă
martiriul lui Sava Gotul, aceasta regăsindu-se şi în toponimie (Vârful Goţilor, Vârful Goşii, Malu' Goşii, Podu' Goşii, Lacul Goşii). Toţi invitaţii au fost prezentaţi, iar cei care au dorit,
destul de mulţi, au spus câteva gânduri despre carte sau despre autor. Domnia
sa ne spune că banii strânşi din vânzarea cărţilor îi va folosi într-un efort
comun cu biserica pentru a ridica un monument al eroilor din localitate. Frumos
gest! Aproape de final, a sosit şi Florin Ciocea, cu cizmele până la gât, deşi
plecase de acasă de trei zile. Dar el n-a pierdut vremea, împreună cu tovarăşii
de drumeţii s-a bucurat de frumuseţile patriei. Şi chiar dacă l-a plouat în
cort, tot cu gura până la urechi era. Optimistul incurabil.
Un personaj pitoresc ne-a încântat peste
poate: nea Ion al lui Niculai al Linii. Apropiind 80 de ani, nea Ion a venit şi
el, că doar era vedetă. O vedetă mai cu cântec aşa. Domnul Damian a folosit în
carte (şi) nume reale, nu doar ale celor duşi la Domnul, ci şi al celor care
mai trăiesc. Mare curaj şi mare noroc pe dumnealui că a scăpat netăvălit! Riscurile
meseriei, deh! Nea Ion s-a supărat foc şi pară pe autor şi, pe chestia asta, au
stat vreo doi ani certaţi, după ce a citit cartea. Că cică n-o fost el sub fag
şi ce l-a pus pe el acolo-n carte să râză toată lumea de el şi de Riţa lui, va
să zică să-i numere toţi ăia mişcările de piston pe sub fusta coanii Riţa (mie
îmi va spune că n-a zis el aşa. Ştiiiu!). Că el îşi exercita misiunea de bărbat
în şi pe lângă casa lui, necum sub fagul acela, în văzul tuturor animalelor
pădurii şi al şturlubaticilor de copchii cătăraţi în pom. Că el e om serios,
nu d-ăla. Dar, între timp, ce s-a gândit nea Ion: că Riţa lui s-a dus, în
curând s-o duce şi el, dar or să trăiască în paginile cărţii. Vezi, bre, nea
Ioane, cum stă treaba cu nemurirea? La ce te-ai supărat degeaba? Acum, s-au
împăcat, ba încă pare că-i convine de minune postura de vedetă cu care se
pozează toată lumea. C-o fi fost el, că n-o fi fost el (da’ Riţa o fi fost?), până la urmă ce mai contează? E vedetă, e! Sper să nu se supere şi pe
mine nea Ion. Eu am scris ce-am auzit... de la alţii.
La final, muzică, autografele autorului
şi masa. Din păcate, vremea ploioasă nu ne-a permis programatele plimbări în
zona superbă. Semn că poate mai venim, când va lansa „Ruina”, a IV-a parte, încă
în lucru. Domnul Damian, înconjurat de consătence, e tras la răspundere de una
dintre ele, cum că treaba aceea (n-am fost pe fază să aflu care) nu s-a
petrecut chiar aşa. Asta e! Oamenii nu se pot obişnui cu ideea că scriitorii
mai şi inventează. Dar, ce-i drept, aici e o chestiune mai delicată, fiind
vorba de oameni şi locuri reale. Nu-i „specialitatea” mea, nu mă bag. Şi, până
la urmă, poate oamenii s-au consolat cu ideea lansată de Gheorghe Dobre: „Satul
fără povestitor nu există. Bucuraţi-vă că existaţi, fericiţilor!”
Pe drumul de întoarcere, mă stăpâneşte
aceeaşi senzaţie de ireal. Mi se pare ba că am fost într-o carte, ba într-un
film, ba într-un vis. Vorba lui Aurel Anghel, la venire: „E vis sau e
adevărat?” Adevărat sau vis frumos, am rămas cu o impresie puternică şi un
sentiment de profundă admiraţie pentru musceleni, pentru toţi cei prezenţi
acolo, veniţi mai de aproape sau de departe şi, bineînţeles, pentru scriitorul
Titi Damian care „a dat o nouă viaţă” locurilor sale natale, introducându-le în
literatura română contemporană şi care, probabil, va răzbi peste timp. Mă
încearcă şi un sentiment de tristeţe la gândul că peste un timp (fie el destul
de îndelungat) aceşti ţărani români autentici care au răzbit prin atâtea
greutăţi şi care au dat sens existenţei noastre ca neam vor dispărea rând pe
rând. Ne-am boierit cu toţii, ne-am orăşenizat, ne-am super-civilizat, dar
undeva în noi, se întorc nişte lacrimi în inimă, lacrimi care sapă şanţuri
adânci precum cele lăsate de ploi pe drumurile bătătorite de ţară. Ne e dor şi
ne va fi din ce în ce mai dor de locuri, de lucruri, de oameni care dispar,
luând cu ei toată frumuseţea şi amintirea satului nostru şi a uliţelor
copilăriei. Nu pot decât să adresez şi eu îndemnul poetului Adrian Păunescu în
versurile pe care le dedic cu drag muscelenilor pe care i-am cunoscut: „Ţăran
român, Măria Ta,/ să nu laşi câmpul tău să moară!”
.JPG)
.JPG)
