Laboratorul din corp A
Întunecos, cu podele scârțâind, cu mese din lemn negru sau maro închis, laboratorul nostru de chimie organică era numai bun de filmat un episod din „Harry Potter”, la inventata școală Hogwarts a vrăjitorilor. Mai presus de toate, era foarte friguros. Colac peste pupăză, orele de laborator veneau după cele de armată, unde era musai să îmbraci uniforma. Iarna (și mai mereu era iarnă), era cel mai rău. Halatul nu încăpea peste vestonul gros din postav, nici nu se punea problema să-l pui doar de formă, cu nasturii neîncheiați, iar îmbrăcat doar peste cămașă, asigura o dârdâială pe cinste. Și uite așa ne păstram noi tinerețea, prin metoda criogenării.
În laboratorul de organică mirosea cel mai puternic a diverse substanțe, cu unele dintre ele nici nu lucram noi, direct. Urcam o scară îngustă și la fel de scârțâitoare, în capătul căreia, dincolo de un gemuleț, se afla o laborantă, ca o mică vrăjitoare, care îți turna în pahar ce aveai nevoie. Pe altele, le extrăgeam cu gura, prin pipete (pară de cauciuc am văzut doar la ICECHIM). Ce mai dezmăț de vapori toxici prin gurile noastre!
O dată, am preparat aspirina. A rezultat un praf roz, din care asistenta ne-a invitat să gustăm. Noi nu, niciodată noi, nu! – vorba poetului. Desigur, aveam încredere în rețetă, în respectarea ei, dar, gândindu-ne la ingredientele introduse în proces, am rămas la concluzia inițială: Noi, nu!
Pentru ca tabloul să fie cu desăvârșire sinistru, pe asistenta de laborator o chema Ceaușescu. Se părea că era doar o coincidență de nume, doamna nefiind rudă cu familia conducătoare și atotstăpânitoare. După culoarea pielii, mi s-ar fi părut mai adecvat să o cheme Cenușescu. M-a sâcâit legat de halatele mele, care se încheiau oricum, numai cu nasturi în față, nu. Cum nu se prea găseau, îmi făcusem la croitoreasă și aplicasem ideile mele de designer ratat pe ele. Unul, având părțile petrecute, se încheia cu niște cordoane, iar altul avea nasturii pe spate. Ceea ce era câh, întrucât, în caz de necesitate, halatul trebuie dat jos cât mai repede. I-am spus că, în cazul în care m-aș fi văzut cu flăcări pe mine ori cu substanțe ce riscau să penetreze materialul halatului, oricum n-aș fi stat să deschei nasturii unul câte unul, ci trăgeam de poalele halatului, făcându-i să sară. Iar cel care nu avea nasturi era cu atât mai ușor de dat jos. N-a ținut. Ca atare, cum, necum, a trebuit să-mi fac rost de un halat clasic, altfel ar fi putut să nu mă primească în laborator. Ceea ce ar fi fost tragic, având în vedere că, dacă nu aveai laboratoarele încheiate, nu aveai dreptul să intri în examen. O măsură absolut corectă.
08 ianuarie 2024
Imagine Internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu