Amărăciuni din Epoca de Aur (19) - 3

 Profesori universitari (3)

Privesc, în carnetul de student, notele din anul I și mă umflă râsul. Prima e o notă de 10 din 18 decembrie 1987, la colocviul de Programare, scrisă cu pastă de pix, rezistentă în timp, cu un scris mărunțel, nervos. Doar un alt 10 mai zâmbește la mine din fila aceea, cel de la Sport. Dacă la sport, mi se pare de înțeles, că doar am fost o cățărată de când mă știu, la programare e cumva surprinzător, a fost chiar și la vremea aceea. Pentru majoritatea colegilor, proveniți în special din liceele de chimie, programarea se lăsa cu note mici și dureri de cap. În cazul meu, n-a fost așa, dar motivul nu cred că e acela că absolvisem liceu la clasă de informatică. Sau poate doar parțial. Însă materia aceea (din care, clar, nu mai știu nimic, oricum foloseam limbajul Fortran, iar în liceu dădusem cu nasul și de Cobol) avea o logică ce se „pupa” cu logica mea și nevoia de ordine din capul meu.

Profesorul (încerc să-i deslușesc numele din semnătură și, din negura timpului, vine spre mine, incert, numele Irimescu) era mărunțel, amuzant, ușor repezit și – evident – vorbea „limbi străine” pentru cei mai mulți dintre noi. Aveam și o brumă de laborator, cu vreo două computere de care probabil acum ne-ar apuca râsul, un fel de stră-stră bunici ale celor de acum. Îmi amintesc că, la un moment dat, ca într-o joacă (poate precursoare jocurilor de calculator de acum), aveam de programat un traseu pentru un schior și se amuza teribil când, la final, unii dintre colegi primeau din calculator mesajul: „Lasă-te de schi, și apucă-te de inot!”

La Sport, cum ziceam, nu-mi amintesc de profesor, nici ce făceam în orele alocate în programă. Îmi aduc vag aminte de un cros în București la care  am participat și de orele de aerobic pe care le făceam extra-program, de plăcere, cu o profesoară care le oferea gratis, pentru studenți. Sportul, programarea și desenul tehnic erau orele preferate în primul rând pentru că decurgeau în Politehnica Nouă, care avea multiple avantaje față de sălile în care mi-am petrecut majoritatea orelor de curs, seminar și laborator. În Politehnica Nouă era cald, lumină, curățenie și totul avea iz de nou. În plus, era peste drum de cămin, mergeam pe jos și nu mai trebuia să ne rupem tocurile prin șine de tramvai, ori să circulăm agățați de scara acestuia (metroul a apărut în zonă un pic mai târziu, parcă de prin anul III). La vremea aceea, i-am invidiat pe ceilalți politehniști (majoritatea, cu excepția celor de la Chimie și Aeronave), care doar treceau strada și se puteau lumina într-ale științei în spațiile acelea noi. Acum, mă gândesc că aveau un oarecare farmec și clădirile vechi în care învățam noi, chimiștii, aveau un anume parfum de altădată, aveau istoria lor, purtau semnele energetice ale atâtor pași iluștri care le străbătuseră înaintea noastră. De n-ar fi fost atât de friguroase și întunecate!

Am urât desenul tehnic, iar doamna Perian (sau Perianu) și-a făcut pomană cu mine că mi-a dat un cinci. Era o tipă grizonată, calmă, dar insistentă, de-ți venea să arunci cu toate fiarele alea după ea. Ne dădea tot soiul de țevi, ventile, robineți cu cep, fără cep și alte bazaconii în care trebuia să băgăm deștul și să ne imaginăm profilul pe care apoi să-l reprezentăm grafic. Aproape nu mi se pupa niciodată desenul cu realitatea. În desenul tehnic, am fost un Picasso nedescoperit.

Engleza mi-a fost întodeauna ușoară, parcă-mi intra singură în cap, fără niciun efort, poate și pentru că bazele acesteia le pusesem în școala generală cu o profesoară foarte bună și pentru că mama mă trimisese încă de la grădiniță să fac niște ore la clasa a II-a cu o (altă) profă cu care era prietenă. În facultate am avut două profesoare, una mai în vârstă, cam insipidă, alta mai tânără, brunetă, tunsă modern și ușor excentrică. Mi-au plăcut amândouă pentru că le asociam acestei materii, una dintre puținele „umaniste” printre atâtea materii exacte. La unul din cursurile pe care le aveam cu doamna în vârstă, într-un amfiteatru din Calea Victoriei (primul Intitut Politehnic din București), am găsit în bancă un teanc de bani, numai sute albastre, atât de gros cum nu văzusem vreodată. M-am dus cu el la catedră (nu știam ce altceva să fac, pe acolo se perindau mulți studenți, iar unul din ei, amețitul, probabil plângea undeva după bani) și i l-am înmânat profesoarei, cu rugămintea să întrebe ea pe la cursuri, printre studenți. N-am aflat nici acum dacă banii și-au aflat destinatarul. Nu că mie mi-ar fi stricat! Dar nici prin cap nu mi-a trecut că aș fi putut extrage măcar o bancnotă din cele multe din teanc. Are dreptate și fiu-meu când îmi reproșează: „M-ai învățat să fiu corect, și nu știu și eu să trag o țeapă cuiva!” Mă rog, pentru asta cred c-ar trebui studiat la Facultatea de Țepe.

Despre calvarul de la Istorie, am scris în alt episod (6). Velicu Rădină era un tip negricios, încruntat, vocal, disprețuitor la adresa noastră, „suflători în sticlă”, care spunea curajos: „Eu nu predau istoria decât până la 1945, după aia, e falsificată. Dacă vreți, n-aveți decât să citiți singuri!”. După Revoluție, l-am văzut în peisajul politic, dar a dispărut destul de repede.

Chimie analitică. Tudor, Tudoriu, Tudosiu... nu mai știu exact numele profesoarei, iar imaginea ei e aproape estompată. Pe asistenta de laborator nici atât nu mi-o mai amintesc, decât ca pe o „babă grasă” care țipa de parcă chema mereu pompierii. „Veniți, doamnăăăă, să vedeți!” – mi-a agresat la un moment dat urechile, strigând la profesoara de curs, când făcusem o greșeală de laborator impardonabilă (pentru un absolvent de liceu de chimie, nu pentru unul de informatică, cum eram eu). Dar acolo eram cu toții în laborator, eu mă pregăteam să devin chimist și nu aveam nicio scuză. Pusesem dopul unei sticluțe de reactiv cu gura în jos, în loc să-l fi așezat invers. Orice urmă de reactiv lăsat de acesta, care ar fi interferat cu un altul de pe aceeași masă, ar fi putut denatura rezultatul analizei. Așa de tare a urlat, încât eu, chiar și acum, orice dop de la orice sticlă amărâtă de ce-o fi ea sau de la vreun borcan de muștar îl așez cu gura în sus. Până la urmă, e și igienic, atunci când vine vorba de alimente/ băuturi. Acum mă distrez amintindu-mi cum se uimeau văicărindu-se amândouă, de parcă văzuseră a opta minune a lumii. Iar eu nu înțelegeam urletele lor (până la urmă cred că tot o colegă mi-a explicat) și eram gata să vărs tot reactivul.

Da, în acestă facultate, chiar și un banal dop putea deveni motiv de stres. Darămite unul mai vedetă, așa, al unei sticluțe de reactiv.

Slobozia, 02 ianuarie 2025