Duminica Mironosiţelor?

Gânduri dulci-amărui

Astăzi, în Biserica Creştin-Ortodoxă s-a serbat Duminica Mironosiţelor. Preoţii au ţinut predici frumoase despre aceste femei, explicând cine sunt ele şi ce au făcut, lăudând curajul lor şi extinzând chiar predica spre femeile din zilele noastre, despre rolul femeii în societate etc. Frumos, lăudabil, aproape înduioşător.

Despre femeile mironosiţe dau mărtuire toţi cei patru evanghelişti în Evangheliile lor. În toate cele patru Evanghelii canonice, chiar dacă pe alocuri acestea diferă sensibil în conţinut, este menţionată Sfânta Maria Magdalena (Matei 28: „Maria Magdalena şi cealaltă Marie”; Marcu 16: „Maria Magdalena, Maria lui Iacob şi Salomeea”; Luca 23-24: „Femeile care veniseră cu el din Galileea; Maria Magdalena, Ioana şi Maria lui Iacob şi celelalte împreună cu ele”; Ioan 20: „Maria Magdalena”). Evangheliile după Marcu (16) şi Ioan (20) fac vorbire şi despre Arătarea lui Iisus Hristos după Înviere, pentru prima dată Mariei Magdalena. Dacă la Sfântul Evanghelist Marcu apare o descriere lapidară, strict informativă a Arătării, Sf. Evanghelist Ioan descrie scena cu lux de amănunte, ba chiar cu un stil literar remarcabil, iar aceasta este cea mai impresionantă pericopă evanghelică (din punctul meu de vedere) din tot Noul Testament.

De aproape şase ani de când merg în mod constant la biserică, n-am auzit niciodată această pericopă evanghelică (vorbesc de Ioan 20) citită în Duminica Mironosiţelor. Astăzi s-a citit din Evanghelia de la Marcu. Din capitolul 16, numai versetele de la 1 la 8. Adică pericopa s-a încheiat aici: „Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” (Marcu, 16,8). Aşadar, n-au fost chiar atât de viteze! Chiar dacă au dovedit mai mult curaj decât alţii, mergând cu mirul la Mormânt, asumându-şi anumite riscuri, în momentul când au auzit de Învierea Domnului, au dat bir cu fugiţii (lucru absolut normal, până la urmă). Aşadar, nu şi-au asumat curajul până la capăt, deci nici iubirea. S-au temut, aşa cum oricare dintre noi s-ar fi temut. De altfel, în Evanghelia după Matei (28), când Iisus Înviat le întâlneşte în drumul de la Mormânt înapoi, după ce li se adresează cu “Bucuraţi-vă!”, adaugă “Nu vă temeţi!”, conştient de faptul că un astfel de eveniment e de natură a produce teamă în oamenii de rând. Aşadar, prin observaţia de mai sus, nu dorim în niciun fel să minimizăm curajul şi meritele femeilor mironosiţe. Am pregătit doar terenul pentru a arăta că a existat una dintre ele care şi-a depăşit condiţia de om temător, de “femeie mironisiţă”, care a depăşit condiţia tuturor celor din timpul ei. Care în mod nedrept este amestecată laolaltă cu celelalte femei mironosiţe. Aceasta este, desigur, Sfânta Maria Magdalena. Care nici nu s-a temut, nici nu a fugit. Doar a plans, a iubit şi a Vestit.

Dacă astăzi s-ar fi citit în continuare Evanghelia de la Marcu 16 (9 şi 10), pericopa ar fi fost completă, nu terminată cu sentimentul de teamă al femeilor mironosiţe. Căci aflăm: 9 : “Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El S-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni.”, apoi 10: “Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau.” Nu mai spun dacă s-ar fi citit din Evanghelia de la Ioan (20) care ar fi fost un adevărat regal, din care am fi aflat cu adevărat forţa, importanţa şi frumuseţea acestei “femei mironosiţe”, Sfânta Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii (întocmai, dar nu la fel, mă rog… Păi nici nu are cum să fie la fel, de vreme ce ea a fost cea Întâi dintre Apostoli, nu în ordinea cronologică, ci în ordinea faptelor care o plasează acolo, dovedind ataşamentul ei faţă de Domnul Iisus Hristos, ataşament care n-a fost perturbat, ca în cazul celorlalţi, cel puţin temporar, nici de teamă, nici de insuficientă credinţă; Întâi şi pentru că ei i s-a arătat întâi etc). Dar astăzi, pericopa evanghelică s-a oprit la Marcu 16, 8: “„Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.” Şi noi, ăştia prăpădiţii, care n-am avea nici măcar un sfert din curajul acestor femei, ce-ar trebui să înţelegem? Că dacă ele s-au temut, pe noi, într-o atare situaţie, ar tremura nădragii! Eu, cel puţin, cu senzaţia asta am rămas. Pe mine nu mă motivează teama nimănui. Altfel ar sta lucrurile dacă aş fi rămas în minte cu exemplul plin de curaj al Sfintei Maria Magdalena. Curajul dus până la capăt! Dar nu ştiu de ce şi cui îi e frică de Maria Magdalena. De ce o băgăm sub preş şi o pitim ca pe Cenuşăreasa. Dar să nu uităm: oricât s-a chinuit prinţul să încalţe şi alte cuconiţe, oricât şi-au schingiuit acestea picioarele ca să le încapă, condurul de aur s-a portivit numai Cenuşăresei!

Se spune şi este adevărat că Iisus Hristos a repus femeia în drepturi, a ridicat-o de la stadiul de aproape animal (fără anumite drepturi, doar cu responsabilităţi) la locul cuvenit, lângă bărbat (lângă! Nu în capul lui, aşa cum greşit îşi imaginează unele). Şi a făcut-o cu o fineţe şi o subtilitate rară, cum numai Dumnezeu putea să o facă. Cu toate aceasta, femeia încă nu şi-a aflat locul cuvenit în societate. Iar atunci când a încercat (şi reuşit) să dobândească nişte drepturi cu forţa, lucrurile au luat o întorsătură grotească, uneori hilară, alteori de plans. Deseori se pică în extrema cealaltă, femeia încercând să se impună nu ca femeie, ci ca bărbat (lucru absolut caraghios, asta ca să folosesc o exprimare blândă). La astfel de stare a lucrurilor, bărbaţii înşişi răspund cu zâmbete condescendente (în cel mai fericit caz) sau atitudini dispreţuitoare (în parte, din nefericire, justificate). În acelaşi timp, tot mai mulţi încearcă să ne convingă că femeia şi-a aflat locul cuvenit (şi corect, nu deviant) în societate. E drept că o evoluţie a avut loc, nimeni nu poate contesta asta. Dar să nu ne iluzionăm! Însă putem spera. Femeia îşi va afla locul cuvenit în societate, abia atunci când Sfânta Maria Magdalena îşi va ocupa locul cuvenit în Biserică!

Slobozia, 04 mai 2014

Aceste gânduri, dulci-amărui cum le-am intitulat, trebuie luate ca atare: simple gânduri personale, în elaborarea cărora nu am fost influenţată de nimeni, prin intermediul cărora nici nu vreau să influenţez pe nimeni. Sunt simple constatări sau trăiri personale, NU judecată, nu judecăţi de valoare sau altceva asemenea. Dacă le-am aşternut în scris (deşi ele nu-mi dau târcoale de ieri, de azi) e pentru că am vrut să mă eliberez de ele. În sensul că am dorit să scap de obsesie. Nicidecum să le reneg. Dimpotrivă, mi le asum cu toată convingerea.