Mi-am
luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu
ştiu câte ore pe ceas să fi fost.
Mi
se-arătase, timid, în noapte,
cu
parfum de smirnă şi de vise răscoapte.
Luna
bătea în cer, ca în piept
inima
mea, atunci când aştept.
M-aş
fi urcat pân’ la tine pe-o scară,
te-aş
fi luat într-un sac să te duc pân’ la moară,
să
mi te macin, să mi te fac pâine,
să
am din tine şi-n ziua de mâine.
Stele
erau, nu erau, nu mai ştiu;
se-ntâmplă
să fie uneori prea târziu.
Pe
cer, neagră, noaptea se lăfăia,
bătea
un soare în inima mea.
Mi-am
luat, într-o seară, fericirea la rost;
nu
ştiu câte stele pe cer să fi fost.
S-a
dus precum toamna cocorii se duc,
să
doarmă o ţâră; eu – singură-cuc.
Îmi
bate luna c-o rază în piept,
sunt
încă acolo şi încă aştept.
De tine mi-e dor cel mai mult când te văd,
şi-mi
e viforniţă, şi-mi este prăpăd!
Te-aş
fi pupat oleacă pe ochi,
d-am
zis că din asta ai s-te deochi.
Aşa
că obrajii pe buze ţi-am prins.
(N-am
scris eu asta, mâinile-au scris!)
Mai jos, poezia în interpretarea autoarei, pe muzică de chitară (Armik - Cartas de amor)
Şi fără muzică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu