Lumea tăcerii

Festivalul de pantomimă şi teatru mimat „Gest şi imagine”, Slobozia, 19 octombrie 2013

„Cuvintele pe care nu le-am spus,

Sunt tot atâtea trepte de tăcere:

Adânc in mine, mai adânc m-am dus,

Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,

Din lumea fără mal a nerostirii,

Pe treptele tăcerii s-au prelins

Din ascunziş, luminile iubirii.”

(Zorica Laţcu)

         M-am întrebat adeseori cum arată lumea fără sunet. Să nu poţi asculta o melodie sublimă, să nu-ţi auzi copilul gângurind, strigând mamă sau tată, pe cel drag mărturisindu-ţi „te iubesc”, un tril de mierlă, foşnetul frunzelor toamna, aplauzele care-ţi sunt adresate, ropotul ploii... Pentru noi, cei care auzim, această lume pare că nu există. Şi totuşi, există o lume a tăcerii, dincolo de vorbele rostite, dincolo de zgomotul atât de inutil uneori. Este lumea celor care nu aud. Ei îşi spun simplu: surzi. Dar nu întotdeauna surzii sunt ei. Adeseori noi, auzitorii (cum ne numesc) suntem mai surzi decât surzii: la mesajul Mântuitorului, la mesajul inimilor, al tăcerilor...

         Graţie recomandării date de doamna Creola Buzu, am fost contactată de doamna Carla Alexandru, Director Executiv al Filialei Ialomiţa a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR), pentru a face parte din juriul Festivalului-concurs de pantomimă şi teatru mimat „Gest şi imagine”, desfăşurat la Slobozia, în data de 19 octombrie 2013, sub egida ANSR şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Ialomiţa şi al firmelor Transmim şi Constrif din Slobozia. Dacă experienţa mea privind teatrul (exceptând-o pe cea de spectator) se referă la vreo trei piese pe care le-am scris şi au fost premiate, experienţa cu surzii se raportează la două întâmplări.

Prima, din copilărie, când, pentru o vreme, am locuit în aceeaşi curte cu o femeie surdo-mută. Nu ştiu nici acum când şi cum am început să comunic cu tanti Leana, femeia de la pangarul bisericii, dar îmi amintesc bine că întotdeauna înţelegeam ce îmi spunea şi, la rândul ei, pricepea de la mine. I-am reţinut chipul, căldura şi mai ales gestul pe care îl făcea când îmi „spunea” că sunt frumoasă. Ea nu era. Acum nu mai are nevoie nici de frumuseţe (aceasta în sens limitat, fizic), nici de cuvinte. Se află în lumea de dincolo de tăcere. Tanti Leana m-a învăţat pentru prima dată că omul nu are nevoie neapărat de cuvinte pentru a exprima lucrurile esenţiale din viaţa unui om: emoţii, trăiri, sentimente, mai cu seamă pe cel mai sublim dintre ele - sentimentul iubirii.

Cea de a doua experienţă e de dată mai recentă şi m-a învăţat că nu doar emoţii şi sentimente se pot transmite fără „sonor”, ci şi informaţii. Eram invitată la un festival literar la Galaţi şi trebuia să ajung la o anumită instituţie. Neştiind drumurile pe-acolo, am oprit maşina şi am coborât să întreb. Trei persoane diferite mi-au dat indicaţii eronate, trimiţându-mă în bălării, nicidecum unde aveam nevoie. Înainte de a face apel la gestul de urgenţă „sună un prieten” (adică pe organizator), am zis să-mi mai încerc norocul o dată. M-am îndreptat către un grup de trei persoane şi abia după ce am pus întrebarea am realizat că erau surde. Nu ştiu cum m-au înţeles, nu ştiu cum mi-au explicat (prin gesturi, fireşte), dar ştiu cu siguranţă că, în urma indicaţiilor date de ei, am găsit din prima instituţia căutată. Orice alt comentariu e de prisos.

Aceste două experienţe m-au impresionat în mod deosebit, iar atunci când am auzit despre ce şi cine este vorba, am acceptat pe loc invitaţia şi bine am făcut. Festivalul la care am luat parte în calitate de jurat mi-a întărit şi mai mult convingerea că adeseori ne împiedicăm de cuvinte şi că gesturile şi mimica (ridicate la rang de artă, în cazul de faţă), grăiesc suficient.

Actorii – buni şi foarte buni – din Craiova, Bucureşti, Harghita, Slatina, Braşov şi Ialomiţa, au demonstrat în cele patru secţiuni ale concursului (pantomimă individual, perechi şi grup şi teatru mimat) că în spatele reprezentaţiei lor stă mult talent, studiu şi muncă asiduă. M-am simţit frustrată că a trebuit să notez şi să departajez, le-aş fi dat premiu tuturor. Dar pentru că fusesem invitată cu un scop, m-am străduit să fiu cât se poate de obiectivă (atât cât poate fi un om obiectiv raportat la propriile-i gusturi) şi cred că mi-a şi reuşit, lucru pe care îl pot spune şi despre celelalte două membre ale juriului: profesor Elena Mocanu, de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, care coordonează trupa de teatru în limba franceză a colegiului, obţinând numeroase recunoaşteri în ţară şi în străinătate, şi doamna Ioana Teodoru, Şef Centru de Recuperare pentru Copilul cu Handicap. Doamna Maria Motroiu, Vicepreşedinta Asociaţiei Surzilor, a fost preşedinte al juriului, însă dumneaei nu a notat.

Momentele artistice din afara concursului au fost susţinute de copii talentaţi de la Palatul Copiilor Slobozia, filiala Urziceni, Grădiniţa nr. 2 şi Clubul elevilor din Slobozia, care au prezentat dansuri şi cântecele „traduse” în limbaj mimico-gestual.

Felicitări organizatorilor – Filiala Ialomiţa a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România, susţinătorilor financiari şi tuturor protagoniştilor! Mulţumiri pentru onoarea acordată, de a face parte din juriu, de atenţia specială şi de minunatul soare zâmbitor din lut. Voi mai spune doar că am rămas impresionată, pe lângă prestaţia artistică, de bucuria, exuberanţa şi zâmbetele celor din lumea tăcerii, cărora le mulţumesc pentru încă o lecţie învăţată. „Restul e tăcere”^*...

^*) William Shakespeare – „Hamlet”

Slobozia, 20 octombrie 2013