Festivalul de pantomimă şi teatru mimat „Gest şi imagine”, Slobozia, 19 octombrie 2013
„Cuvintele
pe care nu le-am spus,
Sunt
tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc
in mine, mai adânc m-am dus,
Acolo,
unde orice vorbă piere.
De-acolo,
din limanul necuprins,
Din
lumea fără mal a nerostirii,
Pe
treptele tăcerii s-au prelins
Din
ascunziş, luminile iubirii.”
(Zorica
Laţcu)
M-am
întrebat adeseori cum arată lumea fără sunet. Să nu poţi asculta o melodie
sublimă, să nu-ţi auzi copilul gângurind, strigând mamă sau tată, pe cel
drag mărturisindu-ţi „te iubesc”, un tril de mierlă, foşnetul frunzelor toamna,
aplauzele care-ţi sunt adresate, ropotul ploii... Pentru noi, cei care auzim, această lume pare că nu există.
Şi totuşi, există o lume a tăcerii, dincolo de vorbele rostite, dincolo de
zgomotul atât de inutil uneori. Este lumea celor care nu aud. Ei îşi spun
simplu: surzi. Dar nu întotdeauna surzii sunt ei. Adeseori noi, auzitorii (cum ne numesc) suntem mai
surzi decât surzii: la mesajul Mântuitorului, la mesajul inimilor, al tăcerilor...
Graţie
recomandării date de doamna Creola Buzu, am fost contactată de doamna Carla
Alexandru, Director Executiv al Filialei Ialomiţa a Asociaţiei Naţionale a
Surzilor din România (ANSR), pentru a face parte din juriul Festivalului-concurs
de pantomimă şi teatru mimat „Gest şi imagine”, desfăşurat la Slobozia, în data
de 19 octombrie 2013, sub egida ANSR şi cu sprijinul Consiliului Judeţean
Ialomiţa şi al firmelor Transmim şi Constrif din Slobozia. Dacă experienţa mea
privind teatrul (exceptând-o pe cea de spectator) se referă la vreo trei piese
pe care le-am scris şi au fost premiate, experienţa cu surzii se raportează la
două întâmplări.
Prima, din
copilărie, când, pentru o vreme, am locuit în aceeaşi curte cu o femeie
surdo-mută. Nu ştiu nici acum când şi cum am început să comunic cu tanti Leana,
femeia de la pangarul bisericii, dar îmi amintesc bine că întotdeauna
înţelegeam ce îmi spunea şi, la rândul ei, pricepea de la mine. I-am reţinut
chipul, căldura şi mai ales gestul pe care îl făcea când îmi „spunea” că sunt
frumoasă. Ea nu era. Acum nu mai are nevoie nici de frumuseţe (aceasta în sens
limitat, fizic), nici de cuvinte. Se află în lumea de dincolo de tăcere. Tanti Leana
m-a învăţat pentru prima dată că omul nu are nevoie neapărat de cuvinte pentru
a exprima lucrurile esenţiale din viaţa unui om: emoţii, trăiri, sentimente,
mai cu seamă pe cel mai sublim dintre ele - sentimentul iubirii.
Cea de a doua
experienţă e de dată mai recentă şi m-a învăţat că nu doar emoţii şi sentimente
se pot transmite fără „sonor”, ci şi informaţii. Eram invitată la un festival
literar la Galaţi şi trebuia să ajung la o anumită instituţie. Neştiind drumurile
pe-acolo, am oprit maşina şi am coborât să întreb. Trei persoane diferite mi-au
dat indicaţii eronate, trimiţându-mă în bălării, nicidecum unde aveam nevoie. Înainte
de a face apel la gestul de urgenţă „sună un prieten” (adică pe organizator),
am zis să-mi mai încerc norocul o dată. M-am îndreptat către un grup de trei
persoane şi abia după ce am pus întrebarea am realizat că erau surde. Nu ştiu
cum m-au înţeles, nu ştiu cum mi-au explicat (prin gesturi, fireşte), dar ştiu
cu siguranţă că, în urma indicaţiilor date de ei, am găsit din prima instituţia
căutată. Orice alt comentariu e de prisos.
Aceste două
experienţe m-au impresionat în mod deosebit, iar atunci când am auzit despre ce
şi cine este vorba, am acceptat pe loc invitaţia şi bine am făcut. Festivalul la
care am luat parte în calitate de jurat mi-a întărit şi mai mult convingerea că
adeseori ne împiedicăm de cuvinte şi că gesturile şi mimica (ridicate la rang
de artă, în cazul de faţă), grăiesc suficient.
Actorii – buni şi
foarte buni – din Craiova, Bucureşti, Harghita, Slatina, Braşov şi Ialomiţa, au
demonstrat în cele patru secţiuni ale concursului (pantomimă individual,
perechi şi grup şi teatru mimat) că în spatele reprezentaţiei lor stă mult
talent, studiu şi muncă asiduă. M-am simţit frustrată că a trebuit să notez şi
să departajez, le-aş fi dat premiu tuturor. Dar pentru că fusesem invitată cu
un scop, m-am străduit să fiu cât se poate de obiectivă (atât cât poate fi un
om obiectiv raportat la propriile-i gusturi) şi cred că mi-a şi reuşit, lucru
pe care îl pot spune şi despre celelalte două membre ale juriului: profesor
Elena Mocanu, de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, care coordonează trupa
de teatru în limba franceză a colegiului, obţinând numeroase recunoaşteri în
ţară şi în străinătate, şi doamna Ioana Teodoru, Şef Centru de Recuperare
pentru Copilul cu Handicap. Doamna Maria Motroiu, Vicepreşedinta Asociaţiei
Surzilor, a fost preşedinte al juriului, însă dumneaei nu a notat.
Momentele artistice
din afara concursului au fost susţinute de copii talentaţi de la Palatul
Copiilor Slobozia, filiala Urziceni, Grădiniţa nr. 2 şi Clubul elevilor din
Slobozia, care au prezentat dansuri şi cântecele „traduse” în limbaj
mimico-gestual.
Felicitări
organizatorilor – Filiala Ialomiţa a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din
România, susţinătorilor financiari şi tuturor protagoniştilor! Mulţumiri pentru
onoarea acordată, de a face parte din juriu, de atenţia specială şi de
minunatul soare zâmbitor din lut. Voi mai spune doar că am rămas impresionată,
pe lângă prestaţia artistică, de bucuria, exuberanţa şi zâmbetele celor din
lumea tăcerii, cărora le mulţumesc pentru încă o lecţie învăţată. „Restul e
tăcere”*...
*) William Shakespeare – „Hamlet”
Slobozia,
20 octombrie 2013
Dar sa vezi o femeie ( surdo-muta) - nascand!!! Mi-a povestit o asistenta medicala. Tulburator.Noi nici nu ne dam seama cat suntem de norocosi. Sa putem spune te iubesc, iarta-ma, te-am iertat, ce frumos ploua...
RăspundețiȘtergereDa, suntem, într-adevăr norocoşi. Dar nu asta mi se pare cel mai tulburător lucru pentru o femeie surdo-mută, să nască. Dacă stau şi mă gândesc, când am născut, surdă n-am fost, dar mută da. De când mă ştiu, am urât ţipetele şi văicărelile. Îmi venea să le pocnesc pe femeile cu care eram în rezerva de travaliu, deşi înţelegeam că le doare, că şi pe mine mă durea. Dar, ca să nu urlu ca înjunghiata, că nu m-aş fi suportat, mă trăgeam de păr, să mă concentrez asupra altei dureri. Drept pentru care era să mi-o iau de la asistente, că am rupt perfuzia de vreo două ori. Şi, dacă tot veni vorba, durerea de măsea mi se pare mult mai cumplită. Iar bucuria de a aduce pe lume un copil te ajută să treci peste durerile temporare ale naşterii.
RăspundețiȘtergereÎn schimb, da, e o mare tristeţe să nu poţi auzi. Oamenii aceştia ne demonstrează în fiecare zi că se poate trăi şi cu asta. Şi culmea, sunt volubili, deschişi, bucuroşi, sociabili. Eu, când am avut o perioadă de vreo lună când auzeam foarte slab cu o ureche şi aproape deloc cu alta, îmi venea să bat pe toată lumea. Şi ştiam că va trece...
M-am conectat gresit, imi cer scuze. Eu eram. Nu la tipatul provocat de durere m-am referit.Ci la starea de extaz de dupa. La faptul ca nu si-a putut exprima bucuria, ca nu a auzit tipatul copilului( strigatul acela care inseamna: am venit). Si altceva am dorit sa scot in relief. Nobletea acestor oameni.Faptul ca femeia aceea si-a asumat o raspundere, un risc.Si-a crescut copilul, nu l-a abandonat cum fac alte persoane( nici nu vreau sa le spun femei, nu merita. ) ...si cate nu sunt de spus...
RăspundețiȘtergereAm crezut că e(şti) sora ta :)
RăspundețiȘtergereAcum înţeleg. Da, sunt oameni deosebiţi care îşi asumă riscuri şi responsabilităţi, care încearcă să facă faţă unei lumi adeseori ostile. Am fost impresionată să aflu câte lucruri realizează, citind cele 4 numere ale revistei "Vocea tăcerii" pe care le-am primit cu această ocazie. Sunt organizaţi pe filiale, se întâlnesc, organizează concursuri pe diferite teme, excursii, îşi împărtăşesc experienţa, se încurajează reciproc. Mă gândesc la noi, "ăştilalţi", cum, de multe ori, nu reuşim să se întâlnim doi la o cafea (cum bine zicea Florin Dochia, apropo de el şi Maria Dobrescu).
Eeeei, dar noi ne vom vedea la Roşiori:) Când o fi să fie.