Poezia la 30 de ani

Prefaţă la  volumul “Treizeci de ani de tinereţe” de CLAUDIU ŞIMONAŢI

 

N-am talent de critic literar. Însă la insistenţele tânărului poet din Geoagiu, Claudiu Şimonaţi care a ţinut morţis să aibă volumul prefaţat de mine, după protestele de rigoare, am acceptat, din prietenie pentru el.  Sper că m-am apropiat cât de cât de spiritul cărţii. Altfel, ce să zic? Conştiincioasă cum mă ştiu, îmi fac temele. 

Cartea va fi lansată în aprilie 2013, la Geoagiu. Succes, Claudiu!

 

 

 

-->

Deşi ne avertizează în debutul volumului “Treizeci de ani de tinereţe” că “nu mai scriu/ niciun vers/ sentimentele/ pentru muze au dispărut/ şi odată cu ele/ şi POEZIA” (Dispariţie), autorul Claudiu Nicolae Şimonaţi ne prilejuieşte, prin intermediul cărţii, tocmai o întâlnire cu poezia. Sau, mai exact spus, în primul rând cu poezia. Volumul este structurat în două părţi, prima parte fiind alcătuită din versuri, cea de a doua din cugetări. Deşi, personal, nu suntem de acord cu amestecul genurilor în volum, optând mai degrabă pentru o anume unitate, respectăm decizia autorului, considerând opinia noastră ca fiind mai degrabă tributară unui anume conformism în literatură.

Vorbind despre poezia lui Claudiu Şimonaţi din volumul de faţă, vom spune că ea este una condensată, cu versul scurt, o esenţă de poezie. Structurată inginereşte (nu degeaba autorul este de profesie inginer), pare a se ralia principiului care afirmă că esenţele fine se ţin în flacoane mici. Poetul foloseşte cuvintele cu atenţie, cu zgârcenie aproape, având însă grijă să transmită prin intermediul lor cât mai multă emoţie. Fără a face uz (abuz) de metafore pretenţioase, înadins căutate, fără a avea nimic forţat, fără atât de “scremutele” licenţe poetice ale poeziei contemporane, versurile lui Claudiu Şimonaţi transmit o stare, pe care am numi-o, fără teama de a greşi, stare poetică.

Tema predominantă a volumului este, incontestabil, cea a iubirii; a iubirii cu mai multe faţete, a iubirii de Dumnezeu, de oameni, de mamă, dar mai cu seamă a iubirii pământeşti, cea atât de cântată şi des-cântată, dintre bărbat şi femeie. Înseşi cuvintele sunt comparate de poet cu “un fluture aşezându-se pe inima iubitei”. Avem de-a face cu întâlnirea, deseori ratată sau numai imaginată, cu iubita; dar şi de întâlnirea cu Dumnezeu. Poezia lui Claudiu Şimonaţi devine, astfel, un joc al sufletelor, nu doar al cuvintelor. Protagonistul pare a fi într-o permanentă căutare a iubirii, părând că găsirea ei nici nu prea l-ar interesa, sau în orice caz esenţial este jocul de-a v-aţi ascunselea prin labirintul permanentei căutări a iubirii prin intermediul poeziei, labirint străbătut de laitmotivul regăsirii, de speranţă, conducâd, până la urmă, către una dintre ieşiri – fuga de singurătate. În jocul acesta, iubirea ba se pierde, ba nu e găsită, ba este simţită (la modul ideatic), ba se evaporă (ca în Iubire evaporată). Iubirea este, de cele mai multe ori, iluzorie, buzele iubitei sunt “atât de roşii/ de inexistente”, iar chipurile acesteia sunt multiple (“nu am suficiente mâini/ care să-ţi cuprindă/ toate chipurile tale”). Într-una dintre poezii (Femeia), autorul chiar încearcă o generalizare a noţiunii de femeie, acţiune riscantă şi îndrăzneaţă, ca, de altfel, toate generalizările.

Poetul abordează, pe alocuri, şi tema morţii, de care se apropie cu teamă şi cu un oarecare sentiment al zădărniciei lecţiilor primite de la aceasta: “Mai înţelept erai/ când ai venit pe lume/ ţipând de spaimă/ în faţa vieţii”. Mama este şi ea prezentă, tot în corelaţie cu momentul naşterii, ochii acesteia fiind punctul de sprijin de care eroul se agaţă la intrarea în lume. Într-una dintre poezii, se face simţită şi dorinţa accederii către veşnicie, însă nu a omului, ci a poemului, sau poate a fiinţei atât de trecătoare, prin poezie.

Cuvântul “suflet”, prin deasa repetare în versuri, pare să centreze toată atenţia asupra noţiunii în cauză, idee mărturisită şi direct în poezia cu titlul Trupul meu: “mulţumesc lui Dumnezeu/ că sunt şi suflet şi trup/ cel mai mult mă plec/ sufletului care trece dincolo”. Tema divină, deşi mai puţin prezentă, cel puţin în zicere directă, devine totuşi atât de elocventă într-un flash surprinzător: “mi-ai dat poruncă […] să Te urmez/ la un moment dat simţisem că-mi lipseşte ceva/ … îmi uitasem CRUCEA” (Misiune).

Regăsim tema şi în partea a doua a volumului – Cugetări: “Fereşte-te ca de şarpe de omul ce poartă Dumnezeul pe buze, şi nu în suflet!”. În ce priveşte această a doua parte, pentru noi este surprinzător, cel puţin la o primă lectură, curajul autorului de a scrie cugetări, ştiut fiind că acestea sunt mai degrabă rodul unei experienţe îndelungate de viaţă, decât al unei experienţe de “30 de ani de tinereţe”. Şi totuşi îndrăznim a crede că nu lungimea în ani a vieţii dă măsura înţelepciunii ori a reuşitei esenţializării vieţii prin scurte cugetări. Ceea ce autorul vine să intărească prin intermediul unora cuprinse în acest volum. Autorul emite judecăţi în ceea ce priveşte multe şi diverse aspecte ale lumii în care trăim, printre ele fiind, în ordine aleatorie: poetul, eternitatea, prietenii, cărţile, poezia, binele, speranţa, sufletul, vinul, cuvântul şi, bineînţeles, (din nou) iubirea (de data aceasta, însă, parcă privită cu un oarecare cinism ori chiar misoginism pe alocuri). Dacă pe unele avem senzaţia că le-am mai citit, cu altele nu suntem de acord, altele ni se par locuri comune, există şi câteva, poate cele mai multe (n-am contabilizat), inedite şi demne de reţinut. Desigur, nu e cazul să influenţăm cititorul ori a-i strica plăcerea descoperirii, dând exemple.

Nădăjduim, însă, că, prin această modestă opinie personală, fără a avea deloc pretenţii de critică literară, să-l fi determinat pe Măria sa Cititorul să purceadă la parcurgerea volumului de faţă care, în opinia noastră, merită citit. Merită citit nu doar cu mintea, ci şi cu sufletul, aşa cum a şi fost scris de cel pe care îl vom defini după unul dintre aforismele sale (“Poetul este un inginer al sufletelor”), Poet Inginer Claudiu Nicolae Şimonaţi.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 02,03 ianuarie 2013