Flăcările dansau sălbatice, animate în răstimpuri de câte o filă ruptă
şi lăsată să cadă, devenind, aproape instantaneu, scrum. Cu fiecare pagină pe
care o jertfea focului, inima lui se făcea parcă mai mică. Ca şi cum flăcările
acelea îl ardeau pe el pe dinăuntru.
Filă cu filă, aşa alesese
să-şi ardă jurnalul din vremea cu magnolii; şi tot aşa, în straturi, inima se
desfrunzea de o dulce deşertăciune.
Îi pomenise Duhovnicului
de jurnalul său, mărturisindu-i că, din când în când, se mai dedulceşte
citindu-l. Notase mai mult senzaţii, gânduri, sentimente, toate din timpul
acela care acum îi părea că nici n-a existat decât în vis, din vremea tinereţelor
sale împărţite cu Ina şi Claudiu. Abia recitindu-l îşi dăduse seama cât fusese
de lipit sufleteşte de ea, cum interpreta fiecare gest, cum cel mai mic semn
din partea ei devenea, pe atunci, hrana lui sufletească. Bucurii, dezamăgiri,
întrebări, ezitări, prea rar certitudini... toate erau scrise şi aveau legătură
cu fiinţa care-i luminase, ca o rază discretă de lună, existenţa unor vremuri
mângâiate de vise. Părintele îi poruncise să ardă jurnalul. Încercase să se
împotrivească, spunând că nu reprezintă niciun pericol real de a-l întoarce din
drumul lui. „Frate, eşti dus cu pluta? Cum îţi imaginezi c-ai să te lepezi de
lume, dacă nu te înduri de-o hârţoagă?” „Dar acolo e trecutul meu, sunt
amintirile...”, stăruise, de parcă n-ar fi înţeles mesajul. Răspunsul venise pe
măsură: „Tocmai de-aceea! Va trebui să rupi cu totul! Totul, auzi? Tu nu mai
eşti, nu vei mai fi cel care s-a scris între file. Ai să fii altul. Altul! Nu
doar numele se schimbă, ci omul, cu tot ce repezintă el. Ştii bine asta. De
ce-mi pierd vremea cu tine? Dispari!”
În seara în care îl
apucase tremuratul, după ce se rugă şi se mai linişti, îşi aminti că are ceva
de făcut. Îşi aruncă o pătură peste umeri şi ieşi afară. Instinctiv, ridică
ochii spre cer şi privirea îi fu invadată de mulţime de stele. „Mare eşti,
Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!” Încropi un foc din câteva lemne şi,
până acesta se înteţi, scoase jurnalul de sub rasă, îi mângâie coperţile cu
gândul departe şi îl deschise. Dacă tot îl va arde, foaie cu foaie, îl va citi
pentru ultima dată. Ce se va face, însă, cu memoria? Avea o memorie foarte
bună, ştia că mare parte din cele scrise acolo îi vor rămâne întipărite în
minte, scrijelite pe inimă. Cu ce foc să arzi cele din tine? Ce uşor ar fi dacă
ar dispărea şi s-ar face scrum precum aceste foi îngălbenite! Se aşeză lângă
foc, pe o buturugă, şi fixă lanterna pe prima pagină. O parcurse, închise
ochii, apoi o rupse ferm şi îi dădu drumul în flacără. Zgomotul foii rupte în
liniştea nopţii i se păru fals şi nefiresc, transmiţându-i un recul în stomac. Hârtia
pluti o clipă, nehotărâtă, parcă neîndurându-se să-şi ia adio, apoi se făcu
hrană flăcărilor hulpave. Aşa, rând pe rând, urmară şi celelalte. Nu înainte
de-a fi parcurse, cu sete, cu foame, cu dor...
Azi a fost o zi minunată. Am mers cu Ina şi Claudiu la Ateneu. Când am
plecat, nimic nu prevestea ce avea să se întâmple. Dar acolo... acolo a fost
altceva. Muzica acelor compozitori ruşi a acţionat ca o vrajă, ne-a adus atât
de aproape. Ea stătea la o oarecare distanţă de mine, mai aproape de Claudiu,
cu mâna în mâna lui, dar eu o simţeam cu totul a mea. Şi, nu ştiu cum, am
simţit că şi pentru ea e la fel...
Până şi Claudiu îşi dăduse seama. Fugise şi îi lăsase printre magnolii,
buimaci, dezorientaţi, dar cu inimile bătând pe ritmul valsului lui Shostakovich.
Câtă fericire poate omul să ducă?
Rupse nervos pagina, o făcu ghem şi o aruncă; stăruise şi-aşa prea mult
asupra amintirii.
Azi,
când ieşeam de la cursuri, m-am întâlnit, în mod neaşteptat, cu Ina. Câtă
bucurie! Nu ştiu de ce, întâlnirile neprevăzute cu cel care îţi este drag au un
farmec aparte, îţi dau o tresărire adâncă, o zguduire a întregii fiinţe. Îmi
place s-o văd şi atunci când ştiu că urmează să ne întâlnim, dar apariţia ei
bruscă, pe nepregătite, îmi dă o minunată stare de euforie. Şi chiar dacă ştiu
că e absurd, îmi pare o dovadă a dragostei. Se întâmplă să apară atunci când mă
gândesc la ea (ori poate mă gândesc cam des?) şi atunci îmi spun că apariţia ei
e ca un răspuns la chemarea mea mută. Că sufletele şi-au auzit strigătul şi au
împins trupurile unul spre altul...
Mai puse un lemn, să întreţină focul. Ursu, câinele pe care-l aveau la
mănăstire încă de pui, venea de peste un deal, de departe. Lătră scurt, de
avertisment, apoi îl recunoscu şi veni către el, gudurându-se. De obicei, se
jucau. Acum, n-avea chef de el. Îi ciufuli doar o clipă blana, apoi îşi reluă
locul pe buturugă, cu ce mai rămăsese din caiet pe genunchi. Câinele,
simţindu-i răceala, ori poate tristeţea, scheună uşor de câteva ori, apoi se
aşeză, punându-şi botul pe pantoful prietenului cătrănit, în semn de mângâiere.
David gândi că, iată, ce simplă e viaţa pentru aceste fiinţe. Simplă, nu în
sensul de uşoară, ci simplificată. Îşi arată dragostea necondiţionat, iar dacă
nu primesc răspuns la ea, continuă să te iubească, arătând-o într-un mod atât
de evident. Omul are nevoie de certitudini, de reconfirmări, se agaţă, acuză,
pretinde, reuşind să obţină, de cele mai multe ori, efectul invers. Şi, mai
ales, introducând distanţe. „Unde ai fost? Ce-ai? Şi tu suferi din dragoste?
Vezi că asta-i treabă păguboasă!” Dacă ar fi putut să vorbească, de bună seamă
că Ursu i-ar fi zis: „Asta să ţi-o spui ţie!”
Mi-e greu, nu mai ştiu ce-i cu mine. Se tot repetă visul ăla. Tot mai
des mă bate un gând. Dacă nu era ea, ar fi fost mai simplu. Azi am întristat-o,
căci m-a simţit „plecat” departe. M-a iritat că insista să mă scoată din starea
cea rea, fără să ştie, sărmana, că n-are cum. Am fost chiar nesuferit, nici eu
nu mă suportam astfel, dar am simţit nevoia s-o fac să sufere. Aşa, ca pe o
compensare la suferinţa mea. A sfârşit prin a se bosumfla, apoi a rupt o bucată
de foaie dintr-un carneţel, pe care a scris cu creionul de buze: „Te iubesc,
D!” Mi l-a strecurat în mână, când ne-am despărţit, ca pe un ultim argument la
lipsa mea de cooperare. M-a înduioşat. N-a plâns, nu s-a jelit, n-a acuzat.
Pusese în bileţel şi mica floare de nu-mă-uita...
Arsese jurnalul în întregime. Recitise tot, retrăise tot. Strângea
biletul în pumn, împreună cu floarea lilá, agăţându-se de ele precum
condamnatul de ultima dorinţă. Privea în gol, printre flăcările încă vivace şi
nu se putea hotărî. „Şi biletul?” „Şi biletul!” „Şi floarea?” „Şi!” „Dar...”
„Niciun ‹‹dar››!” Îl mai citi o dată, de douăzeci de ori, sperând că va goli
mesajul de conţinut. Până la urmă, se decise. Împături floricica în bilet, îl
sărută şi îl aruncă în foc. Şi cu asta
ce-am rezolvat? Vâlvătaia îl mistui repede, dar urmele erau încă acolo, în
inima lui. Pe alea nu le putea da flăcărilor. Îl cuprinse iar starea de
revoltă. „Asta vreeei? La ce-Ţi foloseşte?” „Nu vreau Eu, tu vrei. Alegerea e a
ta.”
Mda. El alesese să plece
dintre magnolii, să fugă în noapte din casa lui Fabian, să stea în spatele
perdelei la Schitul din Amara. Atunci fusese prima oară greu încercat. Se
întorcea de la Muntele Athos şi Părintele îi dăduse ceva de făcut la schit,
urmând ca abia apoi să se întoarcă în mănăstire. După un drum lung şi obositor,
când mai avea doar o mică bucată de parcurs, se aşezase într-un refugiu pe
marginea şoselei. Au trecut multe maşini pe lângă el, dar n-au oprit. Lumea se
grăbea, n-avea timp să culeagă inşi de pe drum. Şi totuşi, într-un târziu, se
găsise cineva. Frânase cam brusc, un pic după ce trecuse de el. Se grăbi să-şi
urce bagajele în spate, apoi ocupă locul din faţă. A recunoscut-o de cum a
privit-o. Avusese o tresărire plăcută, ca atunci când o întâlnea pe neaşteptate
prin Bucureşti, în vremea studenţiei. Ea, însă, părea să nu-l fi recunoscut. Era
firesc, el se schimbase mult, acum avea barbă şi mustaţă, părul lung, prins în
coadă, straiele îl acopreau aproape în întregime. Apoi, părea preocupată de
altele, cufundată în gândurile sale, plus drumul, la care trebuia să fie
atentă, plus soarele care îi intra în ochi. El insistase chiar să nu-şi pună
ochelarii atunci când îi dibuise intenţia, cu gândul meschin că astfel orbită
de soare, îi va fi şi mai greu să-l recunoască. Şi totuşi, când ajunseseră, o
greutate mare îl apăsa la gândul că iarăşi n-o s-o mai vadă. Îi venise ideea să
prelungească întâlnirea, spunându-i să coboare, să meargă să vadă biserica aflată
în construcţie. Era bine dispus, vorbise tot timpul, scosese maşina din noroi
(nici el nu ştia cu ce forţă), uitase că ar fi trebuit să se limiteze strict la
drum, apoi să-şi ia la revedere în mod politicos şi să dispară; uitase, sau mai
bine zis nu-i mai păsa nici de faptul că ea l-ar putea recunoaşte. O clipă
chiar ar fi fost tentat să-i spună. Întâlnirea fusese atât de neaşteptată şi-i
produsese atâta bucurie, încât sentimentele cam dăduseră cu raţiunea de pământ.
Din acest motiv, făcuse şi gestul necugetat de a-şi lăsa bastonul în maşină,
sperând că ea va reveni să i-l aducă. Apoi, încet, încet, se întoarse la
realitate. Îşi dădu seama că totul e fără rost, că lucrurile s-ar complica
inutil, că, în situaţia dată, chiar bucuria de a o revedea îi era interzisă. Mai
întâi l-a adus cu picioarele pe pământ prezenţa egumenului, la care i s-a părut
că zăreşte o urmă de dezaprobare în atitudine şi-n priviri. Apoi, momentul
decisiv al „întoarcerii” sale a fost când şi-a dat seama că ea îl priveşte cu
alţi ochi, ca şi când şi-ar fi frământat mintea întrebându-se de unde-l ştie.
Atunci a realizat ce-ar fi însemnat ca ea să ştie pe cine are în faţă. Câte
explicaţii ar fi avut de dat şi, poate, ce nouă suferinţă i-ar fi produs. Aşa
că a decis să-şi ia la revedere brusc, dispărând spre chilii. A doua zi,
aşteptase cu sufletul la gură. Ştia că are să se întoarcă; nu ştia numai cât îi
va lua până când va descoperi toiagul. Avea sentimente amestecate. Voia să o
revadă, dar, între timp, raţiunea preluase conducerea, aşa că instrui
îngrijitorul să scape de ea. În tot timpul privise dincolo de ferestre, cu
inima sfâşiată, imaginându-şi conversaţia lor. I se părea nedrept. Dacă n-ar fi
întâlnit-o, ar fi fost, în continuare, liniştit. Ce fiinţă ciudată şi omul! Până
la urmă plecase, paznicul îi spusese că nu reuşise să o convingă, dar nu
avusese de ales. O văzuse aşezând jos toiagul cu mişcări lente, parcă
despărţindu-se greu de el, în timp ce a aruncat o privire spre fereastră.
Dăduse drumul perdelei, interpunând vălul transparent între ei, ca pe o măsură
de siguranţă în plus. Plecase cu paşi înceţi, nehotărâţi. El rămăsese dincolo
de perdele, cu viaţa lui, cu luptele lui, cu dorurile...
Focul îşi mai pierduse
din putere. Îşi terminase menirea purificatoare. Dar nu se îndura să arunce apă
peste el. Cât timp flacăra aceea mai ardea, mai putea sta şi el cu sine, cu
acela de dinainte de magnolii, de care uneori i se făcea un dor cumplit. Doar
flacăra care îngiţise trecutul lui, zbuciumul, speranţele, fiorii dragostei,
doar ea mai era semnul material a ceea ce fusese cândva. Mâine, când ea va fi
stinsă, se va fi stins şi el, David, căruia cineva, cândva, îi dăruise o floare
nemuritoare şi un bileţel pe care scrisese simplu, şcolăreşte „Te iubesc”. Mâine,
David nu va mai exista. Nici floarea, nici teiubescul,
nici fiorii dragostei. „Vei fi mort lumii acesteia”. Aşa se şi simţea. Ceva
murise, se dusese pentru totdeauna. Iar după cele ce mor, se plânge. Acum
plângea după el, după acela mistuit în flacără, pe care îl simţea din ce în ce
mai mult depărtându-se. Era golit. De sentimente, de iluzii, de tot. Mai
trebuia să omoare flacăra. Zvârli o găleată cu apă, apoi încă una şi noaptea
îşi reluă înfăţişarea sobră, nestingherită de alte lumini afară de stele. Ce
simplu, ce simplu ar fi să poţi stinge aşa orice flacără!
Slobozia, 25/ 26 ianuarie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu