Cum şi-a plimbat Sufleţel depresia pe la prieteni

    Jean Zgârcitu, zis şi Sufleţel (că aşa era el, suflet bun – ori de câte ori avea o problemă, le-o dona altora; că ce era să facă el cu-atâtea probleme?), se pregătea, ca orice om cu scaun la cap (mai bine zis cu masă la cap, că tocmai ce luase o masă-n cap, alaltăseară, la cârciuma din colţ), se pregătea, aşadar, să întâmpine cum se cuvine Anul Nou.

Îşi cumpărase omul de toate, nu s-ar fi putut spune că-i lipsea ceva (în afară de vreo două doage); avea şi mâncare, avea şi vin, ba chiar şi nişte „lăutari electronici” – cum obişnuia să numească CD-urile cu muzică. Dar parcă un nu-ştiu-ce îi lipsea. Simţise el de-azi dimineaţă, de când se trezise cu partea dorsală-n sus, că îl cam bântuie un drac de depresie, d-aia rea, de sfârşit de an. Şi ce s-a gândit el, ca să se răzbune – cum pe depresie n-o putea bântui, hotărî să-i bântuie şi el pe alţii, să le mai împrumute oleacă din depresia lui, că, dacă omul nu-i generos nici măcar în ultima zi a anului, când să mai fie?

          Zis şi făcut. Îşi luă uşurel picioarele la spinare şi nimeri fix în uşa prietenului său de-o viaţă – Lică. Ăsta, singur ca şi el, se bucură să-l vadă şi îl întâmpină c-o mină fericită:

-         Bine-ai venit, măi Jeane, ce bine-mi pare să te văd!

-         Şi de ce, mă rog, îţi pare bine? Te bucuri, canalie, că n-am niciun rost la casa mea, de sunt nevoit să umblu bleaura pe străzi taman în ultima zi a anului, când toată lumea ar trebui să aibă un suflet acolo, cu care să-mpartă ce bruma a agonisit peste an.

-         Hai, măi Jeane, ştii doar că nu asta am vrut să spun!

-         Da’ ce-ai vrut să spui? Că-i bine că şi capra mea-i moartă, că nu eşti tu singurul burlac pe lumea asta...

-         Jeane, ce-i cu tine astăzi? Ia stai o ţâră jos, să ne mai omenim şi noi c-un pahar de vin, cum le şade bine unor prieteni! De altfel, zise c-o licărire uşoară-n priviri, află că nu peste mult timp, am să spun adio burlăciei. Mi-am găsit, măi, o femeie – da-mi-ar Dumnezeu sănătate, c-am fost gata s-o lovesc pe trecerea de pietoni şi de-acolo toate – de nu-ţi vine-a crede. Ce zici, nu-i o veste bună?

-         Zic că, dac-o loveai, erai mai câştigat, că ajungeai şi tu pe prima pagină a ziarelor. Dar aşa, ce mare sfârâială? O fi bună vestea pentru tine, da’ pentru mine care-ar fi motivul să sar în sus? C-ai să te-nchizi în casă, nenorocitule, cu femeia-asta şi n-ai să mai dai drumul prietenilor plecaţi cu sorcova, vreau să zic veniţi să te sorcovească?

Lică începu să se-ntristeze uşor, dar parcă tot nu-i venea a crede.

-         Cum, măi omule, nu te bucuri pentru mine? Şi eu, care abia aşteptam să-ţi dau vestea!

-         Că parcă pentru mine cin’ se bucură? Şi de ce, mă rog, aşteptai să-mi dai vestea? Aha! Care va să zică, doar că nu mi-o spui pe şleau: „Ia, de mâine, să nu mai îndrăzneşti a-mi bate la uşă; fă bine şi târâie-ţi scheletul pe la alte case, că eu loc de tine nu mai am!”.

Cu colţurile gurii căzute, Lică îngăimă cu dezamăgire:

-         Stai, măi... Tu o să fii mereu bine-venit în casa noastră.

-         Aha! Casa noastră! Nici nu ţi-ai adus maimuţa-n casă şi mă şi dai afară! Deja ai făcut-o stăpână pe averea ta. Şi de ce-o să fiu bine-venit? Să asist la drăgălelile voastre siropoase? Mă apucă greaţa. Aşa-i c-o să vă drăgăliţi în prezenţa mea?

-         Deh... ştiu şi eu? Dacă zici tu că ţi-ar face rău...

-         Nu rău, greaţă! Greaţă d-aia de-am să vărs pe jos. Şi cine-o să şteargă-n urma mea? Nevastă-ta, desigur. Şi ce crezi c-o să facă după aia? Să-mi mulţumească frumos de „intervenţie” şi să mă mai poftească şi altă dată? Aş! Uite, vezi, deja sunt dat afară în şuturi! E drept, măi Lică, e drept?

-         Lasă, măi Jeane, lasă... Uite, dacă nu vrei, nici n-ai s-o vezi pe nevasta asta a mea. Am s-o ţin închisă în dormitor sau am s-o trimit la neamuri, cât eşti tu la mine. Ce zici?

-         Vezi cum îmi eşti împotrivă? N-ai vrea să vin coborând pe coş sau furişându-mă pe verandă ca hoţii? Mă făcuşi şi borfaş acuma! Halal recunoştinţă, după o viaţă de prietenie!

-         Stai, măi, ce treabă ai să vii pe coş? Intrii ca oamenii, pe uşă.

-         Pe uşă, ai? Şi dacă mă-ntâlnesc cu nevastă-ta când pleacă la rude? Vezi că nu te duce mintea la nimic?

-         Te-ntâlneşti, te-ntâlneşti şi gata! Îi dai buna ziua, tu intri, ea iese, ce atâta tevatură?

-         Şi de ce, mă rog, să-i dau bună ziua? Că pleacă de-acasă când vin eu?  Că n-are atâta respect pentru prietenul lui bărbate-su încât să stea măcar de complezenţă, să-l întrebe „Ce faci, măi Jeane? Bei şi tu o cafea?” Îmmm?

-         Bine, măi, dacă nu vrei să plece de-acasă, nu pleacă. E bine?

-         Bine pe naiba! Să-ţi scoată ţie ochii după aia, c-ai obligat-o să mă suporte şi să te treacă pe pufuleţi. Şi-apoi, conform diagramei cauză-efect, tu să-mi aplici mie represalii din cele mai dure, cum ar fi să mă pârăşti la sefu’, la serviciu, c-am furat trei saci.

-         N-o să te pârăsc c-ai furat saci, stai liniştit!

-         Da’ ce-o să-mi faci, o să mă propui la avansare?

-         O să te propun.

-         O să-mi dai prima ta de miel?

-         O să ţi-o dau.

-         Da! Să te beştelească după aia matracuca de nevastă-ta, să te facă albie de porci şi să vină la mine să-mi ceară mielu’. Halal!

-         N-o să vină să-ţi ceară mielul.

-         De ce, n-are mielul meu nas de dânsa, sau ce?

-         Bine, Jeane, dacă tu vrei, o să-ţi ceară şi mielul.

-         Ba să ţi-l ceară pe-al tău! Că nu eu am luat-o de nevastă.

-         Să mi-l ceară, mai zise Lică, având ochii scăldaţi în lacrimi, la gândul pufuleţilor pe care avea să-i mănânce şi blestemând în minte diagrama cauză-efect.

După conversaţia cu prietenul său, Sufleţel însă părea că renăscuse. Scăpase de depresia pe care-o plimba după dânsul de dimineaţă şi, gândind cu satisfacţie la avansarea ce-l păştea – la propunerea lui Lică, desigur - şi la ce-o să facă el cu prima dublă pe care avea s-o primească (uite, vezi, d-aia-s buni prietenii!), îi veni brusc pofta de viaţă şi de a bea un păhărel.

-         Hai noroc, măi Lică! Da’ ce-ai, dragă, de mi te smiorcăi aşa? Ori nu ţi-s toţi boii acasă?

-         Ba boii-mi sunt acasă, vezi bine, numai că eu nevastă anu-ăsta n-am să mai văd.

-         Şi de ce, mă rog? Ori aveai de gând să te-nsori cu Omul invizibil?

-         Nu, măi, dar a zburat, zise oftând. A zburat şi gata!

-         Cum, dragă, să zboare? Ce, ori te-nsurai cu vreo pasăre de pradă?

-         De ce, de ne ce, eu nevastă nu-mi mai iau. Că, decât să pierd aşa un prieten ca tine, care se gândeşte la binele meu, mai bine singur.

-         Cum vrei tu, dragă, că doar nu te poate obliga nimeni să te-nsori. Uite, mai zise, dând peste cap paharul cu vin, te las acuma, că eu mai am de mers şi pe la alţii. Hai, şi nu mai fii aşa-mbufnat în ultima zi a anului, că omului îi şade bine vesel şi cu zâmbetul pe faţă.

Dând să plece, îi adresă aşa, într-o doară, o întrebare, ca şi când ar fi spus: „ce zici, la noapte o să ningă?”:

-         Şi cum zici că-i femeia aia, de care-ai divorţat înainte să te-nsori cu ea?

-         Cum să fie? Frumoasă, harnică, deşteaptă. Ce mai, le are pe toate.

-         N-o fi având şi vreo avere cel puţin la fel de frumuşică precum dânsa?

-         Are şi avere, da’ parcă mai contează? Nu există avere mai de preţ pe lumea asta decât un prieten care-ţi întinde mâna la nevoie.

-         Îhm... ai spus-o profund şi pe toate părţile. Bun atunci. Păi...  dacă tot n-o mai vrei, n-ar fi mai bine să mi-o prezinţi mie? Că-i păcat de ea să-ncapă pe mâna cine ştie cărui cioflingar.

-         Ăăă... sigur. Cum vrei tu, măi Jeane.

-         Nu vreau eu, măi, tu vrei. Că onoarea ta de nefamilist te obligă la multe. Cum ţi-ar sta, care va să zică, după ce c-ai ratat-o pe trecere, să laşi biata femeie şi neatinsă şi nemăritată? Hai noroc! Trăiască prietenia!

Slobozia, 01 ianuarie 2008