Oraşul e trist, cu tot cu luminile lui
sclipitoare. Am înlocuit lumina taborică cu aceea electrică. Şi ni se pare c-ar
trebui să fim fericiţi. Până şi omul de zăpadă ştie, până şi el pare să
înţeleagă, aşa cum îl vezi, stingher în mijlocul oraşului. Oamenii de zăpadă
n-au ce căuta la oraş, locul lor e la ţară; parcă le-ar fi ruşine să se arate.
Aşa cum nu
voia bunica să fie văzută, când mă căuta la liceu, cu bocceluţa de mâncare,
cărând după ea sufletul unui întreg popor chinuit. „Să nu-ţi fie ruşine, mamă,
- zicea – las’ că stau aci mai ferită.” Nici acum nu ştiu de unde îşi dăduse ea
seama că eu mă ruşinam de băsmăluţa ei, de riduri, de câlcâiele crăpate. Ca şi
bunicul, când împingeam o dată de căruţul de invalid. „Stai, opreşte!” M-a
chemat lângă el şi m-a pus să-l privesc în ochi. „Flori, ţie nu cumva ţi-e
ruşine cu mine, aşa cum sunt, juma’ de om?” Habar n-am cum simţise. N-am putut
să-l mint, nici să-i spun adevărul. Sunt adevăruri care dor şi minciuni care
mângâie. Am plecat ochii. Două lacrimi mari s-au scurs dintr-ai lui. Şi-a
suflat nasul în batistă. „Du-te, dacă-ţi e ruşine! Ia-o înainte! Ajung eu
pân-acasă. Zi-i lu’ mă-ta mare să vină!” Nici asta n-am putut, n-am avut
puterea să-l las, am împins mai departe de căruţ, ca şi când aş fi cărat o
cruce; şi m-am ruşinat. De data asta, de mine.
Nu ştiu de
ce toată lumea avea grijă de sensibilităţile mele. Pesemne pentru că m-au
iubit. Şi unchiul, când a ieşit din puşcărie, a venit la poarta liceului să mă
vadă, dar n-a trecut de ea. A trimis un elev să mă cheme. I-am sărit de gât. El
s-a tras înapoi. „Stai! Fereşte-te, dă-te mai la o parte, să nu te vadă colegii
că stai de vorbă cu-n puşcăriaş! Dacă te întreabă vreunul, să spui că era un
vecin.” Nu m-a întrebat nimeni.
Ei nu mai sunt. Eu am rămas cu beculeţe şi cu
lumini sclipitoare, un pospai, o faţadă, o scenă în care jucăm drama fericirii.
Eu am aflat prea târziu, o, ce târziu am aflat, că frumuseţea nu stă în riduri
şi-n călcâie crăpate, că lumina artificială nu-i o sursă de fericire. Că oamenii
de zăpadă sunt atât de trecători. Ca şi oamenii-oameni. Trebuie să-i iubeşti
atunci când îi ai.
Dar nu ştiu cum se face că parcă mereu am
trăi în contratimpul iubirii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu