Florentina Loredana Dalian

duminică, 31 august 2014

Tatuaj

Gânduri expirate


mi-ai tatuat bărbia
sărutându-mă
asta-mi place
mi-ai tatuat și o rană pe inimă
vorbindu-mi de lucruri
care ne despart
asta mă doare

cineva spunea odată
cât de greu
se scot tatuajele

eu n-am purtat niciodată
dar iată cum
m-am pricopsit deodată
cu două
unul la vedere
care mângâie
altul ascuns
și care se încăpățânează
doară
Slobozia, 2008

sâmbătă, 30 august 2014

Circumstanţă atenuantă

Gânduri expirate




Nu trageţi
în soldaţii neinstruiţi!
Eu n-am învăţat
să mă adresez generalilor
Pe vremea când eram soldăţică
la salutul meu milităresc
ei răspundeau cu săru’mâna
Ce vremuri
tânără frumoasă
că de proastă nu mai vorbim
Unii mai zâmbeau pe sub mustăţi
când mă vedeau căutându-mi de zor
boneta pe la centură
că doar nu era s-o port pe cap
să-mi deranjeze bretonul

Dar eu n-am cunoscut
generali
decât după stele

Doar acum în urmă
unul mai special
s-a-mpiedicat de mine
ce-oi fi căutat în calea lui?
şi-n loc să iau poziţia de drepţi
să salut
să-i spun să trăiţi
m-am fâstâcit neprofesionist
te pomeneşti c-oi fi dat şi din gene
şi l-am salutat
cu
vă iubeeesc!
iar el de emoţie
a uitat să-mi dea trei zile de carceră
în schimb m-a condamnat pe viaţă
la fericire

De-atunci aşa a rămas
ne salutăm în fiece zi
cu te iubesc-ul acela
şi zău dacă nu
face mai mult decât toate
formulele de salut ale omenirii

aşa că vă rog
nu trageţi
nu trageţi în soldaţii neinstruiţi!


Iubirea e o sfântă circumstanţă atenuantă

Slobozia, 2008

joi, 28 august 2014

Fluturi



Tristeţea ta îmi e spin
care produce răni Universului,
zâmbetul tău – balsam
pentru durerile omenirii

ştii, ieri, sub salcia plângătoare,
aş fi vrut să fiu fluture,
să mă aşez pe umărul tău drept
pe post de Înger păzitor

ce crezi,
dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat să fim fluturi,
ne-am fi odihnit aripile 
pe aceeaşi floare?


Slobozia, 27,28 august 2014

marți, 26 august 2014

Ploaia sau dragostea


Ploua ca la sfârşit de lume
în dimineaţa aceea
curând ploaia mi s-a mutat în ochi
când mi-am amintit că
o uşă spre tine-i zidită
eu ca o altă Ană
purtându-mi încercuirea în cărămizi invizibile
aştept o fisură
- Duminica strângerii de mână –
prin care să respir aerul tău
înveşmântat în roşu

mereu se trasează graniţe
mereu visăm să ne construim aripi
ochii se umplu cu lacrimi de adoraţie
atunci când iau drumul înapoi între ziduri
şi-mi spun – a câta oară –
că data viitoare va fi altfel
că data viitoare din două una
ori voi dinamita uşa
ori voi trece indiferentă pe lângă ea

în realitate
nici una nici alta nu se întâmplă
îmi duc mai departe zidul în spate
aşteptând să-l topească
ploaia sau dragostea


Slobozia, 26 august 2014




luni, 25 august 2014

„Înainte de magnolii” - lansare la Centrul Cultural „Mihai Eminescu”

Bârlad, 23 august 2014


Îmi place să revin în locurile în care mi-a plăcut să fiu pentru prima dată. Nu locurile, nu lucrurile, nu întâmplările, ci oamenii sunt aceia care mă pun pe drumuri. Aşa cum spuneam şi publicului bârlădean, sunt oameni pentru care te trezeşti noaptea din somn şi pleci. Colindând ţara în lung şi-n lat, am descoperit câţiva astfel de oameni, statornici, devotaţi, credincioşi, încăpăţânaţi în a face lucrul bun şi, nu în ultimul rând, patrioţi. Patrioţi adevăraţi, nu din aceia de duzină, de care ne-am cam săturat. Sunt oameni care se jertfesc, care îşi neglijează propria viaţă, dându-se cu totul unei cauze: naţionale, culturale, artistice. Un astfel de om şi jumătate (chit că după înfăţişare e numai jumătate) am întâlnit şi anul trecut (aprilie 2013) la Bârlad: domnişoara Geta Modiga, cea care „păstoreşte” Centrul Mihai Eminescu, o instituţie unică în ţară în felul ei, constituită pe baza colecţiei adunate timp de 30 de ani de un alt pasionat, regretatul doctor bârlădean Teodorescu, într-o clădire cum nu se putea mai adecvată, veche de peste 140 de ani, renovată, fostă Şcoală Normală înfiinţată la iniţiativa profesorului Ioan Popescu. Aceşti oameni au dorit să lase o moştenire culturală concitadinilor lor, şi-au sacrificat timpul, banii şi câte altele rămase neştiute pentru ca noi, astăzi, să fim mai buni, mai culţi, mai şcoliţi... Prea adeseori îi uităm şi prea adeseori uităm că avem o datorie morală faţă de jertfa lor. Noroc că şi astăzi se mai găsesc oameni cu vocaţia sacrificiului. Se mai naşte câte o „Ană” (farmacist Ana Sârbu, care duce mai departe efortul doctorului Teodorescu), o „Getă” ba ici, ba dincoace, astfel încât „avuţia” noastră spirituală să nu piară. Problema e ce facem noi pentru aceşti oameni. Îi susţinem suficient, îi aplaudăm, îi încurajăm, măcar atât cât să nu-şi piardă motivaţia? De ce să nu recunosc, respectul pe care i-l port domnişoarei Modiga m-a determinat să iau pentru a doua oară drumul Bârladului, dar şi faptul că acolo, la Centrul Mihai Eminescu se petrec lucruri frumoase, că există un public avid de cultură şi care mă primise frumos cu un an înainte.




M-am bucurat să mă aflu din nou în mijlocul lor, într-un spaţiu elegant care găzduia, ca şi data trecută, o expoziţie de pictură. Cu seriozitatea care o caracterizează, Geta arajase lucrurile, într-un timp foarte scurt, astfel încât lansarea să fie o reuşită, ceea ce s-a şi întâmplat. Au vorbit frumos despre carte: Geta Modiga, profesorul şi poetul Petruş Andrei şi profesoara şi scriitoarea Roxana Galan. Le mulţumesc pentru a-şi fi dăruit din timpul, inteligenţa şi sufletul lor unei astfel de „cauze”. Iată oamenii! Care dăruiesc fără să aştepte la schimb. Scriitoarea Dorina Stoica, precum bărbierul care mai întâi te săpuneşte, apoi te rade, după ce mi-a dăruit un frumos buchet de flori, m-a certat „cu dragoste creştinească” pentru că n-am mai dat un semn de viaţă cam demult. Are dreptate Dorina, doar că eu mă risipesc în multe direcţii şi, ca să-mi ajungă timpul, trebuie să mă zgârcesc uneori la timpul alocat prietenilor. Am un serviciu din care mă întreţin (scrisul e doar o pasiune mai degrabă costisitoare, decât aducătoare de venituri), un copil de care trebuie să mă îngrijesc, am de scris, de citit, de colindat, de rugat, de... dormit, fie şi numai cele 4-5 ore pe noapte pe care mi le permit în ultima vreme. Zice că m-a iertat, dar să nu se mai întâmple. Am asigurat-o că se va mai întâmpla! J
Domnul Dumitru Olaru mi-a dăruit o poezie, cu dedicaţie, pe care ne-a şi recitat-o, din care voi reda numai un fragment: „Ca romanul s-aibă preţ/ Şi să circule prin ţară/ Cu-o viteză colosală/ Vrea să-l pună pe rulmenţi” (A propos de celebrii rulmenţi de Bârlad, deşi nu ştiu cât vor mai fi de celebri, înţeleg că fabrica e pe punctul de a-şi da duhul).




Lansarea s-a încheiat, ca de obicei, cu acordarea de autografe celor care au dorit să aibă cartea. O surpriză frumoasă am avut-o ieri de la domnul avocat Ioan Ciobanu care deja o citise şi m-a sunat să îmi spună cât de mult l-a impresionat, mai ales că nu se aştepta. Că, zice dumnealui, cu maximă sinceritate: „Am pornit de la prejudecata că ce poate să scrie o doamnă drăguţă din Slobozia, ca să mă impresioneze pe mine care am o vârstă şi am citit ceva la viaţa mea?” Mă bucur că i-am dat prejudecata peste cap şi că, la finalul cărţii, „Lacrima aceea care se scurgea din ochii lui David, am regăsit-o şi în colţul ochiului meu.” Pentru astfel de mărturisiri, ar merita să dorm şi numai 2-3 ore pe noapte, doar inspiraţie să fie ca să scriu!



În final, am mai schimbat impresii cu Geta, cu Dorina, cu Liliana şi cu Maria Iordache căreia îi mulţumesc că m-a însoţit şi pentru fotografii. Mulţumesc, de asemnea, domnişoarei Geta Modiga, vorbitorilor, publicului prezent, celor care au achiziţionat cartea şi celor care au citit-o sau o vor citi! Aşa cum le spuneam, dacă doriţi să mă cunoaşteţi, căutaţi-mă în carte! Să-mi spuneţi şi mie peste ce-aţi dat! J





Slobozia, 25 august 2014


Despre eveniment în Presa bârlădeană

Îmi iau regatul înapoi

Gânduri expirate


Uneori aşteptările
ne sunt răsplătite
căutările
îşi află pe cel căutat
chiar dacă
uneori
fără a băga de seamă
mai greşim cărarea
mai încurcăm drumurile
înainte de
Gara finală
în care ne hotărâm să rămânem
pentru totdeauna

Dacă aş avea
aş da un regat
nu nu pentr- un cal
aş da un regat
în schimbul unui drum mai drept
care să fi dus până
la tine
aşa mai repede
mai fără ocolişuri
mai fără alte cărări

Dar cine ştie
dacă
drumurile noastre
ar fi fost mai drepte
decât o dreaptă
cine ştie dacă atunci
n-am fi trecut unul
pe lângă cealaltă
ca două accelerate
într-o haltă oarecare
fără să ne recunoaştem
fără să tragem măcar
semnalul de alarmă
în semn de
salut

Şi când mă gândesc
la faptul că poate
am fi mers pe acele
două drumuri drepte
ca două linii paralele
ce se-ntâlnesc la infinit
când mă gândesc că poate
cele două drumuri nu
s-ar fi intersectat niciodată
sub niciun unghi
fie el drept ascuţit sau obtuz

atunci mai bine
îmi iau regatul înapoi
şi las fără regrete
drumul
aşa cum a fost
mai bun mai rău
dar ce contează
câtă vreme
până la urmă
m-a purtat către
tine

Slobozia, 2008

sâmbătă, 23 august 2014

„Întâmplări din anul şarpelui” de Ovidiu Dunăreanu şi „Înainte de magnolii” de F.L.Dalian – editura „TipoMoldova” – lansate la Călăraşi

Călăraşi, 20 august 2014




Editura TipoMoldova, Iaşi (Director Aurel Ştefanachi) în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Alexandru Odobescu” din Călăraşi (Director Dumitru Ghiţă), au organizat în data de 20 august 2014, într-un spaţiu elegant destinat Muzeului Judeţean, în incinta Consiliului Judeţean Călăraşi, o dublă lansare de carte: „Întâmplări din anul şarpelui” a scriitorului constănţean Ovidiu Dunăreanu şi „Înainte de magnolii” de Florentina Loredana Dalian.



În deschidere a vorbit domnul Dumitru Ghiţă care a prezentat invitaţii, urmat de editorul Aurel Ştefanachi care a făcut o succintă prezentare autorilor şi cărţilor lansate, a cărţii sale "Închiderea jocului", precum şi altor cărţi editate la TipoMoldova. În faţa unui public iubitor de carte, au luat apoi cuvântul autorii, scriitorul ialomiţean Titi Damian, precum şi alţi vorbitori.
Evenimentul s-a încheiat la un elegant restaurant de la Chiciu, pe malul Borcei. Mulţumiri organizatorilor şi publicului prezent!



Dincolo de evenimentul în sine, interesantă a fost „descoperirea” unei persoane de care se leagă cumva vieţile fiecăruia dintre cei doi autori: doamna profesoară de chimie Ani Dumitrache, mătuşa mea, care a fost profesoara preferată a domnului Dunăreanu la Liceul de la Ostrov. Domnul Dunăreanu (totodată coleg de clasă cu mama mea la Ostrov) a mărturisit că, de dragul profesoarei Ani, avea numai note de 10 la chimie şi a fost pe punctul de a da admiterea la facultatea de chimie, schimbându-şi decizia abia în ultimul moment. S-au revăzut la Călăraşi, cu ocazia acestei lansări, după... 50 de ani, o revedere absolut emoţionantă, la care mă bucur că am asistat.




joi, 21 august 2014

„Muscelenii” la ei acasă

Lansare de carte, Titi Damian, Muscelu-Cărămăneşti, 17 august 2014

Drumul pe Valea Buzăului e o splendoare. În maşina condusă de Vasile Iordache, împreună cu Gheorghe Dobre, ne bucurăm toţi trei de priveliştea care ne umple sufletele, în drumul spre localitatea natală a scriitorului Titi Damian care lansează trilogia „Muscelenii” chiar în satul din care s-a inspirat: Muscelu-Cărămăneşti, comuna Colţi. Oprim la Muzeul chihlimbarului (aveam să aflăm mai târziu că acest chihlimbar de Colţi e recunoscut ca cel mai valoros din lume) unde – surpriză! – ne aştepta domnul Ciutacu, pasionatul colecţionar din Colilia. Drumul începe să se îngusteze, să urce din ce în ce mai mult, să devină mai greu şi, colac peste pupăză, mai începe şi ploaia. Mă bucur că nu sunt eu şoferul. Peisajul devine din ce în ce mai sălbatic, mai nu-ştiu-cum şi parcă în aer plutea un sentiment de irealitate. Se zăresc case doar din loc în loc şi mi se pare că am pătruns într-o zonă fantastică.
Ajungem cu bine, fără să călcăm nicio gâscă (stăteau în drum, semn că vehiculele motorizate nu prea circulă des pe acolo) şi oprim în faţa a ceea ce fusese cândva Căminul Cultural, o ruină, dar având farmecul şi parfumul său. După ce am pătruns în incintă, senzaţia de aruncare înapoi în timp s-a accentuat. Alt timp, altă lume. Noroc cu cei care ne-au întâmpinat cu o deosebită căldură, aducându-ne la realitate, autorul însuşi şi neobosita doamnă Vicky (cum o alintă soţul domniei sale pe Victoria Damian).  Cunoaştem lume, schimbăm impresii, aşteptăm ceilalţi oaspeţi. Ies afară să-mi exercit viciul fumigen şi, privind la ploaia duşmănoasă, mă gândesc ce grea trebuie să fie viaţa oamenilor de aici. Şi ce influenţe la nivel comportamental are asupra localnicilor. De bună seamă, îi face mai fermi, mai încăpăţânaţi în rezolvarea problemelor şi poate mai generoşi (în condiţii vitrege de existenţă, e musai ca oamenii să se ajute unii pe alţii ca să poată spravieţui). Privind la munţi şi la apa scurgându-se  pe şleauri, îmi vine în minte scena mea preferată din toată trilogia, cea din „Umbra” (vol II), cu mama cărându-şi copilul la examen, trecând prin toate vitregiile sorţii şi nedându-se înapoi de la nimic, pentru ca „să-i fie copilul c-o treaptă mai domn”. Nu sunt un specialist, dar sunt un cititor avizat la care literatura trece mai întâi prin suflet şi abia apoi prin minte, dar fără a o supune „disecţiilor” profesioniste ale celor care nu-i mai lasă nicio urmă de emoţie sau de mister, şi cred că dacă Titi Damian ar fi scris numai acele pagini de o frumuseţe rară, tot ar fi fost de ajuns să rămână un reper în literatură.
O maşină opreşte, un geam se lasă şi prin el se iţeşte capul scriitorului Aurel Anghel. „Aici e?” „Aici e!” Nici el n-a întrebat ce, nici eu n-am spus. „Şi eu unde opresc?” „Colo-n deal.” „Şi dacă mă-nfund?” Ridic din umeri, nu-i problema mea. Şi-apoi e bărbat, să se descurce! S-a descurcat. Apare după un timp, nu singur, ci cu vioara. Nu ştiam că are şi astfel de talente. Am aflat ceva mai târziu când ne-a delectat cu câteva melodii, impreună cu profesorul Ion Ene.




După un timp, apare şi Tudor Cicu, plouat, şi la propriu şi la figurat. „Am căzut într-o râpă. Noroc cu patru haidamaci care m-au scos, cu tot cu maşină.” Mai cade omul, deh! Încet, încet, încep să se adune. Nu cred că la Slobozia am văzut atâta lume la o lansare de carte. Prieteni, cunoscuţi, localnici, curioşi, intelectuali, ţărani, de toate felurile. Moşuleţi cu pălăria în mână şi băbuţe cu băsmăluţa pe cap, brăzdaţi de vreme şi de greutăţi, apropiindu-se sfios, pe care i-am văzut apoi cumpărând cărţi pentru nepoţii lor.

 Ce palmă peste ochii unora care se cred intelectuali şi care, de multe ori, se duc la lansări pentru pişcoturi şi tăria de rigoare sau care, sătui de pişcoturi şi de-atâta literatură (!) nici măcar nu se duc! Oamenii aceia şi-au lăsat pe bătătură porcul, caprele, vaca şi nelipistele treburi care nu se termină niciodată, şi au venit la căminul cultural să fie alături de unul de-al lor, ajuns domn la oraş şi scriitor. Dar poate asta nu-i întâmplător, la prezidiu, încadrându-l pe autor, se aflau preotul şi primarul satului, adică autoritatea morală şi cea administrativă, primii care trebuie să dea exemplu „turmei” pe care o conduc. Şi nu s-au arătat numai de faţadă, că acolo nu era nici televiziune, nici alte „foruri”, şi au stat până la sfârşit. Despre părintele, domnul Damian ne spune că vine de la mai mulţi kilometri să slujească şi în satul lor. Că uneori l-a găsit la slujbă cu trei inşi. Şi vine, vine mereu, urcă dealuri, coboară văi, se nămoleşte, dar slujba tot o ţine. Domnul primar a ajutat cu ce-a putut la desfăşurarea evenimentului. În rest, a stat cuminte, a zâmbit şi nu şi-a făcut campanie electorală. Părintele a luat cuvântul şi a oferit tuturor câte o iconiţă cu Sfântul Mare Mucenic Haralambie, al doilea hram al bisericii.



Domnul Damian a vorbit foarte frumos despre musceleni care au fost martori şi au păstrat în memoria colectivă martiriul lui Sava Gotul, aceasta regăsindu-se şi în toponimie (Vârful Goţilor, Vârful Goşii, Malu' Goşii, Podu' Goşii, Lacul Goşii). Toţi invitaţii au fost prezentaţi, iar cei care au dorit, destul de mulţi, au spus câteva gânduri despre carte sau despre autor. Domnia sa ne spune că banii strânşi din vânzarea cărţilor îi va folosi într-un efort comun cu biserica pentru a ridica un monument al eroilor din localitate. Frumos gest! Aproape de final, a sosit şi Florin Ciocea, cu cizmele până la gât, deşi plecase de acasă de trei zile. Dar el n-a pierdut vremea, împreună cu tovarăşii de drumeţii s-a bucurat de frumuseţile patriei. Şi chiar dacă l-a plouat în cort, tot cu gura până la urechi era. Optimistul incurabil.
Un personaj pitoresc ne-a încântat peste poate: nea Ion al lui Niculai al Linii. Apropiind 80 de ani, nea Ion a venit şi el, că doar era vedetă. O vedetă mai cu cântec aşa. Domnul Damian a folosit în carte (şi) nume reale, nu doar ale celor duşi la Domnul, ci şi al celor care mai trăiesc. Mare curaj şi mare noroc pe dumnealui că a scăpat netăvălit! Riscurile meseriei, deh! Nea Ion s-a supărat foc şi pară pe autor şi, pe chestia asta, au stat vreo doi ani certaţi, după ce a citit cartea. Că cică n-o fost el sub fag şi ce l-a pus pe el acolo-n carte să râză toată lumea de el şi de Riţa lui, va să zică să-i numere toţi ăia mişcările de piston pe sub fusta coanii Riţa (mie îmi va spune că n-a zis el aşa. Ştiiiu!). Că el îşi exercita misiunea de bărbat în şi pe lângă casa lui, necum sub fagul acela, în văzul tuturor animalelor pădurii şi al şturlubaticilor de copchii cătăraţi în pom. Că el e om serios, nu d-ăla. Dar, între timp, ce s-a gândit nea Ion: că Riţa lui s-a dus, în curând s-o duce şi el, dar or să trăiască în paginile cărţii. Vezi, bre, nea Ioane, cum stă treaba cu nemurirea? La ce te-ai supărat degeaba? Acum, s-au împăcat, ba încă pare că-i convine de minune postura de vedetă cu care se pozează toată lumea. C-o fi fost el, că n-o fi fost el (da’ Riţa o fi fost?), până la urmă ce mai contează? E vedetă, e! Sper să nu se supere şi pe mine nea Ion. Eu am scris ce-am auzit... de la alţii.


La final, muzică, autografele autorului şi masa. Din păcate, vremea ploioasă nu ne-a permis programatele plimbări în zona superbă. Semn că poate mai venim, când va lansa „Ruina”, a IV-a parte, încă în lucru. Domnul Damian, înconjurat de consătence, e tras la răspundere de una dintre ele, cum că treaba aceea (n-am fost pe fază să aflu care) nu s-a petrecut chiar aşa. Asta e! Oamenii nu se pot obişnui cu ideea că scriitorii mai şi inventează. Dar, ce-i drept, aici e o chestiune mai delicată, fiind vorba de oameni şi locuri reale. Nu-i „specialitatea” mea, nu mă bag. Şi, până la urmă, poate oamenii s-au consolat cu ideea lansată de Gheorghe Dobre: „Satul fără povestitor nu există. Bucuraţi-vă că existaţi, fericiţilor!”


Pe drumul de întoarcere, mă stăpâneşte aceeaşi senzaţie de ireal. Mi se pare ba că am fost într-o carte, ba într-un film, ba într-un vis. Vorba lui Aurel Anghel, la venire: „E vis sau e adevărat?” Adevărat sau vis frumos, am rămas cu o impresie puternică şi un sentiment de profundă admiraţie pentru musceleni, pentru toţi cei prezenţi acolo, veniţi mai de aproape sau de departe şi, bineînţeles, pentru scriitorul Titi Damian care „a dat o nouă viaţă” locurilor sale natale, introducându-le în literatura română contemporană şi care, probabil, va răzbi peste timp. Mă încearcă şi un sentiment de tristeţe la gândul că peste un timp (fie el destul de îndelungat) aceşti ţărani români autentici care au răzbit prin atâtea greutăţi şi care au dat sens existenţei noastre ca neam vor dispărea rând pe rând. Ne-am boierit cu toţii, ne-am orăşenizat, ne-am super-civilizat, dar undeva în noi, se întorc nişte lacrimi în inimă, lacrimi care sapă şanţuri adânci precum cele lăsate de ploi pe drumurile bătătorite de ţară. Ne e dor şi ne va fi din ce în ce mai dor de locuri, de lucruri, de oameni care dispar, luând cu ei toată frumuseţea şi amintirea satului nostru şi a uliţelor copilăriei. Nu pot decât să adresez şi eu îndemnul poetului Adrian Păunescu în versurile pe care le dedic cu drag muscelenilor pe care i-am cunoscut: „Ţăran român, Măria Ta,/ să nu laşi câmpul tău să moară!”




Slobozia, 21 august 2014




Despre eveniment şi AICI şi AICI

miercuri, 20 august 2014

Moş Crăciun

Gânduri expirate


Ştii
mă gândeam
la mine Moş Crăciun
a venit într-o toamnă
aşa neconvenţional
fără barbă fără haină roşie
doar într-un costum sobru elegant
şi neapărat cu
cravată
n-avea sanie n-avea reni
îmi pare că fusese purtat de un jeep
aşa circulă Moş Crăciun în zilele noastre

Când l-am văzut
mi-a stat o clipă inima-n loc
ce-ai nebuno?
o certam în gând
tot n-ai aflat că
Moş Crăciun nu există?
ea nimic
mă sfida şi pace
Apoi l-am auzit
nu mai ştiu dacă
i-am şi simţit 
atingerea mâinii
parcă cine ce mai putea să ştie

Povestea
nu se termină aici
voiam doar să spun
omenirii întregi că
Moş Crăciun există

De-atunci a rămas în inima mea
ca-ntr-o odaie curată
pregătită
nu nu de oaspeţi
- aceia doar vin apoi pleacă -
pregătită de marea
şi-atât de frumoasa
Iubire

Mă întreb dacă el
ştie
că odăiţa aceea
aparent modestă aparent oarecare
fără briz-briz-uri fără fireturi fără alte
fandoseli
e chiar Sala Tronului

Slobozia, 2008

marți, 19 august 2014

Lansare "Înainte de magnolii" la Călăraşi

Invitaţie - 20 august 2014


Pe cei care sunteţi din Călăraşi sau aveţi drum pe acolo sau vă faceţi drum (vorba cântecului "cale n-am, dar drum îmi fac"), vă aştept miercuri, 20 august 2014, ora 13:00, la Muzeul Judeţean Călăraşi (întâlnirea la Biblioteca Judeţeană Călăraşi), la lansarea celei mai recente cărţi ale mele - "Înainte de magnolii". În cadrul aceluiaşi eveniment, va lansa o carte şi scriitorul constănţean Ovidiu Dunăreanu, Vice-preşedintele Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. Organizatorul nu mi-a dat niciun fel de detalii (surprize, surprizeee!), aşa că nu ştiu cine va mai fi, cine va vorbi şi nici dacă se dau pişcoturi. Pentru siguranţă, veniţi cu covrigul în traistă. Luaţi unul şi pentru mine!
Vă aştept cu drag! Cu drag şi cu covrig:)

luni, 18 august 2014

Azi nu

Gânduri expirate


Astăzi tăcerea
îmi e cea mai bună
prietenă

La ce bun vorbele
dacă uneori pot fi
ne-nţelese
alteori mincinoase
alteori pietre
de aruncat cu ele
în păcătoşi

astăzi în loc de
atâtea lucruri
utile
frumoase
sau doar obişnuite
pe care aş putea să le spun să le fac
am ales
fără să stau prea mult
pe gânduri
fără să mă întreb
dacă îmi este rău
sau bine fără
să cred prea mult în tăcere
spun
astăzi
am ales
să tac

De-aceea
- mă iartă! –
nici măcar de dragul tău
n-am să fac o excepţie de-aceea
azi nici măcar nu-ţi voi spune
cât de mult te
......

Doar tac!

Slobozia, 2008

duminică, 17 august 2014

Uitare


Gânduri expirate


Nu pot să sufăr
pe acele femei
care au îndrăznit să-ţi fie
înainte de mine

Iertare!

Le-aş aduna pe toate
le-aş înnoda
le-aş face funie şi
legate de-o piatră de pe inimă le-aş da drumul
pe fundul unui ocean de
Uitare

Slobozia, 2008

sâmbătă, 16 august 2014

Plecările mele de luni

Gânduri expirate


După plecări
nu m-am dat în vânt
niciodată
Cineva spunea
că a pleca înseamnă
a muri puţin

Dar şi mai puţin
mă dau în vânt după
plecările mele de luni

Eu nu
eu nu simt că mor
atunci când plec lunea
eu doar
mă simt ca o
corabie în derivă
ca un pământ arid fără ploaie
ca un tren fără şine
ca o floare a soarelui
fără
soare

Eu când plec lunea
am o singură idee
şi aceea fixă –
să mă întorc
cât mai curând

acolo unde
mă simt
ca o corabie navigată
de un căpitan iscusit
ca un pământ roditor
ca o floare
a Soarelui

acolo unde
aflu în mine
Femeia
aceea care iubeşte
fără graniţe
fără ore exacte
fără ceas deşteptător
aceea care
sărută cuminte
tălpile Bărbatului său
şi care i se pleacă
şi îl urmează
pentru
totdeauna...

Slobozia, 2008

vineri, 15 august 2014

Dropia de aur - 2014

Jurnal de risipită


Domnul Marin Toma, organizatorul concursului "Dor de dor", a avut ideea de a intitula diplomele "Dropia de aur", în amintirea păsărilor dispărute din Bărăgan, despre care au scris cândva scriitorii. 
Obţinerea premiului I pentru proză dedicată satului românesc mi-a prilejut, aşadar, drumul până la Lehliu, la Hanul dintre salcâmi, drum pe care, la dus, l-am parcurs singură, iar la întoarcere cu... dropia. De aur, nu orş'cum!


În curtea hanului, un ponei păştea liniştit, ignorând parcă şi turiştii şi canicula. N-a părut prea impresionat că s-a fotografiat cu o premiantă. 

I-am revăzut cu bucurie pe Gabriel Dragnea, Vasile Larco (preşedintele juriului), Florin Voinescu, Claudiu Şimonaţi, Lidia Batali, Marin Toma. Am mai schimbat impresii, am mai pus ţara (culturală) la cale, am ascultat cuvântul invitaţilor, poezie, muzică, am admirat picturi. Doamna Ioana Urdă m-a surprins cu o carte a mea "Aceeaşi lună peste sat" pe care o avea de la mine de anul trecut, iar anul acesta mi-o adusese pentru autograf. Larco ne-a spus epigrame - cum altfel? 



Claudiu mi-a transmis salutări de la primarul Geoagiului, domnul Vălean (cică i-am picat la inimă). Palinca nu mi-a putut-o transmite, din motive de şofereală. 
Lidia a ţinut să mă felicite pentru Menţiunea din Japonia şi mi-a vorbit despre cărţile ei de poezie pentru copii şi despre micii ei fani. Cu ocazia acestei discuţii, constat că literatura pentru copii e singurul gen în care nu m-am încumetat să-mi încerc muşchii. Tocmai pentru că mi se pare că nu te poţi juca şi e o treabă cât se poate de grea şi de serioasă. Mulţi au impresia că dacă se prostesc în poveşti sau în creaţii cu rimă despre un Grivei, Lăbuş sau alt patruped, neapărat au şi scris poezie. Nu e cazul Lidiei. 
Dragul de Gabriel, venit direct după schimbul de noapte, mi-a povestit despre neliniştile lui de tătic, dar nu numai. 
Florin, tot după tură de noapte, a adus cu el un iz de mare şi a făcut fotografiile. E drept, cu aparatul meu, care era odihnit. 
Au fost şi nişte copii care, împreună cu doamna directoare şi o doamnă profesoară, de la şcoala din Dor Mărunt, ne-au prezentat realizările lor în domeniu artistic. Aceştia au primit cadouri de la preoţii prezenţi.

Satul românesc încă mai inspiră pe creatori. Şi probabil va mai inspira multă vreme. Am participat cu textele: Când Dumnezeu era impiegat şi Contratimpul iubirii. Mulţumesc juriului pentru apreciere!

În fine, am plecat, când încă nu se terminase masa, deşi aşa aş fi dormit într-un hamac!


Slobozia, 15 august 2014




(Preluare youtube; apar şi eu pe la minutul 17:50, recitând))

Cu o haltă mai aproape


Gânduri expirate


Sau poate viaţa
aceasta
e astfel făcută
încât uneori
ca-ntr-o linie de cale ferată
cineva mai încurcă
mersul
cineva mai schimbă greşit
macazul
aprinde lumina verde
a semaforului
în loc de cea roşie
provocând astfel
deraieri spectaculoase
ale destinului

Însă nu asta
voiam să-Ţi spun Doamne

Eu
cu judecata mea simplă
de femeie
de mamă
de păcătoasă
voiam numai să-Ţi mulţumesc
în zi de sărbătoare
că cineva
într-o altă zi
binecuvântată
de toamnă
a schimbat macazul
a aprins lumina cea verde
a întins o mână
a dăruit un zâmbet

Aşa încât eu
astăzi
să fiu
măcar cu o haltă
mai aproape
de
Tine

Slobozia, 2008

joi, 14 august 2014

Peştişorul auriu


Gânduri expirate


Azi m-am întâlnit cu
Peştişorul auriu
Zi repede trei dorinţe, că mai am şi alţi clienţi
Să vină!
A doua
Să vină!
A treia
La fel
Eşti total neinteresantă
şi lipsită de inspiraţie
ştiai?
Iar tu eşti un cartilaginos fără creier
Să taci
şi să nu-mi ţii mie
lecţii
de dorinţe

Ai fost cuminte?
mă întreabă obrăznicătura
Dar cine eşti tu, moş Crăciun?
Oricine aş fi,  tu tot trebuie
să fii cuminte
ca să-ţi împlinesc dorinţele alea stupide

Am fost
şi dacă mai pui multe întrebări
ai să sfârâi pe grătar

ba n-ai fost ai fumat
deci n-o să vină

atunci s-a făcut, i-am răspuns
şi
l-am aruncat în tigaie

cu solzii lui aurii cu tot...

Slobozia, 2008