Muzica
lui Pavel Stratan bate direct în inimă, ca să rezonezi cu ea, trebuie să te
afli pe același palier al emoției autentice, necontrafăcute, răsărite din
suflet, din iubire, trădare, sentimente de remușcare, adică tot ce-i omenesc.
Dacă ar fi să descriu într-un singur cuvânt muzica sa, i-aș zice „duioasă”.
Asta răzbește din tot ce cântă, din muzică, dar mai ales din versuri, o duioșie
fără margini, care te urmărește multă vreme după ce acordurile s-au stins.
Pavel
Stratan este, în primul rând, poet, deși sunt convinsă că domnia sa nu s-a
considerat niciodată astfel. De obicei, muzica impresionează indiferent de
versuri, așa explicându-se faptul că ne plac și cântece al căror mesaj verbal
nu-l înțelegem. La Stratan e altfel: mai întâi, versurile sunt cele care ating
cele mai înalte corzi ale sufletului, iar muzica se mulează frumos și firesc
peste mesaj. Am totuși senzația că melodiile lui n-ar avea același impact dacă
ar fi interpretate de altcineva. Și asta nu pentru că ar fi vorba de talent ori
pricepere, ci de cu totul altceva: mesajul său e amplificat de propria trăire,
care îi aparține lui și numai lui.
Concertul din această seară (duminică, 17 noiembrie 2019) de la Slobozia a fost un regal. Nimic fals, nimic exagerat, nicio încercare vădită de a stoarce lacrimi, râsete sau aplauze. O spun, fiind sătulă de astfel de făcături în muzică, de lălăieli lacrimogene fără substanță, la care, din păcate, mulți aderă. Sunt o tipă care lăcrimează rar, nu-mi sare inima din piept la orice, dar în seara aceasta m-am surprins lăcrimând de vreo două ori. Ceea ce spune mult, pentru una care se smiorcăie o dată la șapte ani, și atunci eventual ca să-și testeze funcționarea glandelor lacrimale.
Concertul din această seară (duminică, 17 noiembrie 2019) de la Slobozia a fost un regal. Nimic fals, nimic exagerat, nicio încercare vădită de a stoarce lacrimi, râsete sau aplauze. O spun, fiind sătulă de astfel de făcături în muzică, de lălăieli lacrimogene fără substanță, la care, din păcate, mulți aderă. Sunt o tipă care lăcrimează rar, nu-mi sare inima din piept la orice, dar în seara aceasta m-am surprins lăcrimând de vreo două ori. Ceea ce spune mult, pentru una care se smiorcăie o dată la șapte ani, și atunci eventual ca să-și testeze funcționarea glandelor lacrimale.
Și
mai are ceva muzica lui Pavel, un paradox aproape: aceeași melodie te poate
face să râzi și să plângi în același timp. Nu mai vorbim despre umorul lui,
despre căldura pe care o transmite. Ca om, e la fel de sincer ca și artist, de
apropiat, de plăcut, fără ifose, dar și fără o familiaritate golănească,
deranjantă. A făcut poze cu toți cei care au dorit, a dat autografe, a zâmbit,
a vorbit, a glumit. Un artist total și unic în peisajul artistic românesc.
Muzica, dar mai ales versurile lui, alină, mângâie, vindecă. Lucruri de care un
popor traumatizat are nevoie oricând.
„Eu
nu fac bis, pentru că eu toate piesele le cânt la bis, cu aceeași mare
bucurie”. Bravo, Pavel Stratan, mulțumim!
Florentina
Loredana DALIAN
Slobozia,
17 noiembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu