Amintiri din viitor: Lucrare de control la Literatură

          Nume elev: BXW70127

          Data: 4 iulie 3019

          Subiect: Analizați poeziile „Ce te legeni?” și „Revedere” ale poetului național de talie mondială Mihai Eminescu

Poezia debutează cu versul „Ce te legeni, codrule?”, ceea ce ne introduce deja în atmosfera de mister și de arhaic, datorită cuvântului „codrule”, cuvânt care desmnează o formațiune geografico-geologică dispărută acum sute de ani. În trecut, acest codru se pare că era o întindere mare acoperită cu arbori (alte vechituri dispărute!), pe care însă au avut grijă unii, alții să o desființeze. Acum, încercând să ne imaginăm codrul ca pe o entitate unică și singulară, încercăm totodată să presupunem și mișcarea de legănare a acestuia. Să fi fost o mișcare circulară, longitudinală, o mișcare de pendul? Nu știm. Și nici n-avem șanse să aflăm din dezvăluirile numitului codru. Să vedem ce răspunde acesta mai departe: „De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!” Păi da! Codrul are dreptate. Interogația poetului sună ca un amestec în treburile interne, până la urmă care era problema lui dacă acest codru prefera legănatul unei alte acțiuni (conform zicalei „Ori ne..., ori ne legănăm!). Oricum, poetul se pare că a avut o obsesie cu codrul, întrucât într-o altă poezie putem citi următoarele: „Codrule, codruțule, ce mai faci, drăguțule?” Dacă bietul codru ar fi fost o persoană, l-ar fi putut da în judecată pe poet, pentru hărțuire. Dar ne întrebăm cum de nu s-au autosesizat la vremea aceea asociațiile de protecție a arborilor cu tot cu frunze, de ce nu au sesizat organele în drept, pentru ca poetul să înceteze această hinghereală nedreaptă săvârșită asupra victimei în cauză. Codrul, în schimb, se dovedește a fi un gentlman, dându-i socoteală, făcându-i de-a dreptul procesul verbal, din care reies foarte clar mai multe idei: 1. Că omu-i schimbător mai ceva decât anotimpurile; 2. Că Dunărea a trecut pe meleagurile noastre de când se știe și în orice condiții („Fie vremea bună, rea/ Mie-mi curge Dunărea”); 3. Că îi ardea de ascultat cântări („Vara, doina mi-o ascult”), când problemele erau pe el cât casa, iar dușmanii stăteau – nici măcar ascunși - cu topoarele la pândă.

          Din cele două poezii n-am înțeles prea bine care era relația omului cu codrul, dacă era una de colaborare, de subordonare ierarhică, ori cu totul și cu totul aleatorie. Și, la urma urmei, cui și la ce folosește poezia aceasta, câtă vreme noi nu avem codru și nici măcar nu ni-l putem imagina, decât eventual ca pe pendului lui Foucault bălăngănindu-se în coace și-n colo. Așadar... ce a vrut să spună poetul?

Florentina Loredana Dalian

 Slobozia, 04 iulie 2019

Publicat în revista „Literadura”, nr. 14/ 2019