Nume
elev: BXW70127
Data:
4 iulie 3019
Subiect: Analizați poeziile „Ce te
legeni?” și „Revedere” ale poetului național de talie mondială Mihai Eminescu
Poezia
debutează cu versul „Ce te legeni, codrule?”, ceea ce ne introduce deja în
atmosfera de mister și de arhaic, datorită cuvântului „codrule”, cuvânt care
desmnează o formațiune geografico-geologică dispărută acum sute de ani. În
trecut, acest codru se pare că era o întindere mare acoperită cu arbori (alte
vechituri dispărute!), pe care însă au avut grijă unii, alții să o desființeze.
Acum, încercând să ne imaginăm codrul ca pe o entitate unică și singulară,
încercăm totodată să presupunem și mișcarea de legănare a acestuia. Să fi fost
o mișcare circulară, longitudinală, o mișcare de pendul? Nu știm. Și nici
n-avem șanse să aflăm din dezvăluirile numitului codru. Să vedem ce răspunde
acesta mai departe: „De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!” Păi da!
Codrul are dreptate. Interogația poetului sună ca un amestec în treburile
interne, până la urmă care era problema lui dacă acest codru prefera legănatul
unei alte acțiuni (conform zicalei „Ori ne..., ori ne legănăm!). Oricum, poetul
se pare că a avut o obsesie cu codrul, întrucât într-o altă poezie putem citi
următoarele: „Codrule, codruțule, ce mai faci, drăguțule?” Dacă bietul codru ar
fi fost o persoană, l-ar fi putut da în judecată pe poet, pentru hărțuire. Dar
ne întrebăm cum de nu s-au autosesizat la vremea aceea asociațiile de protecție
a arborilor cu tot cu frunze, de ce nu au sesizat organele în drept, pentru ca
poetul să înceteze această hinghereală nedreaptă săvârșită asupra victimei în
cauză. Codrul, în schimb, se dovedește a fi un gentlman, dându-i socoteală,
făcându-i de-a dreptul procesul verbal, din care reies foarte clar mai multe
idei: 1. Că omu-i schimbător mai ceva decât anotimpurile; 2. Că Dunărea a
trecut pe meleagurile noastre de când se știe și în orice condiții („Fie vremea
bună, rea/ Mie-mi curge Dunărea”); 3. Că îi ardea de ascultat cântări („Vara,
doina mi-o ascult”), când problemele erau pe el cât casa, iar dușmanii stăteau
– nici măcar ascunși - cu topoarele la pândă.
Din
cele două poezii n-am înțeles prea bine care era relația omului cu codrul, dacă
era una de colaborare, de subordonare ierarhică, ori cu totul și cu totul
aleatorie. Și, la urma urmei, cui și la ce folosește poezia aceasta, câtă vreme
noi nu avem codru și nici măcar nu ni-l putem imagina, decât eventual ca pe
pendului lui Foucault bălăngănindu-se în coace și-n colo. Așadar... ce a vrut
să spună poetul?
Florentina
Loredana Dalian
Slobozia, 04 iulie 2019
Publicat în revista „Literadura”, nr. 14/ 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu