Știu, Țară

Știu, Țară, tu n-ai nicio vină,

cum fără de vină ți s-au dus oștenii;

tu nu ești vinovată că ți-au făcut pădurile hârtie

transformată apoi în bani

buni de cumpărat demnitatea, cinstea, onoarea;

că te-au vândut la fier vechi bucată cu bucată,

că te-au tranșat ca pe porcul de Crăciun

și ți-au trimis inteligențele la export,

lepădându-le ca pe niște măruntaie dintr-un vânat,

umplându-te apoi pe tine de scursurile altora.

Trupul tău atât de frumos și de-mpodobit

e acum o rană

pe care o purtăm în inimile de români -

ăia, câțiva, câți mai suntem

și-n care mai bat inimile precum clopotele Catedralei

atât de deranjante pentru cei care ascultă muzica lepădărilor

de Dumnezeu.

Te-aș lua în brațe, ți-aș spune că te iubesc,

dar prea aș semăna cu fariseii care te-agață la butonieră,

bătându-se cu harta-n piept,

înfășurați în o mie de steaguri;

Eu nu-ți spun, Țară, nici cât te iubesc,

nici cât ești de frumoasă -

chiar și așa, nespălată și plină de riduri -

nici nu te iau în brațe,

nu-ți flutur nici steagul,

urându-ți vorbe de adormit copiii,

nici nu-ți voi săruta pământul -

prea m-aș asemăna cu iudele care te vând cu-n sărut...

dar port în mine pământul acesta

și toate apele care-l străbat,

pădurile de brazi și foioase -

ce bruma ți-a mai rămas,

urma plugului și pașii Apostolului Andrei

și clopotele și bisericile tale

în care se trage cu praștia,

și bietul tău trup ca o rană

peste care ploile au venit cu sânge.

Nu, nu-ți spun, Țară, că te iubesc

și știu că tu n-ai nicio vină!

Slobozia, 30 noiembrie 2015