Eu, servitoarea (1)

Fủr Elise

Mă cheamă Lina şi sunt servitoare din mamă-n fiică. Aşa mi s-a spus încă de copilă: „Tu eşti servitoare din mamă-n fiică, să-ţi intre bine asta in cap şi să-ţi iasă alţi gărgăuni!” Gărgăunii mei au fost să merg la şcoală, să învăţ şi să mă fac actriţă. Dar mama zicea că şcoala e pentru boieri, iar tata – că actriţele sunt curve. Cum noi n-am avut în familie boieri niciodată, iar curve, şi dacă am avut, n-am spus la nimeni, se înţelege că eu n-aveam ce să caut la şcoală şi nici actriţă nu-mi era îngăduit să mă fac. Când mai plângeam şi mă revoltam, spunându-le cât de mult îmi place să învăţ, mai ales să citesc romane, că nu vreau să rămân toată viaţa la coada vacii, mama se răstea la mine: „Atunci pune mâna pe coada măturii, dacă nu vrei să rămâi la coada vacii!” Coada măturii era aspiraţia supremă în familia noastră, către care putea să tindă o reprezentantă a sexului frumos (care numai frumos nu mai era, după o zi de muncă de rânit prin casele şi curţile altora). Aşa că, vrând-nevrând, m-am consolat cu statutul de servitoare, devenit, în zilele noastre, „menajeră” sau „doamna de serviciu” (vai de domnia şi de serviciul ei!). Dar asta nu m-a împiedicat să mă instruiesc, să citesc, să aflu. A trebuit numai să am grijă să nu las să se vadă asta, mai ales când aveam de-a face cu indivizi mai proşti decât mine, sau hai să le spunem mai puţin dotaţi intelectual, dar care, trecuţi prin şcoală şi ajunşi în funcţii măreţe, aveau tot soiul de pretenţii şi gărgăuni. În niciun caz nu puteam să m-arăt mai deşteaptă sau mai instruită decât dânşii. Ar fi însemnat să îmi pierd serviciul. Cu deştepţii o mai scoţi la capăt, dar cu proştii gomoşi – în niciun caz. Aşa că cele ce ştiu am preferat să le ţin pentru mine, prea rar mi s-a întâmplat să mă dau de gol şi atunci am avut grijă să dreg busuiocul la timp, încât oamenii să uite repede.

         Totuşi, Dumnezeu mi-a ajutat într-un anume fel. Dacă mi-a văzut dorinţa şi dragostea pentru cultură şi artă, m-a ajutat să intru, chiar şi numai pentru a duce tava, în lumea pe care mi-am dorit să o iau cu asalt şi pe care, până la urmă, am luat-o: cu mătura-n mână, cu tava şi pămătuful de praf. Cred că eu n-am ştiut cum să-I cer. Îi spusesem că vreau să trăiesc printre artişti, dar nu-i zisesem şi cum. Astfel, am tot făcut menajul prin case de artişti şi, în acelaşi timp, sunt femeie de serviciu la Casa de Cultură. Păi e puţin lucru? Am şi eu, astfel, ocazia, să văd spectacole, să asist la serate muzicale, la seri de literatură, cenacluri, lansări de carte, expoziţii şi ce alte evenimente se mai petrec într-o astfel de instituţie. Şi sunt chiar fericită cu asta, chiar dacă uneori îmi vine să le pun ălora tava-n cap. Îmi reprim imboldul, le zâmbesc frumos, îi servesc şi trec mai departe. E drept, o dată am reuşit, fără să fi încercat,  să-i plasez unuia tava-n poală. De fapt, numai cafeaua fierbinte.

         Acum îmi vine să râd, deşi atunci credeam c-am sfeclit-o. Servind eu la mese, cum fac de obicei, fără să mă fac simţită de nimeni, deranjând cât mai puţin (mama aşa mă învăţase – şi ea servitoare din mamă-n fiică: „O servitoare nu trebuie să-şi facă simţită prezenţa în niciun fel. Ei nu trebuie să i se simtă prezenţa, ci doar absenţa. Când nu e, când lucrurile nu sunt cum trebuie, atunci se vede că ea n-a fost pe-acolo), rămăsesem holbată şi trăgând cu urechea la conversaţia dintre doi scriitori. Unul în vârstă, trecut de 70 de ani, i se văita altuia de vreo 40, că ce vremuri au mai trăit ei cândva, pe-acolo, pe la Uniunea Scriitorilor. Ce viaţă, ce mai premii, ce poezii plătite ca să le publici la ziar. Ăsta tânăr părea să nu înghită prea uşor ce-i spunea confratele, aşa că i-o cam tăiase:

-         Ce vremuri, domnule? Vă plătea statul să-l pupaţi în fund pe nea Caisă şi partidul lui unic. Şi pentru asta, câştigaţi bani luaţi de la gura poporului amărât. Acum, n-aveţi măcar bunul simţ să vă retrageţi, să staţi în banca voastră şi să-i lăsaţi pe alţii să scrie! Ascultă: „Foaie verde ca molidul/ Dacă n-ar fi fost partidul/ N-am avea pe masă blidul”. Versuri extrase dintr-o antologie apărută în 1954. Să nu-mi spui că dumitale ţi s-au oferit bani şi avantaje pentru vreun „Luceafăr” şi nu tot pentru elucubraţii de genul acesta!

Nu ştiu ce-ar fi răspuns bietul ins încolţit, ori ce-a avut de gând să facă; şi dacă o fi avut vreun gând, ăla i-a zburat când eu, zguduită de râs la auzul „poeziei” cu blidul şi partidul (molidul era şi el, doar de figuraţie pe-acolo), i-am vărsat nostalgicului cafeaua fierbinte în poală, fix în locul în care pantalonii se umflă de obicei, cu sau fără motiv. După ce a răcnit ca o walkirie înjunghiată, a început să se înfoaie la mine. Eu, jumătate râs, jumătate plâns, am dat a-mi cere scuze, făcând, ca de obicei, pe proasta:

-         Vă rog să mă iertaţi, domnu’ scriitor! Am vrut să nu vă deranjez şi să vă servesc prin dreapta, cum se face, numai că am uitat că sunt stângace şi am făcut-o de oaie...

-         De oaie, zici?, s-a răstit ăla, după ce părea că-şi mai revenise. De oaie? Să-ţi spun eu, duduie, de ce-ai făcut-o! Ai făcut-o de c...oaie, nu de oaie, că p-alea mi le-ai opărit.

-         Vai, ce rău îmi pare! Dar cum e posibil să folosiţi cuvinte atât de obscene? Eu credeam că scriitori au testicole, nu...

-         Nu stă omenirea-n loc de ce credeai tu! Bagă bine la cap: scriitorii au coaie! Sau măcar au avut, pân-ai vărsat mata cafeaua pe ele. Şi dacă vrei să mai ştii, află că poeţii au şi p..., duduie! Sper că nu te-ai ruşinat prea tare.

-         Nu, domnule. Eu sunt fată de la ţară, mă ruşinez atunci când aud „penis”. Chestia aia de-aţi numit-o dumneavoastră e scrisă, la ţară, pe toate gardurile, şi la wc. Aşa că, vedeţi, sunt învăţată cu ea de mică, ... cu el, cuvântul, vreau să spun...

Şi chiar m-am înroşit la faza asta. Dar pe cine mai interesa? Scriitorul părea preocupat să-şi oblojească cele opărite, iar celuilalt, tânărului pare să-i fi plăcut faza la nebunie, întrucât mi-a strecurat un bacşiş de 10 lei. Zece lei de la un scriitor! Asta da surpriză! De obicei, nu văd nimic de la ei. Majoritatea sunt sărăcii şi, chiar dacă nu sunt, le place să pară. Fac pe boemii, pe neînţeleşii, pe inadaptaţii. Unora, le mai dau eu de tramvai, sau de-o pâine, când îi aud cum se vaită. Opăritul s-a ridicat ofuscat de la masă, după ce a ameninţat toată asistenţa – „Îmi bag p... în ea de poezie!” – apoi, după ce i-a aplicat acelaşi tratament verbal pălăriei pe care şi-o uitase, fiind nevoit să se întoarcă după ea, a ieşit, trântind uşa.

Am crezut că Domnişoara o să mă dea afară. Da’ de unde! A râs după aia, de s-a prăpădit. Nici ei nu-i e prea drag, mai ales că se tot dă fante pe lângă ea, uitând că putea să-i fie bunic. Domnişoara Eliza e directoarea, şefa mea. Are 35 de ani, vârsta la care o femeie arată cel mai interesant, dar ea tot singură este, în ciuda atâtor indivizi care se tot învârt precum moriştile pe lângă ea. Ăla nu-i place, ăstuia nu ştiu ce-i lipseşte, pe altul nici măcar nu-l vede şi tot aşa. Eu cred că Domnişoara, de fapt, n-a fost îndrăgostită niciodată. Şi tare-mi e că, până la urmă, să nu-i pice fix pe cine nu trebuie. Dacă nu cumva i-o fi şi picat, am mirosit eu ceva, dar asta nu mă priveşte. Câtă vreme cu mine se poartă frumos, nu mă interesează ce face. În timpul liber, mai fac menajul la ea acasă, cum, de altfel, şi pe la alte case. Nu-mi dă mâna să trăiesc numai din salariu, sau poate că mi-ar da, însă nu vreau ca fiica mea să fie tot servitoare. Am nevoie de bani, ca să-i plătim studiile. Larisa va fi prima care va rupe lanţul de servitoare din neamul nostru. Eu n-am avut inima să-i spun, când m-a anunţat că vrea să fie dentistă: „Tu te-ai născut într-o familie de servitoare din mamă-n fiică şi aşa trebuie să rămâi!”, cum mi s-a repetat mie de atâtea ori, încât chiar şi atunci când nu mai depindeam de nimeni şi aş fi putut să-mi continui studiile, ca să devin altceva, n-am făcut-o, deoarece ajunsesem să fiu convinsă de adevărul acesta: că am fost „ursită” să servesc şi că nu aveam voie să mă opun ursitei.

Odată, când făceam menajul la Domnişoara acasă, a venit Don Alfonso, personajul ăla atât de important încât ne e frică şi să-i pronunţăm numele. Alfonso e motanul Domnişoarei, pe care l-a numit după eroul intrigant din opera Cosi fan tutte. Personajul important, eu l-am poreclit astfel, după motan, că prea cerşeşte atenţia Domnişoarei mai ceva decât motanul grăunţele din punga de mâncare pentru pisici. Când am anunţat-o că m-am uitat pe vizor şi am văzut moaca lui Alfonso dincolo de uşă, Domnişoara, altfel stăpână pe ea, a intrat în panică. Îşi tot freca mâinile şi mă ruga s-o scap de el cum oi şti. Când i-am spus că n-are nevoie de mine, că poate să scape şi singură, aşa cum face cu ceilalţi, mi-a explicat:

-         Nu înţelegi. Cu Alfonso nu-i atât de uşor. Depindem de el, toată instituţia. Ştii bine  că statul nu ne dă bani suficienţi, iar el sponsorizează multe evenimente cu atâta generozitate. Eu pot fi amabilă cu el, mai sacrific un zâmbet, îmi mai expun sărutărilor lui ba mâinile, ba obrajii, dar nu se poate mai mult. La serviciu, pot scăpa mai uşor de el, dar aici, acasă, dacă o să pretindă mai mult? Şi nu vreau să mă enervez si să fac vreo greşeală. Dacă ne taie ţeava de bani, n-o să fie bine. Găseşte repede o soluţie!

-         Îi spun că nu sunteţi acasă.

-         Nu-i poţi spune asta. Maşina e în curte şi ştie că nu ies fără ea. Apoi, la câte relaţii are, e în stare să afle unde sunt în orice moment.

Când i-am deschis lui Alfonso, habar n-aveam ce-o să-i spun. Îmi urlau în cap lecţiile primite de la mama şi bunica mea: „O servitoare bună trebuie să ştie în orice moment să-şi ajute stăpânii. Nu contează că se expune pe ea, că minte, că fură....” Dar n-aveam nici cea mai mică idee cum aş putea eu să scap de individul pomădat din faţa mea. Îmi era şi milă de el, aşa gătit cum era, cu un coş de flori roşii în braţe. Şi cu portofelul doldora de bani, gândeam. Aşadar, trebuia s-o scap pe Domnişoara de el o dată pentru totdeauna şi, totodată, să-i putem stoarce banii în continuare. Greu, dacă nu cumva imposibil!

-         Bună ziua, domnule... (şi aici i-am pronunţat numele, prenumele, gradul şi funcţia cu denumirea completă, deşi greu m-am abţinut să nu-i zic Alfonso)!

-         Aş dori s-o văd pe domnişoara Eliza, zise amabil şi cu un zâmbet care mi-a părut destul de sincer.

Al meu eşti! Dacă nu cumva m-oi fi înşelat asupra sincerităţii tale. Oamenii sinceri apreciază sinceritatea altora. În primă fază mi-a venit să-i zic „Domnişoara Eliza nu-i acasă”, să-i mai dau nefericitului o şansă, mă cucerise, recunosc. Şi mă cam fâstâcisem şi eu niţel; nu des ai ocazia, ca servitoare, să vezi asemenea personaje în uşă. Noroc cu lecţiile de la strămoaşele mele, pe care atunci nu le suportam, dar ce bine că-mi rămăseseră în minte! „Lină fată, zicea bunica, şi să nu uiţi cât oi trăi că omul e la fel peste tot, oriunde ar vieţui, în ce palate, cu orice haine s-ar îmbrăca, orice căruţe ar mâna... la fel iubeşte, la fel urăşte, la fel râde, la fel plânge”. Cu vorbele ei simple, bunica, după o experienţă de atâţia ani, în care văzuse atâtea feluri de oameni, şi mici dar şi mari (îi plăcea să se laude că a slujit pe la case boiereşti, „de boieri mari”, adică să se înţeleagă, nu d-ăia mici), voia să spună că, până la urmă, indiferent de aparenţe şi de mulţimea de lucruri materiale ce par să separe oamenii, în fondul nostru sufletesc suntem la fel, de la slugă până la boier mare. Şi am decis să iau lecţia asta ca pe o axiomă, ce nu se cerea demonstrată, când am hotărât să-l invit pe Alfonso:

-         Poftiţi, luaţi loc.

-         Mulţumesc! Sărut mâna! (Îmi venea să râd, căci îmi amintisem replica dintr-o scenetă; când musafirul zisese servitoarei „Sărut mâna”, aceasta replicase: „Mâna doamnii e-n sufragerie”)

Alfonso se aştepta ca, dintr-o clipă în alta, să apară Domnişoara, după ce nesimţita de mine ar fi catadicsit s-o anunţe. Doar că bietul de el a avut surpiza să se trezească cu mine pe fotoliul de lângă cel pe care se aşezase. A făcut ochii cam mari, dar, ca orice om educat, a continuat să zâmbească.

-         Domnule, nu ştiu cum să încep. Îmi e foarte greu, dar trebuie să vă vorbesc.

-         Dar te rog! Poate ai vreo problemă, dacă te pot ajuta, cu plăcere. Dacă doreşti nişte bani...

Şi băgase mâna deja la buzunar. Ah! Alfonso! De ce nu mă placi tu pe mine, de ce nu sunt eu cu zece ani mai tânără şi de ce mai trebuie să fiu şi măritată! Şi sclifosita asta de Domnişoară, uite în ce situaţie mă pune!

-         Nu, nu, vă rog domnule. Nu e nimic de genul acesta. Dar vă mulţumesc şi vă asigur că apreciez gestul dumneavoastră. (Toantă ce eşti!, mă certam în gând. Puteai măcar să profiţi să-i zici de intenţia de a-i cupăra fiică-tii, după terminarea studiilor, un scaun stomatologic şi toată aparatura necesară. Ăsta, ca s-o câştige pe Domnişoara, ar fi fost în stare s-o ia cu tot cu servitoare şi motan!).

-         Domnule ... (de data asta numai funcţia), ce calitate apreciaţi mai mult la un om?

Fără a se arăta surprins, ca om de lume ce era, mi-a răspuns destul de repede la întrebare:

-         Sinceritatea.

Nu ştiu cum aş fi continuat dacă răspundea altfel, dar aşa, mi-a uşurat misiunea.

-         În cazul acesta, nu veţi considera o obrăznicie din partea mea faptul că voi fi pe deplin sinceră cu dumneavoastră.

-         Dar spune odată! Ce mă fierbi atâta! De altfel, trebuie să apară Eliza şi atunci nu voi mai avea timp de discuţii cu dumneata.

-         Domnule, Domnişoara Eliza nu se va arăta. Asta voiam să vă spun.

-         S-a întâmplat ceva? Nu se simte bine?

Iar am fost tentată să-l mint, dar, până la urmă, pornisem pe un drum şi nu trebuia să mai dau înapoi.

-         Nu, domnule. Domnişoara se simte foarte bine, mulţumesc. Doar că... nu doreşte să vă vadă.

-         Am supărat-o cu ceva?

-         Nu, nici vorbă. Dimpotrivă, vă este recunoscătoare pentru tot ce faceţi pentru noi.

-         Atunci?

-         Atunci... ştiţi, se teme că aţi putea dori o anume apropiere. Pe care dumneaei n-o doreşte. Iertaţi-mă că sunt atât de directă. Totodată, n-ar vrea să vă supăraţi şi să nu ne mai sponsorizaţi. (Cu alte cuvinte, şi f... şi cu sufletu-n Rai, dar nu mă puteam exprima astfel în faţa lui Alfonso).

A părut deodată că se luminează. O umbră de tristeţe amară i s-a strecurat, totodată, pe chip.

-         De ce a fost nevoie s-o aflu de la tine? Ea nu-mi putea spune? Oare nu meritam măcar atât?

-         Ba da. Şi sunt convinsă că vă preţuieşte mai mult decât lasă să se vadă. Dar cred că nu a avut suficient curaj. În anumite momente, oamenii au nevoie de mult curaj pentru a fi sinceri. Cred că înţelegeţi...

-         Nu, nu înţeleg. Dar pot să accept. Transmite-i salutările mele şi spune-i să stea liniştită: n-am s-o mai deranjez. Iar banii vor veni ca şi până acum, fără probleme.

Îmi venea să intru în pământ.

-         Te rog primeşte dumneata acest coş cu flori, nu pentru că n-aş mai avea ce face cu el, ci ca un semn de respect pentru adevărul pe care mi l-ai spus în faţă şi pentru delicateţea cu care mi l-ai transmis. Îţi mulţumesc! A, şi asta! Să-ţi amintească de mine. Bună ziua!

Scosese din buzunar un mic glob în care ningea feeric; globul avea şi un buton pe care, când apăsai, se auzeau acordurile de pian din Fủr Elise. Beethoven n-a avut habar pe mâna cui va încăpea globul, altfel şi-ar fi intitulat melodia: Fủr Lina.

După ce i-am relatat conversaţia, pe Domnişoara a durut-o capul toată ziua. Pe mine m-au durut toate cele. Nu-i deloc uşor să fii servitoare. Dar nici domnişoară! Mă gândesc că nici personaj important nu-i uşor să fii. L-o fi durut şi pe Alfonso ceva. Poate orgoliul, poate sufletul... Pe mine, când mă încearcă vreo durere sufletească, apăs butonul de la globul în care ninge, închid ochii şi ascult Fủr Elise. Şi mă gândesc ce noroc au unele femei, să inspire opere nemuritoare...

        

Slobozia, 15/16 iunie 2013