Poveşti despre Sfinţi, oameni şi câini

Ce mi-am mai amintit, pe unde paşii, viaţa mi-am mai risipit

Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”, Frăţileşti-Sudiţi, 09 iunie 2013

Cu Sfântul Pantelimon am „făcut cunoştinţă” la vârsta de 21 de ani, ca urmare a unui accident rutier în urma căruia... nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla.  Era în ziua de 27 iulie. Maşina intrase pe contrasens, după o explozie la o roată din faţă, scăpase de contactul cu camionul care venea din sens opus, se lovise de ciotul unui fost copac, se rostogolise, apoi nimerise, mai bine zis se înfundase, având roţile în sus,  cu partea din spate unde stăteam, într-un canal de scurgere, şanţ, nu ştiu ce-o fi fost, din apropierea unei benzinării. Am simţit zdruncinătura, am înghiţit lichidul cu gust de petrol, apoi am ieşit din maşină... nu ştiu cum. Un pasager a ieşit singur, pe alţi trei i-a scos şoferul camionului care oprise. Eu am ieşit prima dintre toţi, chipurile singură. Nu ştiu cine mi-a deschis uşa, cine m-a tras afară, tot ce ştiu e că nu eu am făcut aceasta. Simţeam mâinile cum se afundă în mâl, înghiţeam şi tot înghiţeam la lichid, iar la un moment dat m-am ridicat şi am văzut cerul. Niciodată cerul nu fusese mai frumos! N-am fost în stare nici măcar să-l ajut pe bietul salvator care venise cât putuse de repede, dar după momentul ieşirii mele,  şi începuse să mă interogheze: câţi mai sunt, unde sunt aşezaţi? Eram preocupată de altceva: găsisem una dintre oglinzi, ruptă şi aruncată la o oarecare distanţă de maşină, şi îmi admiram, râzând isteric, moaca înnegrită de la mizeria din care tocmai ieşisem. Atunci mi-am cunoscut dimensiunile egoismului: avusesem grijă să mă îndepărtez de maşină, convinsă că aceasta va exploda (gustul de benzină pe care îl simţisem în gură îmi crease impresia că s-a vărsat combustibilul din rezervor şi atâta ştiam şi eu ca studentă la chimie, că la o scânteie electrică, sau în anumite condiţii de temperatură, poate avea loc o explozie). Deşi gândul meu, în timpul hurducănelii care părea să nu se mai termine, fusese la Dumnezeu şi la mama (eu, nefiind, încă, mamă, pe atunci). În maşină fiind şi sora mea, iar mama avându-ne numai pe noi şi aşteptându-ne acasă, singura rugăciune pe care m-am priceput, în situaţia aceea limită, să o adresez lui Dumnezeu a fost: „Te rog, Doamne, fă ca măcar una dintre noi să scape!”. Povestind mai târziu verişoarei mele despre gândul acesta şi despre cât de expertă am fost în a mă salva, aceasta a conchis cu ironie: „Şi ce ţi-ai zis tu? Dacă tot e să scape una dintre voi, e mai bine să fii tu aceea”. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că n-a păţit niciunul nimic, altfel probabil aş fi trăit cu povara laşităţii mele toată viaţa. Bunica zisese: „V-a scăpat, mamă, Sfântul Pantelimon! Să-i mulţumiţi!” Ce-o fi visând şi baba asta? Eu ştiam că numai Dumnezeu te poate scăpa. Fără să înţeleg că El poate lucra şi prin Sfinţi sau prin oameni. Despre Sfinţi nu ştiam mare lucru. La şcoala ateistă nu ne învăţau, iar bunica era „o babă cu cinci clase”. Ce ştia ea? Şi totuşi, incredibilul situaţiei (scăpasem doar cu vreo două zgârieturi şi umflături), felul în care părăsisem maşina şi mocirla aia în condiţiile date (nici astăzi nu-mi explic), precum şi convingerea cu care vorbea bunica, m-au determinat să cred că există un Sfânt care se numeşte Pantelimon şi care „m-a scăpat” din necaz. Acum, desigur nu mai am nicio îndoială, ba încă m-am nesimţit şi am căpătat o îndrăzneală fără margini, cerându-i multe şi de toate, ca şi când aş fi adepta zicalei chinezeşti care spune că, dacă ai scăpat pe cineva de la moarte, eşti dator să ai grijă de el toată viaţa. Iar dragul meu Sfânt Pantelimon pare să fie de acord cu aceasta: îmi vindecă ba durerile de măsea, ba pe cele de cap, sau bătăturile de la pantofi. Cine nu crede, să încerce. Pe mine m-a ajutat şi atunci când nu „îl cunoşteam”, poate pentru rugăciunile şi credinţa bunicii mele...

        

Când am început să merg constant la biserică, începusem să mă gândesc intens la faptul că aş vrea să ajung la moaştele Sfântului, să mă rog şi să îi mulţumesc. Aflasem că sunt la Constanţa şi îmi propusesem să merg acolo odată. Dar până să mă urnesc eu, au venit moaştele la Slobozia. La biserica „Sfântul Dumitru”. Era prin 2009; şi de atunci, în fiecare an, de ziua hramului. Apoi, îmi intrase în cap că vreau să aflu o biserică având hramul „Sf. Pantelimon”, dar nu făceam mare lucru pentru asta. Aşteptam să vină biserica la mine, aşa cum făcuseră moaştele. Prin noiembrie 2011, o doamnă m-a întrebat dacă nu vreau să merg la un maslu, la Mănăstirea de la Frăţileşti. Am zis da, de ce nu? Pe drum, am întrebat-o ce hram are biserica (de fapt paraclisul) mănăstirii, dar nu a ştiut să-mi spună. Mi-am exprimat gândul cu voce tare: „Ce mult aş vrea să găsesc o biserică cu hramul Sf. Pantelimon!” La nici cinci minute, am văzut indicatorul: „Spre Mănăstirea Sf. Pantelimon”. Coincidenţe? Atunci sunt chiar o maestră a coincidenţelor. Plimbându-mă prin Bucureşti cu o fostă colegă, îi povesteam aceasta şi am întrebat-o dacă în capitală (ea fiind bucureşteancă) nu au o biserică a Sfântului Pantelimon. Mi-a spus că nu ştie. „Dar asta ce hram are?” Mi-a spus hramul bisericii în dreptul căreia ne aflam (nu mi-l amintesc, spre ruşinea mea) şi am hotărât să intrăm să ne închinăm. Dar, înainte de aceasta, am citit pe plăcuţa informativă de la intrare date despre sfântul lăcaş. Eu, nu ştiu de ce, nu m-am mirat când am citit că cel de al doilea hram este Sfântul Mare Mucenic Pantelimon. Însă colega mea a avut aproape un şoc, i-au dat lacrimile şi cinci minute n-a mai fost în stare să articuleze niciun cuvânt. Iar când şi-a revenit n-a putut să zică decât: „Fantastic! Extraordinar!” Apoi, cu un pic de suspiciune, m-a întrebat: „Tu chiar nu ştiai?”

         Asta a fost introducerea (lungă cât un post întreg, nu doar cât o zi de post) unui text care se putea rezuma la o frază, anume că duminică, 09 iunie 2013, am fost la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Pantelimon” – la invitaţia unei prietene, şi cum era s-o refuz? – unde am participat la Sfânta Liturghie. Dar aşa ar fi sunat textul dacă era o ştire. Ori eu nu scriu ştiri. Ci poveşti, unele adevărate, ca şi aceasta.

        

Mănăstirea este construită pe terenul fostei moşii care a aparţinut boierului Aurelian Pană, între localităţile Sudiţi, Săveni şi Frăţileşti, teren care a fost donat mănăstirii de către urmaşii acestuia. Despre Aurelian Pană am găsit informaţii pe site-ul Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor (despre mănăstire aici: http://www.sf-esc.ro/index.php?page=56 ): „Aurelian Pană (n. 1880 — d. 4 mai 1951 Gherla) a fost un om politic român de dreapta, ministru al Agriculturii şi Domeniilor, preşedinte al sindicatului agricol, ucis în vremea prigoanei comuniste. Fost boier, proprietar a peste 6000 de hectare pământ arabil lângă localitatea Sudiți din Bărăgan, a devenit în 1935 preşedintele Institutului Naţional de Export, în această funcţie făcând demersurile necesare importării primelor combine în România. În perioada de guvernare a mareşalului Ion Antonescu, a deţinut funcţia de subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor între 27 ianuarie 1941 - 19 martie 1942 şi a fost Ministrul Agriculturii şi Domeniilor, după o remaniere guvernamentală, între 19 martie 1942 -3 iulie 1943. Comuniştii îl condamnă pentru "introducerea şi încurajarea unei plante necunoscute şi inutile ţării noastre: soia". Decedează în urma schingiuirilor din închisoare. Pentru că nu a încăput în sicriu, picioarele i-au fost tăiate.” (Diabolici aceşti comunişti care, nu peste multă vreme, ne-au îndopat cu salam cu soia. Oricum, te puteau condamna şi pentru că aveai ochi albaştri, sau că depăşeai înălţimea cuvenită, nu se ştie care, depinde de împrejurări). Dincolo de aceste informaţii care pot părea sterile (deşi sunt de-a dreptul zguduitoare), eu am păstrat poveştile bunicului despre boierul Aurel Pană – cum îi spunea el (bunicii mei au locuit în Săveni, deci au fost ţărani pe moşia lui). „Am muncit pe moşia lui Pană de la doişpe ani. Tata îmi lua toţi banii pe care-i câştigam şi eu plângeam din cauza asta. O dată, m-a văzut boierul plângând şi m-a întrebat ce am. I-am spus şi mi-a zis să-l trimit pe tata la el. L-a beştelit şi l-a ameninţat că, dacă îmi mai ia din bani, nu mă mai primeşte la muncă. Apoi, după scurtă vreme, dacă m-a văzut că sunt harnic şi scuturat, m-a întrebat dacă nu vreau să merg la o şcoală de mecanici agricoli. M-a trimis pe cheltuiala lui. Eu, dacă am avut o meserie în viaţă, şi n-am stat ca prostu’ doar la coada vacii, lui i-o datorez. Era bun boierul nostru. Când nu se făcea recoltă, de n-avem de niciunele, ne dădea din hambarul lui.” Bun sau cel puţin inteligent, aş zice eu. Ştia că oamenii, ca să muncească, trebuie să mănânce. Ceea ce mulţi dintre „boierii”-făcături din ziua de azi, par să nu realizeze.  

         După Sfânta Liturghie, afară s-a pus masă pentru toţi cei prezenţi, conform obiceiului locului. Fiecare adusese câte ceva, unele doamne gătiseră până noaptea târziu.  M-am umplut de admiraţie pentru ele, pentru faptul că, atunci când am ieşit afară, totul era aranjat, mesele întinse printre copacii seculari din curtea Mănăstirii. Eu, mai mult Marie decât Martă, am preferat să mă bucur de Sfânta Liturghie, apoi de regimul „pun’te masă, scoal’te masă”. Acolo, oamenii se cunosc între ei, îşi cunosc poveştile, sunt ca într-o familie mai mare.

Stareţul Mănăstirii şi Preot slujitor este Protosinghelul Ilarion Conachi Hary. Mă intrigă numele acesta cu sonorităţi boiereşti, dar nu l-am întrebat; destul că mi-a făcut onoarea de a mă însoţi pe moşie, arătându-mi solarul, găinile şi cocoşul „cât un uliu”, văcuţele, purceii şi mai ales câinii - Lupu şi Molda, doi frumoşi, unul negru, cealaltă albă. Atâta m-au pupat şi m-au îndemnat la joacă, deşi Părintele spune, mai ales despre Molda, că sunt în stare să rupă oameni. De Lupu am scăpat numai după ce Părintele i-a dat comanda „În cuşcă!”, pe care el a executat-o fără crâcnire (La Mănăstire, până şi câinii fac ascultare). Molda m-a întâmpinat fioroasă, lătrând, gata să rupă lanţul. Părintele mă prevenise să nu mă apropii prea mult de ea. După ce i-am vorbit frumos şi am felicitat-o că e frumoasă şi hărnicuţă, s-a înmuiat de tot şi a început să se gudure. Când am plecat, mi-a fost greu să-i suport tristeţea din ochi. Am întors doar o dată capul, încă se mai uita, pierdută, după noi. Iubesc chiar şi câinii care mă latră, în egală măsură cu cei care n-o fac. Mă întreb de ce nu pot să tratez şi oamenii la fel, de ce nu îi pot suporta pe cei care latră. Păi d-aia! Că, în timp ce câinelui i-a fost dată menirea de a lătra, apărând omul şi bunurile acestuia, omului i-au fost hărăzite treburi mai înalte. Dar el preferă, uneori, să coboare, lătrând, fără să apere pe nimeni şi nimic.

N-am mai apucat să văd fazanii şi biserica aflată în construcţie. Semn că va trebui să mă mai duc. Şi dumneavoastră, dacă n-aţi fost, duceţi-vă! Peisajul e superb, mai ales vara, când eşti înconjurat peste tot de verdeaţă, copleşit de măreţia pomilor de peste o sută de ani, de un aer bun al locului; Părintele este foarte binevoitor şi răbdător cu pelerinii. De câini să nu vă apropiaţi, decât dacă vă duceţi cu gânduri bune! Nici detectorul de minciuni nu funcţionează cu acurateţe mai înaltă decât simţurile acestui splendid animal – câinele – paradoxal prin contrariile de care dă dovadă: îţi poate fi cel mai bun prieten şi, totodată, cel mai mare duşman. Depinde pe ce poziţie de luptă te situezi.

Slobozia, 11 iunie 2013