Întoarcerea
Înainte de a părăsi Parisul, David a trecut din nou pe la atelier. Nu mai
purta haine elegante, arăta mult mai modest şi parcă nici nu l-ar mai fi
interesat, părând mai degrabă preocupat de ceva ce numai el ştia. Claudiu
picta, când a intrat David.
- - La ce lucrezi?
- - La un mort.
- - Poftim?
Îi răspunse, arătându-i o fotografie mică, tip portret:
-
La un mort care mi-a fost tare drag. Din păcate, trebuie
să-i recompun chipul din memorie şi din această singură şi nu tocmai reuşită
fotografie.
-
Bine, dar ăsta sunt eu! Eu, acum… câţi ani?
-
Scrie pe verso.
David întoarse fotografia şi citi cu voce tare:
-
„Pe portativul inimii sunt doar note care nu pot suna
fals”. Phu! Am scris eu aşa o tâmpenie?
-
Tu, cel de atunci. Şi nu e deloc o tâmpenie. Eu pe acela
mă străduiesc să-l recompun pe pânză.
-
Şi-ţi reuşeşte?
-
Nu prea. Fotografia asta îngălbenită de demult şi
amintirile mele frumoase cu tine nu sunt suficiente să-mi dea acea vibraţie,
acea inspiraţie care să-mi conducă mâna de parcă ar merge singură, fără
controlul meu. Îmi trebuie emoţia, David, şi tocmai pe aceea nu o am. Nici tu
nu mi-o mai poţi transmite.
Se trânteşte resemnat într-un fotoliu. Îl invită prin gesturi şi pe David
să facă la fel.
-
Spune-mi, de ce te-ai apucat să pictezi tabloul? Portretul
meu de dinainte.
-
Nu ştiu. Aşa am simţit. Pe de o parte, o nevoie de
recuperare, a ceva ce ai pierdut. Pe de alta, cred că vreau să te scot afară
din mine. Te-am iubit prea mult, Davide, am fost prea legat de tine, mai mult
decât îţi poţi închipui.
-
Văd că nu prea ai spor. Crezi că te-ar ajuta să ne mai
amintim câte ceva de vremea magnoliilor? Dacă vrei, acum e momentul. Nu ştiu
dacă ne vom mai vedea.
-
Ai de gând să pleci la capătul lumii?
-
Hm, nu atât de departe. Dar, într-un fel, e mai departe
de atât.
-
Nu-nţeleg. Spune-mi, eşti fericit? Se pare că ai stors
destul de la viaţă.
-
Şi cine spune că asta înseamnă fericire? Nu, e un gol, un
mare gol, greu de umplut.
-
Ce-ţi lipseşte?
-
Aparent nimic. Dar uneori mă simt de parcă n-aş avea nimic. Ce fiinţă ciudată şi
omul! Nu, fericit n-am fost niciodată. Am întrezărit numai fericirea. Pe vremea
când încă mai speram că-mi voi urma vocaţia. Aceea m-ar fi putut face, cu
adevărat, fericit. Să nu te şocheze ce-ţi voi spune. Acum, că le-am încercat pe
toate ale lumii, am înţeles că nu există fericire decât de la Dumnezeu. Câtă
vreme ai s-o aştepţi de la oameni, sau de la lucruri, de la situaţii, vei fi un
permanent nefericit în căutarea a ceva ce nu există. În teorie, cunoşteam
aceasta demult. Acum pot spune că am simţit-o şi în mod real.
-
Şi, dacă ai aflat-o, îţi foloseşte?
-
Da, sper că da. Mai bine zis, sper că îmi va folosi
curând.
-
Dar celor care ţi-au fost victime, directe sau
colaterale, ca să folosim un limbaj beligerant, le foloseşte la ceva? La ce
i-ar folosi, de exemplu, Inei înţelepciunea ta de pe urmă?
-
La nimic. Dar, cine ştie… poate va fi o urmă cât de mică
de „câştig”. Mă voi ruga pentru ea. Până în ceasul din urmă, mă voi ruga.
-
Şi crezi că Dumnezeu îţi va asculta ruga?
-
Dacă mă voi căi sincer, da.
-
Te vei căi sincer? Parcă ziceai...
-
Desigur.
-
Eşti comic, ştiai? Cum te vei căi? Printre şpăgi, mită,
promisiuni electorale mincinoase, cruci în biserici, de ochii lumii,
parteneriate dubioase, pipiţe dornice de avansare...
-
Stai, ascultă, n-ai auzit tot! Claudiu, am nevoie de
sprijinul tău. Trebuie să punem la punct nişte chestiuni legate de bani. Şi să
mă asigur că ai înţeles ce să faci cu ei, înainte să plec.
-
Unde Dumnezeu să pleci? Ce tot îi tragi cu plecarea? Mai
departe de România, unde ai să te duci? Ori ai de gând să te sinucizi? Ca să fii
Iuda până la capăt. Exact asta mai lipsea. În rest, le făcuseşi pe toate.
-
Stai liniştit, nici nu-mi trece prin cap aşa ceva. M-am
„sinucis” destul, călcându-mi pe suflet de atâtea ori. Dar, într-un fel anume,
voi fi mort lumii acesteia.
-
Într-un fel anume, eşti mort demult. Doar îţi plimbi
scheletul prin lumi pomădate, cu zâmbete de gală, afişate între ore fixe.
-
N-ai înţeles. Voi merge la mănăstire.
-
Ce să faci la mănăstire?! Nu-ţi ajung bisericile din
Bucureşti?
-
Claudiu, n-ai înţeles. Plec la mănăstire de tot. Mă călugăresc.
-
Iaaar? Ai băut??? Doar ce mi-ai spus cum ai plecat de
acolo, cât de frică ţi-a fost...
-
E dreptul meu să mai încerc o dată. E singura mea
scăpare. Înţelege, Claudiu, am întors problema pe toate părţile şi, oricum aş
privi lucrurile, tot acolo ajung. Când am plecat din Mănăstire, eu mi-am întors
viaţa pe dos. E momentul revenirii la mine.
-
Tu… nu glumeşti?
-
Chiar nu. De ce-aş glumi? De ce-aş glumi cu aşa ceva? Claudiu,
revederea noastră şi discuţia mea cu tine m-a ajutat să sondez în adâncul
sufletului meu. M-a ajutat să am curajul, pentru prima oară după atâţia ani, să
mă privesc din nou în oglindă. Tu mi-ai dat oglinda, şi-ţi mulţumesc. E drept,
oglinda pe care ai vrea să o spargi. Şi nu vorbesc de oglinda aceea pe care
mi-ai pus-o în mâini acolo, lângă tablou, îndemnându-mă să mă compar cu cel de
dinainte. Din vremea studenţiei noastre, nu mi-a mai vorbit nimeni cu atâta
sinceritate. Toţi cei care mă înconjurau au fost mai mult sau mai puţin
interesaţi. Îmi aplaudau succesele şi îmi treceau sub tăcere greşelile. Mă
lăsam linguşit, deşi atât de bine ştiam că nu trebuie să te laşi corupt de
laudele lumii acesteia. Dar ce dulce desfătare! Cine mai era ca mine? Şi
totuşi, am ştiut dintotdeauna că nu e decât o minciună, una convenabilă, ce-i
drept. Am avut tot timpul sentimentul dedublării, am ştiut mereu că acela nu
sunt eu. Nici cel care şi-a trădat credinţa, vocaţia, prietenii. Nici cel care
a intrat în afaceri şi în politică, prăvălindu-se în marile abisuri omeneşti,
în timp ce îşi înălţa singur muritoarea statuie. Ştiam aceste lucruri, Claudiu.
Dar nu mă puteam sustrage lor. Aşa cum o muscă nu se poate salva singură din
pânza păianjenului. „Oglinda” ta m-a ajutat. Întâlnirea aceasta cu tine nu mi-a
spus nimic nou, dar mi-a dat curajul. Curajul de a redeveni eu însumi, acela
dintotdeauna, pe care ţie îţi place să-l numeşti cel dinainte de magnolii.
-
Te-ai gândit bine? Presupun că ştii că aceasta e o
hotărâre de la care nu te mai poţi întoarce. Mănăstirea nu e vreun partid, la
care să te duci când vrei, să pleci când vrei. Şi-apoi, cum vei face, din nou, faţă acelor rigori, după ce ani de zile te-ai
dedat anumitor desfătări?
-
Am luat în calcul toate aceste aspecte. Le-am luat pe
rând şi le-am analizat pe fiecare. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult
capăt convingerea că pentru mine nu mai există altă cale. E singura modalitate
de-a rupe punţile cu ceea ce am fost o vreme, de a-mi arunca în aer toate
lanţurile care mă leagă de lumea coruptă în care m-am lăfăit. Rămânând în lume,
nu aş putea să renunţ la nimic din ce am devenit. Şi dacă aş vrea eu, nu m-ar
lăsa ei. Caracatiţa are tentacule peste tot. E mult până ai săvârşit păcatul o
dată. După aceea nu mai ai cum să dai înapoi. Şantajul e la dimensiuni atât de mari
şi, aş zice, aproape perfecte, încât nu te poţi sustrage, ca într-un şah mat.
Oriunde ai fugi, vine peste tine. Eu, trăind în lumea în care am intrat, nu mai
pot să zic: „Gata, de mâine sunt alt om. Nu mai fur, nu mai înşel, nu mai mint,
nu mai…” Pentru că, oricât aş vrea eu, aceasta nu se mai poate. Decât, eventual, cu preţul vieţii. Nu că aş ţine
cine ştie ce la viaţa aceasta, dar în mod sigur mai am nevoie de nişte ani ca
să-mi plâng păcatele şi să îndrept ce se mai poate îndrepta. Hotărârea mea e definitivă.
Aşa că nu încerca să mă faci să mă răzgândesc. Mâine te rog să avem o întâlnire
cu avocatul meu – l-am chemat aici - să
punem la punct unele detalii privind ce vei face cu banii pe care îi las. Eşti
singurul în care pot avea încredere că îmi vei respecta dorinţele şi că nu vei
cheltui banii pe alte lucruri. Mie nu-mi trebuie nimic. Copii n-am, ca să le
las moştenire, aşa că voi lua doar o sumă pentru mănăstire, iar de restul vei
face ceea ce îţi spun.
Îşi lăsă capul în palme şi adăugă sfârşit:
-
Am obosit! Am obosit, Claudiu!
Claudiu se duse la el, îi luă mâinile de pe ochi, potrivindu-i capul astfel
încât să-l poată privi de la şevalet, apoi se repezi frenetic la portretul
început şi continuă să picteze. Acesta era David, îşi venise în sine şi nu
trebuia să rateze momentul de a-l picta.
-
Te rog, David, vom discuta mâine. Acum te rog lasă-mă să
te pictez. Rămâi aşa!
-
Da, mâine. Să sperăm că mâine va veni. De câteva ori în
viaţă, am trăit drama unui mâine care nu s-a mai arătat. Credeam că am învăţat
lecţia, dar n-a fost aşa. De-atâtea ori am rămas cu vorbe nerostite, suspendate
în gât ca nişte vrăbii electrocutate pe stâlpul de telegraf. Având convingerea
că le voi spune… mâine. Că întotdeauna timpul te păsuieşte. Dar eu, eu am trăit
în afara timpului, minţindu-mă că sunt un om al timpului meu, făcând orice ca
să mă conving, în primul rând pe mine, de aceasta. Depunând toate eforturile ca
să mă smulg singurului timp care m-a găzduit pe mine cel adevărat, pe mine,
David Greceanu, acela pe care până şi eu l-am iubit, cel dinainte de magnolii…
Slobozia,
03 iunie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu