Nea Ilie Ciocârlie

De ani de zile de când venise paroh în colţul acela uitat de lume, Părintele Petre (Petrică, aşa cum îl alintau enoriaşii, trei babe fără dinţi şi doi moşi fără blazon), nu-şi mai luase concediu. Se hotărî într-o vară să-şi ia preoteasa şi să plece şi el pe la mănăstirile din Bucovina, că multe auzise despre frumuseţea lor, dar nici măcar la televizor nu văzuse. Astfel, cu vreo două zile înainte să plece, îl chemă pe unicul său ajutor de nădejde (nădejde, vorba vine! dar altul n-avea), Ilie, şi-l instrui cum se cuvine: „Să ai grijă de biserică, mai ceva ca de ochii din cap! Vezi să n-o prade hoţii, vezi să nu joace florile vaca lui nea Stere de peste drum, să nu dispară vreo ţaglă din gard... să nu, să nu. Cât despre iniţiative, nu cumva să te prind că-ţi crapă dovleacul vreo idee, că om te-am făcut! Ca acum doi ani când am fugit şi eu până-n satul vecin şi te-au convins babele alea proaste să scoţi Icoana din Altar să faceţi procesiune pentru ploaie. Cine-a mai pomenit procesiune fără preot?! Să nu te prind că faci ceva fără aprobarea mea! Ai înţeles, Ilie? Uite adresa la care mă găseşti, de-oi avea vreo nevoie, faci cerere şi aştepţi să se aprobe. Bine?” Ilie sărută mâna Părintelui şi se plecă smerit, că era el prost, dar om rău nu era, şi îl asigură pe Părinte că n-o să-i iasă din cuvânt nici mort. „Lasă, măi Ilie, că eu am nevoie să m-asculţi cât eşti viu; după ce vei pleca în „pelerinaj”, n-ai decât să nu mă mai asculţi!” Şi astfel se despărţiră, Ilie convins că o să facă toate aşa cum îl sfătuise Părintele, acesta convins că oricum vorbise degeaba. Cunoştea el marfa.

Primele două zile au trecut cum au trecut, cu pace şi linişte. Ilie devenise mai important decât oricând; îţi dădeai seama după cum îl vedeai mergând pe stradă, mai ţanţoş ca de obicei (că deh! Avea „foncţie” mare). Mergea cu cheile de la biserică în mână, legănându-le într-un anume fel, aşa cum văzuse că făcea şi Părintele, apoi saluta precum acesta, cu o anume nobleţe în gesturi, ba încă de multe ori le mai ţinea şi predici prăfuiţilor de pe marginea şanţului, de ajunsese lumea să se întrebe: „Ce-are ăsta a’ lui Ciocârlie? Nu cumva a luat-o razna?”. A treia zi însă, Ilie se confruntă cu o mare problemă, ce mai dilemă, daraveră cum îi zicea el. În sfântul locaş al bisericii intrase o nemernică de muscă mare care se tot aşeza peste tot şi parcă să-i facă în ciudă, când voia şi el s-o lipăie, aia îşi găsea loc pe vreun Sfânt şi cum era, Doamne fereşte! să pălească Ilie Sfântul cu pliciul? O fi el prost, dar cu mare evlavie. Aşa că, nereuşind să prindă dihania aducătoare de nelinişti pentru bietul Ilie, încercă s-o dea afară, dar îl păli în scăfârlie amintirea cuvintelor Părintelui: „Nu cumva să te prind că faci ceva fără aprobarea mea!”. Bietul Ilie asudă tot numai la gândul că era să omoare musca, va să zică să fi comis un act din proprie iniţiativă fără să ceară binecuvântare Părintelui. Dar bine că nu i-a reuşit! Uite, chiar acum se va aşeza la masă şi-i va scrie Părintelui o cerere prin care să solicite izgonirea nemernicei din sfântul locaş, s-o înveţe minte aşa cum i-a învăţat Dumnezeu pe Adam şi Eva când i-a izgonit din Rai. Scuipă în palme de parcă ar fi pus mâna pe coasă, luă pixul, suflă în pastă, apoi, cu gesturi importante, de scrib regal, începu să-şi aştearnă păsul pe hârtie:

„Preacucernice Părinte care mi-aţi fost ca un tată şi încă-mi mai sunteţi pe-acolo pe unde-oţi fi şi v-oţi clătina ochii pe cele frumuseţi care eu nu le-am văzut că stau ca prostu’ aci şi mă războiesc c-o desfrânată de muscă ptiu!, subînsemnatul Ilie Ciocârlie, că n-a putut să-l cheme şi pe tata măcar Ciocârlan, de mă fac de râs cu-n nume ca ăsta, preaplecat şi preaobosit vă rog, cu adâncă smerenie şi supuşenie dinaintea feţei voastre pe care n-o văz da’ mi-e dor de dânsa, cum ziceam eu, Ilie cu nume de pasăre cântătoare, vă rog să-mi aprobaţi urgent şi fără preget să binevoiesc a huşui afară nesfânta muscă din sfânta noastră biserică, ori, dacă nu, să permiteţi să-i trag o sfântă bataie s-o învăţ minte să se mai c... iertaţi! uşureze pe sfinţii Sfinţi. Că dacă era după mine, o lipeam de nu se vedea, da’ mi-am adus aminte de vorbele înţelepte ale sfinţiei voastre dinainte să plecaţi pe cele coclauri – Ilie, dacă te prind că faci ceva fără aprobarea mea, om te-am făcut. Eu ştiind care va’s zică cam ce-nseamnă asta, n-am binevoit a-mi sta lubeniţa icişa unde-mi şed şi ciolanele, pentr-o preacurvă de muscă care mi-a mâncat ficaţii şi jumătate din creier, aia de mi-a mai rămas. De-aceea, preaiubite Părinte care nu mai pot să rabd, vă implorez să-mi daţi binecuvântarea pentru cele de mai sus. Acuma, dacă tot v-am scris şi-am stricat foaia degeaba şi dacă tot mă ţine pixu’, zic să vă mai spui şi cele ce sunt prin parohia noastră. De murit, n-a mai murit nimeni (Nici de înviat). De unde tragem confuzia că noi, enoriaşii din sat, suntem beton de sănătoşi la trup. La cap nu prea ştim cum stăm. În rest, stăm bine, care pe prispă, care pe şanţ, care pe tron, care pe gânduri, care pe tânjeală. Vaca lu’ nea Stere de peste drum taman a fătat ceea ce ne bucurăm că de-abea nu mai calcă florile pe termen limitat până la următoarea gestaţie finalizată cu succes. Altfel, eu trebuia s-alerg toată ziulica cu băţul de pe dânsa. Nici lighioana de Mariţa nu s-a mai îmbătat, că i-am zis fă, dacă mai duhneşti o dată, te spui lu’ Părintele. Da’ ea a zis că-mi arată ea mie, ceea ce nu mă-nteresează, că nu-ş’ ce-ar mai putea să-mi arate din ce are şi eu n-am văzut. Că ultima dată când am găsit-o căzută peste cristelniţă mi-a arătat zău şi ce n-aş fi vrut să văz, iertaţi! Pe la dumneavoastră pe-acasă toate sunt bune mai puţin soacra care se vaită mereu că aoleu mor, da’ nu mai moare. Alaltăieri zice: Ilie stai aci şi-mi ţine lumânarea, că ce mă fac eu că mor taman acum când e Părintele plecat de n-are cine să mă grijească şi pe mine. Da’ eu am încurajat-o, i-am zis: Lăsaţi coană mamă-soacră-preoteasă că dac-o fi, nu-i nicio supărare, că dau eu o fugă pân’ la popa din satu’ vecin, repede-l aduc, numa’ să muriţi, că de restu’ mă ocup eu. Nu-ş’ ce-o fi apucat-o de-a aruncat după mine cu-n papuc şi nici n-a mai vrut să moară, ceea ce am să v-o predau întreagă şi aproximativ vie în caz că nu s-o răzgândi. Câinele Vasilică e bine, sănătos şi vă transmite lătrături. Purceaua-i moartă-n coteţ, că s-a anunţat vizită de la Episcopie; da’ las’ că vă descurcaţi dumneavostră cum aţi mai făcut şi altădată cu purceaua lui nea Ipsilante. Şi zic c-om scăpa noi şi din asta, cum am scăpat de turci la Plevna, doar cu oarece pagube inumane. A propos de Plevna şi de bătălii, mi-am adus aminte de nefericita muscă despre care supus vă rog a binevoi a aproba cu plaivazul pe foaie, ori s-o dau afară, ori s-o eutanasiez, că doar n-o s-aşteptăm să moară de bătrâneţe.

Eu cam atât am avut a suprasolicita de la sfinţia voastră şi aştept cu înfrigurare răspunsul, nici pe soacră-mea n-o aştept cu-atâta nelinişte. Al dumneavoastră preaplecat (cu sorcova), Ilie Ciocârlie, n-aş avea parte de numele meu, care vă slujesc ca un câine credincios de prost ce sunt, da’ nu mă duce mintea ce să fac c-o amărâtă de muscă, că nu voiesc a mă afurisi pe mine pentru-o scârbavnică insectă de căcat pardon! Săru-mâna!”