Eu, servitoarea (3)

Eu, servitoarea (2)

Mirandele 

Cabinetul ginecologic. Acolo e o lume. O lume în care, uneori, n-ai vrea să fii. Şi totuşi, o lume fascinantă. Desigur, dacă te poţi detaşa de lucrurile mai puţin plăcute. Acolo, se înfruntă viaţa şi moartea, convieţuind, de cele mai multe ori, în mod paşnic, fiecare pe drumul său, neatacându-şi reciproc „clienţii”. Uneori, se întâmplă şi lucruri hazlii. Cum a fost atunci când asistenta, după ce mi-a recoltat probă pentru test, holbându-se la „obiectul” expus de mine pe masă cu atâta graţie, a exclamat: „Vai, ce frumos!” Am crezut că am dat în halucinaţii, dar individa a continuat pe acelaşi ton exaltat, adresându-se doctoriţei: „Veniţi, doamna doctor, trebuie să vedeţi şi dumneavoastră neapărat!” Aceasta, o profesionistă desăvârşită, nu putea rata ocazia semnalată de asistentă; şi-a îndesat mai bine ochelarii pe nas şi a privit atent, minunându-se, la rândul său, ca la vreo operă de artă: „Da, într-adevăr, foarte frumos!” În momentul acela, am regretat că n-am şi vreo pereche de ochi pe la coadă, să mă pot bucura şi eu de capodopera care tocmai li se descoperise. Dându-şi seama că le priveam consternată, au izbucnit în râs şi mi-au explicat: „Ştim că pare ciudat. Odată, când am făcut o astfel de remarcă, o pacientă ne-a întrebat, toată o indignare: „Dar ce vedeţi, doamnelor, atât de frumos la o p...?” Ceea ce noi numim frumos, explică doctoriţa academic, are, de fapt, o cu totul altă conotaţie în limbaj medical, decât cea din sfera esteticului. Frumosul, la noi, înseamnă, de fapt, normalitate, curăţenie, sănătate.” Mă mai liniştisem, chit că mă simţeam expusă ca la Luvru. Singura dorinţă arzătoare pe care o aveam în momentul acela era să-mi pot aduna picioarele mai repede. Şi speram din tot sufletul să nu le vină ideea să cheme tot corpul medical în „pelerinaj” pe la chestia în cauză. Scăpasem ieftin, doar cu două vizionări.

Astăzi, m-am dus după rezultate. În antecameră, pacientele, în număr mare, erau furate de explicaţiile a două dintre ele. Erau ţigănci, tinere, dar nu foarte, frumuşele, curăţele şi cu bun simţ. Vorbeau în şoaptă, să n-o deranjeze pe doamna doctor care avea nevoie de linişte dincolo de uşă. Le-am numit în sinea mea Mirande, nu Pirande, aşa cum se obişnuieşte, oarecum peiorativ, căci mi-au câştigat respectul mai ales pentru motivul pentru care se aflau acolo. Deşi mame a cinci, respectiv trei copii, Miranda 1 – patru fete şi un băiat, Miranda 2 – trei fete, veniseră la control, cu speranţa că sunt însărcinate. Două tinere, mai încolo, stăteau bosumflate pentru că testul de sarcină le ieşise pozitiv, iar acum veniseră pentru confirmare şi pentru programarea avortului, deşi se aflau la primul copil. Comparând cele două situaţii, mi-am amintit un personaj celebru şi violonist care, la o emisiune televizată, a pus întrebarea: „V-aţi gândit cum o să arate România peste 20 de ani? Că, în timp ce noi facem câte zece, voi abia dacă mai faceţi unul.” Da, probabil că peste 20 de ani România va arăta puţin mai... tuciurie.

În special Miranda 2 era disperată, că era musai să fie însărcinată şi musai cu băiat. Ne explică: „La noi, oricâte fete ai avea, dacă nu ai băiat, nu eşti bună de nimic. Te râde lumea, bărbatul te bate şi toţi zic că, dacă nu-l faci, atunci trebuie măcar să-l înfiezi. Şi eu nu vreau să înfiez, vreau să fie al meu, făcut de mine. Toţi vorbesc, şi eu sufăr.” A ieşit foarte supărată din cabinet, că doctoriţa îi spusese nu doar că nu este însărcinată, ci şi că are o problemă medicală, ceva pe la „trompete”, care o împiedică să mai rămână. I-a spus că s-ar putea rezolva cu o operaţie, dar riscurile sunt foarte, foarte mari. Miranda era dispusă să-şi asume orice risc. Celelalte paciente au încercat s-o încurajeze – „Lasă, dragă, să fii sănătoasă, să ţi-i creşti pe ceilalţi!” – dar ea nu şi nu. Se lansează într-o explicaţie cu umor, nu ştiu dacă voluntar sau nu: „Şi dacă mor, ce? Abia o să mă simt şi eu regină. La noi, când mori, îţi aşterne covor roşu, te-mbracă frumos, îţi aduce fanfară... Cât trăieşti, nu eşti bună decât de muncă şi de făcut copii. Pe când aşa...” Divagaţia i-a fost întreruptă de asistentă care, văzându-mă la uşă, a ieşit cu rezultatul analizei, arătându-mi-l. I-am spus că n-am ochelarii, să-mi citească ea. „O să-l citiţi acasă. Oricum, mai bine de atât nu se poate!” Mirandele, care auziseră, au ţinut să mă felicite: „Bravo ţie! Ai văzut ce-a zis asistenta? Că mai bine de aşa nu se poate. Asta înseamnă că eşti însărcinată cu băiat. Ori te pomeneşti că ai doi?” Răspund încurcată: „Nu, e vorba de testul Papanicolau.”

-         Păi vezi! – triumfă Miranda 2, sigură pe sine şi cu o urmă de invidie în glas. Am zis eu că-i băiat. Văd că i-ai dat şi nume: Nicolau.

Miranda 1 are o nelămurire pe care încearcă s-o elucideze, strigându-mi în timp ce prinsesem viteză:

-         Auzi, da’ de unde ştii c-are s-ajungă Papă? Ţi-a ghicit vreo soră de-a noastră?

Slobozia, 22 august 2013