Ofelia
Eu, servitoarea (1)
Grea pacoste şi dragostea asta! Uneori mă
întreb dacă nu ne-ar fi mai bine fără ea. Dar nu-mi vine să-mi dau răspunsul. Uite-aşa,
nu-mi vine! Bunica zicea: „O femeie inteligentă se îndrăgosteşte cu capul.” N-am
pomenit inepţie mai mare. N-am văzut până acum nicium om îndrăgostit, al cărui
cap să aibă de-a face cu chestiunea în cauză. Dacă mintea s-ar amesteca în
boala îndrăgostelii, cu siguranţă n-ar mai fi oameni „bolnavi”. Bunicii îi
dădea mâna să vorbească. Ea nu fusese îndrăgostită niciodată. Când am
întrebat-o dacă nici măcar de bunicul, a negat. Cu el de faţă. Zicea: „Dragă,
să-ţi spun eu cum stă treaba asta! Aventura îndrăgostelii mele a fost cam aşa:
am făcut ochii roată pe la toţi flăcăii de însurat din sat şi am hotărât că
bunică-tu se potriveşte cel mai bine pretenţiilor mele. Gospodar, hotărât, nici
înalt, nici scund, nici gras, nici slab. De frumos, uită-te la el, şi-ai
să-nţelegi că n-a fost niciodată. Dar cine are nevoie de frumuseţe? Dintre toate
lucrurile trecătoare, asta se trece cel mai repede.” „Bine, dar el?” „El a făcut, tot aşa, cum a
crezut că este mai bine. Tata s-a dus şi i-a prezentat averea pe puncte, i-a
făcut o listă cu avantaje şi dezavantaje şi, la final, a hotărât c-ar fi mai
mult în avantaj. Au bătut palma şi asta a fost. Uite, şi ne înţelegem bine
şi-acum după... am şi uitat să mai ţin socoteala anilor.” Pe bunica n-ar fi
convins-o nimeni că n-a făcut alegerea cea mai bună. Bunicul părea să aibă altă
părere, dar niciodată nu şi-o exprima. Tăcerea lui era un fel de a pecetlui
cele spuse de bunica, aşa, fiindcă oricum nu mai conta. Şi nu părea deloc jenat
că o târguise ca la piaţă, de vreme ce, oricum, pe ea n-o deranja târguiala. Când
am aflat povestea lor, am înţeles de ce adeseori aveam impresia că sunt doi
străini. Doi străini cu interese comune, care se străduiesc să ajungă la ţel. Cum
ar fi doi străini într-o gară, care se urcă în acelaşi tren, pentru că altfel
nu şi-ar atinge, nici unul, nici celălalt, ţinta. Îi găsesc, totuşi, o scuză
bunicii pentru atitudinea ei. Avusese o soră mai mare care murise din dragoste.
Aşa, pur şi simplu. Iubise mult un băiat, dar părinţii le-au interzis să se
căsătorească. I-au despărţit brutal, pe ea au ţinut-o închisă în casă, până
când... s-a stins văzând cu ochii. Zăcuse o vreme, s-au perindat doctori mari
pe la capul ei, dar au ridicat, neputincioşi, din umeri. Din experienţa
surorii, bunica pusese semnul egal între dragoste şi otravă letală. Până la
urmă, poate-i mai bine ca ea, decât ca sărmana Ofelia.
Ofelia – nu acesta e numele ei, dar toată
lumea îi spune astfel după rolul pe care l-a jucat în „Hamlet” la unul din
marile teatre bucureştene, în peste o sută de reprezentaţii. Ofelia îşi spune
ea însăşi astfel (precum Flaubert: „Madame Bovary c’est moi”), întrucât ea nu
mai ştie să fie altcineva. S-a identificat prea mult cu rolul, ceea ce, până la
un punct, e bine (că doar asta e menirea actorului). Dar orice actor reuşeşte
să-şi lepede rolul, ca pe o haină, atunci când nu mai are nevoie de el, când
trebuie să revină în el însuşi sau să se pregătească pentru un altul. Îşi iese
din tristeţe, din bucurie, din boală, din moarte... Şi Ofelia şi-a ieşit din
toate acestea, numai din una singură nu i-a reuşit: din dragostea pentru Hamlet.
Şi zace bolnavă, într-un spital, toată lumea crede că de epuizare. Doar eu ştiu
motivul, mie nu putea să mi-l ascundă. I-am fost şi menajeră şi cabinieră. Îi ştiu
toate lacrimile vărsate prin batiste. „Imaginează-ţi – îmi spunea – ca să-mi
pot face bine rolul, eu chiar a trebuit să mă îndrăgostesc. Sau poate mai întâi
m-am îndrăgostit. Nu contează ordinea. Dar asta nu o dată, ci la fiecare
reprezentaţie. Am făcut o şcoală bună de actorie, am învăţat pe brânci, mi-am
sacrificat adeseori nopţile şi micile bucurii, ca să pot ajunge o bună actriţă,
căci asta mi-am dorit. Am învăţat să mă prefac în toate, am jucat bine chiar şi
în travesti. Doar în dragoste n-am învăţat să mă prefac, nici măcar pe scenă.” Nu
există leac pentru boala asta. Crede că nu va mai reveni pe scenă. Se gândeşte
că, dacă, totuşi, viaţa ei va reintra cât de cât în normal, nu va mai putea să
joace. „Am să mă întreţin din reclame. Acolo, nu-ţi cere nimeni să te
îndrăgosteşti de şamponul cu care pretinzi că ţi-ai spălat părul, ca să arate
strălucitor. Nici de cafeaua pe care te prefaci că o savurezi.” Ofelia îmi aminteşte
de sora bunicii mele şi mă tem, tare mă tem pentru ea. Sufletul ei a rămas
agăţat printre ierburi, trupul aproape nu şi-l mai simte, are o paloare pe care
nicio pudră şi niciun fard nu i-o poate lua. Nici nu râde, nici nu plânge, nici
nu zâmbeşte, nici nu se-ncruntă; imobilitatea ei te face să crezi că n-a fost
niciodată actriţă. Şi nu e nimic de făcut.
Azi m-am întâlnit cu Hamlet pe stradă. Era la
braţ cu soţia, împreună cu cei doi copii ai lor. Era volubil şi pus pe
distracţii. Când am salutat, m-a oprit să mă întrebe ce face Ofelia. Habar n-aveam
ce-aş fi putut să-i spun. Nu face nici bine, nici rău. Pentru că, de fapt, nu
face nimic. E şi vie, e şi moartă, suspendată între două lumi, fără să aparţină
niciuneia. Cum poţi să descrii în două vorbe această stare? Ce face? Nu ştiu ce
face. Şi totuşi ştiu. Şi totuşi... Oricum, el n-ar fi înţeles. A plecat, tras
de mânecă de unul dintre plozi, nu înainte de a-mi spune să-i transmit
salutările lui. Şi mai ce? Eu am
rămas plantată în mijlocul străzii, de parcă prinsesem rădăcini. Viaţa se scrie
diferit pentru fiecare dintre noi. Unii se pricep s-o-mblânzească, luând de la
ea ce-i mai bun, alţii s-o fenteze cum pot, alţii... ard până la ultima suflare.
Pe aceştia din urmă, ceilalţi îi cred ca şi pe ei, le transmit salutări şi îi
întreabă ce fac. Fără să ştie că ei înşişi habar nu au ce fac, ori dacă mai pot
face ceva. Reacţionăm şi interacţionăm cu grijă, astfel încât să nu ne lezăm „stratul”
protector. Viaţa altora ne interesează atât cât să părem oameni de lume. O mână
întinsă, uneori cu răceală şi ne-am făcut datoria. În rest, nu interesează pe
nimeni... oare câţi hamleţi, câte ofelii vor fi dăruit tăcerii apelor...
Slobozia, 30 iulie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu