Florentina Loredana Dalian

marți, 30 iulie 2013

Eu, servitoarea (2)

Ofelia

Eu, servitoarea (1)


Grea pacoste şi dragostea asta! Uneori mă întreb dacă nu ne-ar fi mai bine fără ea. Dar nu-mi vine să-mi dau răspunsul. Uite-aşa, nu-mi vine! Bunica zicea: „O femeie inteligentă se îndrăgosteşte cu capul.” N-am pomenit inepţie mai mare. N-am văzut până acum nicium om îndrăgostit, al cărui cap să aibă de-a face cu chestiunea în cauză. Dacă mintea s-ar amesteca în boala îndrăgostelii, cu siguranţă n-ar mai fi oameni „bolnavi”. Bunicii îi dădea mâna să vorbească. Ea nu fusese îndrăgostită niciodată. Când am întrebat-o dacă nici măcar de bunicul, a negat. Cu el de faţă. Zicea: „Dragă, să-ţi spun eu cum stă treaba asta! Aventura îndrăgostelii mele a fost cam aşa: am făcut ochii roată pe la toţi flăcăii de însurat din sat şi am hotărât că bunică-tu se potriveşte cel mai bine pretenţiilor mele. Gospodar, hotărât, nici înalt, nici scund, nici gras, nici slab. De frumos, uită-te la el, şi-ai să-nţelegi că n-a fost niciodată. Dar cine are nevoie de frumuseţe? Dintre toate lucrurile trecătoare, asta se trece cel mai repede.”  „Bine, dar el?” „El a făcut, tot aşa, cum a crezut că este mai bine. Tata s-a dus şi i-a prezentat averea pe puncte, i-a făcut o listă cu avantaje şi dezavantaje şi, la final, a hotărât c-ar fi mai mult în avantaj. Au bătut palma şi asta a fost. Uite, şi ne înţelegem bine şi-acum după... am şi uitat să mai ţin socoteala anilor.” Pe bunica n-ar fi convins-o nimeni că n-a făcut alegerea cea mai bună. Bunicul părea să aibă altă părere, dar niciodată nu şi-o exprima. Tăcerea lui era un fel de a pecetlui cele spuse de bunica, aşa, fiindcă oricum nu mai conta. Şi nu părea deloc jenat că o târguise ca la piaţă, de vreme ce, oricum, pe ea n-o deranja târguiala. Când am aflat povestea lor, am înţeles de ce adeseori aveam impresia că sunt doi străini. Doi străini cu interese comune, care se străduiesc să ajungă la ţel. Cum ar fi doi străini într-o gară, care se urcă în acelaşi tren, pentru că altfel nu şi-ar atinge, nici unul, nici celălalt, ţinta. Îi găsesc, totuşi, o scuză bunicii pentru atitudinea ei. Avusese o soră mai mare care murise din dragoste. Aşa, pur şi simplu. Iubise mult un băiat, dar părinţii le-au interzis să se căsătorească. I-au despărţit brutal, pe ea au ţinut-o închisă în casă, până când... s-a stins văzând cu ochii. Zăcuse o vreme, s-au perindat doctori mari pe la capul ei, dar au ridicat, neputincioşi, din umeri. Din experienţa surorii, bunica pusese semnul egal între dragoste şi otravă letală. Până la urmă, poate-i mai bine ca ea, decât ca sărmana Ofelia.
Ofelia – nu acesta e numele ei, dar toată lumea îi spune astfel după rolul pe care l-a jucat în „Hamlet” la unul din marile teatre bucureştene, în peste o sută de reprezentaţii. Ofelia îşi spune ea însăşi astfel (precum Flaubert: „Madame Bovary c’est moi”), întrucât ea nu mai ştie să fie altcineva. S-a identificat prea mult cu rolul, ceea ce, până la un punct, e bine (că doar asta e menirea actorului). Dar orice actor reuşeşte să-şi lepede rolul, ca pe o haină, atunci când nu mai are nevoie de el, când trebuie să revină în el însuşi sau să se pregătească pentru un altul. Îşi iese din tristeţe, din bucurie, din boală, din moarte... Şi Ofelia şi-a ieşit din toate acestea, numai din una singură nu i-a reuşit: din dragostea pentru Hamlet. Şi zace bolnavă, într-un spital, toată lumea crede că de epuizare. Doar eu ştiu motivul, mie nu putea să mi-l ascundă. I-am fost şi menajeră şi cabinieră. Îi ştiu toate lacrimile vărsate prin batiste. „Imaginează-ţi – îmi spunea – ca să-mi pot face bine rolul, eu chiar a trebuit să mă îndrăgostesc. Sau poate mai întâi m-am îndrăgostit. Nu contează ordinea. Dar asta nu o dată, ci la fiecare reprezentaţie. Am făcut o şcoală bună de actorie, am învăţat pe brânci, mi-am sacrificat adeseori nopţile şi micile bucurii, ca să pot ajunge o bună actriţă, căci asta mi-am dorit. Am învăţat să mă prefac în toate, am jucat bine chiar şi în travesti. Doar în dragoste n-am învăţat să mă prefac, nici măcar pe scenă.” Nu există leac pentru boala asta. Crede că nu va mai reveni pe scenă. Se gândeşte că, dacă, totuşi, viaţa ei va reintra cât de cât în normal, nu va mai putea să joace. „Am să mă întreţin din reclame. Acolo, nu-ţi cere nimeni să te îndrăgosteşti de şamponul cu care pretinzi că ţi-ai spălat părul, ca să arate strălucitor. Nici de cafeaua pe care te prefaci că o savurezi.” Ofelia îmi aminteşte de sora bunicii mele şi mă tem, tare mă tem pentru ea. Sufletul ei a rămas agăţat printre ierburi, trupul aproape nu şi-l mai simte, are o paloare pe care nicio pudră şi niciun fard nu i-o poate lua. Nici nu râde, nici nu plânge, nici nu zâmbeşte, nici nu se-ncruntă; imobilitatea ei te face să crezi că n-a fost niciodată actriţă. Şi nu e nimic de făcut.
Azi m-am întâlnit cu Hamlet pe stradă. Era la braţ cu soţia, împreună cu cei doi copii ai lor. Era volubil şi pus pe distracţii. Când am salutat, m-a oprit să mă întrebe ce face Ofelia. Habar n-aveam ce-aş fi putut să-i spun. Nu face nici bine, nici rău. Pentru că, de fapt, nu face nimic. E şi vie, e şi moartă, suspendată între două lumi, fără să aparţină niciuneia. Cum poţi să descrii în două vorbe această stare? Ce face? Nu ştiu ce face. Şi totuşi ştiu. Şi totuşi... Oricum, el n-ar fi înţeles. A plecat, tras de mânecă de unul dintre plozi, nu înainte de a-mi spune să-i transmit salutările lui. Şi mai ce? Eu am rămas plantată în mijlocul străzii, de parcă prinsesem rădăcini. Viaţa se scrie diferit pentru fiecare dintre noi. Unii se pricep s-o-mblânzească, luând de la ea ce-i mai bun, alţii s-o fenteze cum pot, alţii... ard până la ultima suflare. Pe aceştia din urmă, ceilalţi îi cred ca şi pe ei, le transmit salutări şi îi întreabă ce fac. Fără să ştie că ei înşişi habar nu au ce fac, ori dacă mai pot face ceva. Reacţionăm şi interacţionăm cu grijă, astfel încât să nu ne lezăm „stratul” protector. Viaţa altora ne interesează atât cât să părem oameni de lume. O mână întinsă, uneori cu răceală şi ne-am făcut datoria. În rest, nu interesează pe nimeni... oare câţi hamleţi, câte ofelii vor fi dăruit tăcerii apelor...

Slobozia, 30 iulie 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu