Despre școală, cu dragoste

Mâine, elevii vor începe școala. Cei mai mici dintre ei, pentru prima dată. Acest nou început îmi amintește că acum 43 de ani am pășit și eu timidă în lumea aceasta, că  „totuși, vine toamna” și ... gutuile. Până a spune ce am de zis, las două strofe din poezia lui Adrian Păunescu:

”E încă verde iarba pe coline

Și zilele nu s-au scurtat de tot

Și cineva cu-n sac în spate vine

De sus, din munți, ca de la un complot.

..................................

Cojoacele n-au coborât din poduri,

Iubirile n-au coborât din vis,

Se coc gutui în foarte multe moduri,

A le mușca e încă interzis...”

          Am intrat la școală și am urmat cursurile Școlii Generale (nr.1) în comuna Munteni-Buzău, Ialomița. Anul trecut am aflat un lucru interesant din Almanahul Comunei Munteni-Buzău, alcătuit de scriitorul George Stoian, carte ce n-a avut încă o lansare oficială (a fost doar prezentată pe scurt în cadrul Salonului anual de carte de la Biblioteca Județeană Ialomița, în noiembrie 2016) și în posesia căreia am intrat prin bunăvoința autorului.

          La paginile 142-143, sunt redate informații privind începuturile școlii în Munteni-Buzău. Din relatările unor bătrâni ai satului și din câteva documente de arhivă, se afirmă că „prima școală din Munteni-Buzău a luat ființă în anul 1884, deci la doi ani după anul de referință al înființării satului. De fapt, este prea mult să spunem că era vorba despre o școală adevărată. [...] Se afirmă că primii câțiva școlari ar fi învățat o brumă de carte într-o odaie din chiar casa învățătorului, casa lui Costache Gherășoiu. [...] Din păcate, acest prim învățător, Gherășoiu, a decedat după numai un an. După moartea sa, în 1885, învățător a fost Zamfir Pavelescu, care a improvizat o sală de clasă într-o cămăruță pe care o pusese la dispoziție un localnic - Șerban Buga (casa aceea a dispărut, în locul ei aflându-se azi locuința lui Ilie Dudu, de pe strada Duzilor).” În fapt, azi, locuința lui Ilie Dudu aparține mamei mele, cumpărată de la soția lui Ilie Dudu, Maria (tanti Marița), după ce o perioadă am stat în gazdă în casa respectivă. Iată, așadar, informația despre care vorbeam mai sus: casa noastră, casa în care am copilărit se află pe locul în care a fost improvizată - demult - prima sală de clasă din Munteni-Buzău. Te pomenești că de aia mi-o fi plăcut mie cartea!

          Dumnezeu să-i odihnească pe Ilie și Maria Dudu! Pe el nu l-am cunoscut, trecuse la Domnul înainte ca noi să ne mutăm în casa lui. Mi s-a spus că fusese notarul satului (în Almanah l-am găsit nominalizat la mai multe pagini ca fiind secretar al Primăriei). Tanti Marița, în schimb, mi-a însoțit anii copilăriei, de la cei 6 ani ai mei și a rămas cu noi (chiar și după ce casa a fost trecută în proprietatea mamei mele) până la obștecul sfârșit, la cei 83 de ani ai ei.

          Când am împlinit vârsta de școală, mama, deja stabilită în Munteni ca urmare a repartiției ca Diriginte de Poștă, a decis să mă ia de la bunici, unde copilărisem până atunci (Săveni, Ialomița) și m-a adus în Munteni. Toate amintirile mele de la vârsta aceea sunt destul de neclare și estompate, dar o imagine mi-a rămas perfect întipărită pe retină. O imagine și un miros. Îmi amintesc numai că era noapte, casa nu era luminată în toate odăile, iar tanti Marița (căreia noi îi spuneam Tanti) m-a luat în brațe și m-a plimbat să-mi arate camerele. Una singură mi-a rămas în amintire ca astăzi, e vorba de cea căreia ea îi spunea (și i-a spus astfel toată viața) „salon”. Camera aceea - am aflat ulterior - servise drept salon, adică încăperea în care se dădeau balurile, inclusiv pe vremea când găzduise niște ofițeri germani, pe timpul celui de-al doilea război mondial. Așa am aflat eu că oamenilor le ardea de bal chiar și în război!

          Când Tanti a deschis ușa salonului, cu mine în brațe, prima dată m-a izbit mirosul. Mirosul îmbătător al gutuilor. În cameră era întuneric și asta mă indispunea. Dar deodată am zărit gutuile, frumos rânduite pe masă, pe șifonier, la ferestre. Și dintr-o dată, camera s-a luminat. Lumina gutuilor și parfumul lor o făceau să pară mult mai primitoare decât o simțisem prima dată. Și-atunci mi-am zis, cu mintea mea de copil speriat, luat din mediul lui și mutat într-altul, necunoscut, că, dacă există gutui și acolo, în casa aceea străină, înseamnă că nu-i totul pierdut. Gutuile au fost liantul între lumea pe care o lăsam în urmă și cea în care tocmai intram. Gutuile, luminând ca niște candele în noapte, mi-au însoțit trecerea mea spre anii de școală, o altă lumină spre care trebuia să mă îndrept. Și astfel, trecerea a fost mai lină, mai blândă și cu miros de gutui.

          Pot spune că pentru mine, școala a fost ca o gutuie: un fruct cu miros frumos, bun la gust, cam înecăcios uneori și care are tendința de a-ți rămâne în gât, de care te saturi destul de repede, dar care are darul de a face lumină în întunericul minții, precum gutuile mele ca niște candele, în salonul întunecat.

FLD, Slobozia, 10 septembrie 2017

Ferestrele „salonului” (iunie 2017)