Paraschiv

          Paraschiv trecea pe stradă abătut, de parcă i se-necaseră toate... atelajele. Pe baba Zanfira, de dincolo de poartă, n-o răbdă inima să-l lase să treacă nebăgat în seamă, mai ales că pe ziua de azi nu socializase și ea decât cu orătăniile din bătătură:

- Hai, mă, Paraschive, nu te mai însori și tu, maică?

- Bună ziua, dadă Zanfiro! Da' ce treabă ai matale cu starea mea civilă?, zise cam bășicat, mai ales că aceeași întrebare și-o cam punea și el în ultima vreme, dar nu așa, în gura mare și-n mijlocul drumului. S-ar fi-nsurat, vezi bine, dar cu cine? Că satul era plin numai de-alde baba Zanfira, curioasă nevoie mare și fără dinți pe deasupra, și-n rest, vreo două-ngălate, de nu le-ar fi luat nici veteranul satului.

- Păi, bine zici, Paraschive, ce treabă am eu cu civilia ta? Dar eu ziceam de-nsurătoare, mă... Uite, pe Săndica lu' Blejoi o știi? Fată bună, de casă, așteaptă și ea să găsească un prost, să-i pună pirostriile.

- Și cum ai dedus matale că eu aș fi prostul ăla?

- Ei, așa-i vorba, mă gândeam și eu că v-ați potrivi. Și-apoi, te-ai mai aduna și tu de pe drumuri.

- Da ce, bre, e drumul matale? N-am voie să merg pe unde-mi place?

- Nu, mă, așa se zice, ce tot sari în sus?

- Păi doar n-oi sări în jos!

- Nu se-nțelege omul cu tine și pace! Uite, dacă nu-ți convine Săndica, știu eu alta.

- Dar ce, am zis eu că nu-mi convine?

- Păi, dacă-ți convine, ia-o!

- Dar n-am zis nici că-mi convine.

- Apăi, sucit mai ești! Nu mă mai mir c-ai rămas ne-nsurat pân' la anii ăștia. Ia-o pe Marița lu' Sucitu atunci! Are tac-su pământ muuult...

- Pământ am și eu. Dar cin' să-l muncească?

- Păi da, cin' să-l muncească, dacă tu tot umbli bleaura pe la porțile oamenilor și-i ții de vorbă.

- Auzi, hai că te-am ținut de vorbă destul! Ziua bună!

- Să ai o zi bună, așa se zice acum la oraș! Și să mă chemi la nuntă, auzi?

- Te-oi chema, dacă n-o să mă chemi matale mai devreme la înmormântare.

- Maimuțoiule! Io-ți vreau binele și tu-mi urezi de moarte, mă? După ce c-ai venit în poarta mea să te milogești de mine să te pețesc la Săndica și la Marița? Ieși acasă, că-n nădejdea mea ai să rămâi flăcău, rușinea satului!

- Așa mă gândeam și eu, bre. Vezi, aici ne-am pus de acord. În nădejdea matale, chiar o să rămân și flăcău și ne-nsurat.

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 22 iulie 2017