„Şi era noapte…”

„De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricât de mârşave. […] Dacă nu ne-am zguduit atunci din temelii până la a nu mai fiinţa, să ne vedem mai departe de trădările noastre. Într-un anume mod, fiecare trădător este un sinucigaş. Atunci când trădezi, omori în tine ceva pentru totdeauna. Pe cel trădat îl răstigneşti, însă va reînvia, după o temporară moarte. Şi totuşi, de la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutermură întreg universul.” („Scrisori netrimise”–FL Dalian)

„Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în lepădarea lui! Să iubeşti şi să-ţi fie frică să iubeşti până la capăt, apoi să-ţi pară rău şi să plângi la fiecare cântat al cocoşilor. Sună cunoscut? Petru suntem noi! Suntem mai mulţi petri decât iude. Trădăm mai rar pentru arginţi, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total.” („Înainte de magnolii” . FL Dalian)