„În atelierul său elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorini stătea trântit într-un fotoliu,
în faţa unui tablou la care privea lung. Părea frământat, îşi lua capul în
mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi
venit cu pictura asta, acum nişte zeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da
Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de
Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am
terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Şi nici nu-mi dă pace. Ce
nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că
de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda! Nu-mi vine să cred
că, nici până astăzi, n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru
Iuda. Începu să se plimbe îngândurat
prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauză, se apropia, lua iar
distanţă, privea, pleca iar.
Nu prea înţelegea nici el ce-i venise tocmai azi cu
pictura asta care zăcea de multă vreme uitată în mansardă, acoperită de o
pânză. De ce tocmai azi se dusese la ea, dăduse cu frenezie pânza la o parte,
hotărât că va lucra la ea. Şi ce dacă
nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imaginaţie. Nţ! Nu ţine! Luă Evanghelia
după Ioan şi începu să citească a n-a oară pasajul trădării. […] „Iuda
avea punga.” Aşadar, Iuda avea pungă, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se
aşteptau ca Iisus să-i spună să facă cumpărături sau să dea săracilor. Trebuie
să am grijă de acest amănunt, când îl pictez. Nu trebuie să pară un sărăntoc.
Atunci de ce – Doamne iartă-mă! – L-a mai vândut, pentru nenorociţii ăia de
arginţi? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus şi o ţinea Iuda, sau era
o pungă comună. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat ficaţii, Iuda, blestematule! Nu
puteai să nu ţii tu punga aia, să fiu şi eu lămurit acum? Şi-apoi, eu, când
surprind momentul pe pânză, înainte sau după ce a luat înghiţitura? Satana a
intrat într-însul după înghiţitura de pâine, aşadar. Deci, într-un fel arăta
înainte, într-un fel - după. Nu! Am decis, înainte! Fix satană îmi mai lipsea,
să n-am linişte. Piei, satană! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe.
Nenorocita aia de pungă nu mă lasă să trec mai departe. Pentru cel care
pictează, e important amănuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai să mă lămureşti
şi pe mine cu aspectul acesta? Dacă n-am un model real, trebuie să-mi fie clar
măcar portretul robot… va să zică modelul imaginar. Într-un fel arată expresia
omului bogat, dar care trădează din alte considerente (invidie, răutate etc), într-un
fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucată de pâine, într-alt fel
bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindcă nu se poate opri din agoniseli.
Punga mă-sii! Să caut şi în celelalte Evanghelii, să văd dacă apare amănuntul
acesta.”
……………
„Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână
neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne
aşa. Se va numi „Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl
voi oferi la muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din
mine. Era singura mea legătură, singura obsesie de care nu reuşisem, până acum,
să scap. Obsesia, de fapt, mi-a venit de la Iuda. Personajul m-a fascinat
dintotdeauna. În egală măsură m-a fascinat şi m-a intrigat. Acum ştiu, acum
ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o
poveste. Nu ştiu de ce, majoritatea poveştilor pentru copii sunt triste. Uneori
de-a dreptul sadice. Lupul mănâncă iezii, moşul bate cocoşul, Albă-ca-Zăpada
e-ameninţată cu moartea, noroc cu vânătorul acela milos, Cenuşăreasa n-are voie
la bal. În fine, dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă.
Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul
poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. O dată, am construit o căsuţă
pentru un iepuraş dintr-o poveste în care se spunea că avea o căsuţă de gheaţă
care se topea odată cu venirea primăverii. O pusesem în grădină şi chiar
credeam că animalul va veni să locuiască în ea. Mă duceam zilnic să controlez.
Până când, într-o zi , n-am mai găsit-o. Ardea pe foc, sub cazanul de ţuică.
Aşa sfârşesc cele mai multe dintre bunele noastre intenţii. „Povestea” cu Iuda
îmi doream cel mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot,
o vedeam reprezentată îm biserici, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni
nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia
aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod
inconştient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a
fost adevărat că, timp de mai bine de ani buni, eu n-am găsit model pentru
Iuda, ar fi şi absurd. Ci nu am vrut
să-l găsesc. Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât
cel care eşti. Îţi mulţumesc, Davide, că m-ai ajutat să-nţeleg aceasta.” („Înainte de magnolii” - fragmente)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu