Cina neterminată

„În atelierul său elegant de pe Champs Elysées, Claudiu Teodorini stătea trântit într-un fotoliu, în faţa unui tablou la care privea lung. Părea frământat, îşi lua capul în mâini, vorbea pentru sine. Ce mi-o fi venit cu pictura asta, acum nişte zeci de ani? Deh, mă credeam Leonardo da Vinci! Că tot abia mi se uscase cerneala pe fişa de înscriere la Facultatea de Arte. Şi-o temă mai uşoară n-am găsit, decât „Cina cea de Taină”! Măcar n-am terminat-o! Sau măcar să fi uitat-o! Nici, nici. Şi nici nu-mi dă pace. Ce nu-mi ajunge? Am bani, glorie, cine are nevoie de acest tablou? Eu, desigur, că de aia nu mai dorm nopţile. Din cauza nenorocitului de Iuda! Nu-mi vine să cred că, nici până astăzi, n-am reuşit să găsesc un model care să-mi pozeze pentru Iuda.  Începu să se plimbe îngândurat prin atelier. Revenea obsedant la tabloul în cauză, se apropia, lua iar distanţă, privea, pleca iar.

Nu prea înţelegea nici el ce-i venise tocmai azi cu pictura asta care zăcea de multă vreme uitată în mansardă, acoperită de o pânză. De ce tocmai azi se dusese la ea, dăduse cu frenezie pânza la o parte, hotărât că va lucra la ea. Şi ce dacă nu-l am pe Iuda? Voi încerca un personaj din imaginaţie. Nţ! Nu ţine! Luă Evanghelia după Ioan şi începu să citească a n-a oară pasajul trădării. […] „Iuda avea punga.” Aşadar, Iuda avea pungă, era un om bogat, de vreme ce ucenicii se aşteptau ca Iisus să-i spună să facă cumpărături sau să dea săracilor. Trebuie să am grijă de acest amănunt, când îl pictez. Nu trebuie să pară un sărăntoc. Atunci de ce – Doamne iartă-mă! – L-a mai vândut, pentru nenorociţii ăia de arginţi? Sau poate punga nu era a lui. Era a lui Iisus şi o ţinea Iuda, sau era o pungă comună. Înnebunesc!!! Mi-ai mâncat ficaţii, Iuda, blestematule! Nu puteai să nu ţii tu punga aia, să fiu şi eu lămurit acum? Şi-apoi, eu, când surprind momentul pe pânză, înainte sau după ce a luat înghiţitura? Satana a intrat într-însul după înghiţitura de pâine, aşadar. Deci, într-un fel arăta înainte, într-un fel - după. Nu! Am decis, înainte! Fix satană îmi mai lipsea, să n-am linişte. Piei, satană! Bun! Mai departe… Nu, nu pot trece mai departe. Nenorocita aia de pungă nu mă lasă să trec mai departe. Pentru cel care pictează, e important amănuntul acesta. Sfinte Ioane, nu puteai să mă lămureşti şi pe mine cu aspectul acesta? Dacă n-am un model real, trebuie să-mi fie clar măcar portretul robot… va să zică modelul imaginar. Într-un fel arată expresia omului bogat, dar care trădează din alte considerente (invidie, răutate etc), într-un fel, expresia calicului care te vinde pentru o bucată de pâine, într-alt fel bogatul care te vinde tot pentru bani, fiindcă nu se poate opri din agoniseli. Punga mă-sii! Să caut şi în celelalte Evanghelii, să văd dacă apare amănuntul acesta.”

……………

„Pesemne aşa o fi dat, pictura aceea să rămână neterminată. De altfel, uite chiar acum mi-a venit ideea. Tabloul va rămâne aşa. Se va numi „Cina neterminată”. Nici nu-l voi vinde, nici nu-l voi păstra. Îl voi oferi la muzeu. Voi reuşi, astfel, să mă dezleg de el, să-l dau afară din mine. Era singura mea legătură, singura obsesie de care nu reuşisem, până acum, să scap. Obsesia, de fapt, mi-a venit de la Iuda. Personajul m-a fascinat dintotdeauna. În egală măsură m-a fascinat şi m-a intrigat. Acum ştiu, acum ştiu! Obsesia vine încă din copilărie, când bunica îmi spunea Biblia ca pe o poveste. Nu ştiu de ce, majoritatea poveştilor pentru copii sunt triste. Uneori de-a dreptul sadice. Lupul mănâncă iezii, moşul bate cocoşul, Albă-ca-Zăpada e-ameninţată cu moartea, noroc cu vânătorul acela milos, Cenuşăreasa n-are voie la bal. În fine, dintre toate poveştile, aceasta mi se păruse cea mai tristă. Aceasta cu Iuda şi plecarea lui de la Cină. Aveam obiceiul de a schimba finalul poveştilor. Al acelora care se sfârşeau rău. O dată, am construit o căsuţă pentru un iepuraş dintr-o poveste în care se spunea că avea o căsuţă de gheaţă care se topea odată cu venirea primăverii. O pusesem în grădină şi chiar credeam că animalul va veni să locuiască în ea. Mă duceam zilnic să controlez. Până când, într-o zi , n-am mai găsit-o. Ardea pe foc, sub cazanul de ţuică. Aşa sfârşesc cele mai multe dintre bunele noastre intenţii. „Povestea” cu Iuda îmi doream cel mai tare s-o schimb şi nu puteam. Prea o auzeam spusă peste tot, o vedeam reprezentată îm biserici, deasupra uşilor împărăteşti; părea că nimeni nu poate, că nimeni n-are voie s-o schimbe. Aşa cred c-am căpătat obsesia aceasta. Mi-am imaginat de mii de ori cum ar fi fost Cina fără Iuda. Şi în mod inconştient, tabloul meu a recuperat ceva din visul copilăriei. Aşadar, n-a fost adevărat că, timp de mai bine de ani buni, eu n-am găsit model pentru Iuda, ar fi şi absurd. Ci nu am vrut să-l găsesc. Dar mă minţeam, aşa cum şi tu te minţi acum c-ai fi altul decât cel care eşti. Îţi mulţumesc, Davide, că m-ai ajutat să-nţeleg aceasta.” („Înainte de magnolii” - fragmente)