"Maria cea fără de moarte" – de Gaby Michăilescu (II)

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Continui seria despre cartea lui Gaby Michăilescu - "Maria cea fără de moarte". Prima parte poate fi citită AICI

„Ca toţi cei mari, repet, nici ea n-a fost în firea ei… Altfel n-ar fiputut intra în transa cutremurătoare, de-o viaţă. (…) Tot ce-a făcut, a făcut transfigurată. Nimic real. Cântările ei, toate, puse în armură de apărare, de revoltă; a fost o permanentă dăruire de sânge, de suflet frânt în două, crucificat pe dăinuirea neamului românesc. O clipă, o singură dată n-a cântat ca să cânte. A ars îngrozitor. Până la scrum. Reînsufleţindu-se, de fiecare dată, din propria ei cenuşă.”

    

     „În primul turneu la Feteşti Sat. O coşmelie de sală. Sunt, după ce am prezentat-o la scenă, în fundul sălii, la o masă, unde fac socotelile cu cel care a vândut biletele, un tânăr cam neexperimentat. Câteva becuri pâlpâie cu aţe de păianjeni… De unde mă aflu, văd bine, ca restul publicului, cum decurge spectacolul. Pe scenă, Maria, apucată de stihii, cântă jalnic, să plângă inimile, „Geaba mă mai duc acasă”… Prin uşa de lângă mine, dată de perete de îmbulzeală, fulgeră dinspre Borcea. Se porneşte şi ploaia. Tocmai când bag banii reţetei în servietă, cântăreaţa face semn lui Mironel Şoarece să înceteze acompaniamentul, întrerupe tânguirea. Se adresează spectatorilor:

-         Care-i directorul Căminului Cultural?

-         Aici! se ridică unul spătos dintr-o bancă din faţă.

-         Ce fel de aşezământ de cultură e acesta în care plouă? … Văd deasupra tavanul spart, îmi picură în cap.

-         Cămin amărât, cocoană Mario!

-         Tocmai. Urneşte-te în fundul sălii! (arătându-mă) E acolo impresarul meu. Să-ţi predea toate încasările, să întremezi coşmelia…

Mă fac că nu aud. Lumea aplaudă. Şi-n vreme ce vocea gravă trece înciudată la „Of!... zac!”, directorul e lângă mine, îmi şopteşte:

-         Ai auzit…

-         N-am auzit nimic.

-         Încasările…

-         Fii serios, domnule!

Faţă de împotrivirea-mi categorică, respinsul se retrage să-şi reocupe locul. Cântecul sfârşit, sfârşesc şi aplauzele, cântăreaţa îl reperează.

-         S-a făcut?

-         Nu s-a făcut nimic, coană Mario!

Pornită ca din puşcă, făcându-şi loc prin lume, cu directorul pe care-l trage după ea, ajunge la mine. Îmi smulge servieta de la subsuoară şi, răsturnându-i pe masă conţinutul, mi-o redă goală-goluţă, adresându-se aghiotantului:

-         Umflă-i!

Şandramaua se lasă mai pe-o rână de aplauze… Din alte două mişcări e pe scenă. Şi eu, pe cântecul ei, Târâişul şarpelui, dispar, învârtindu-mă printre trăsnete, la camera din sat care ne găzduieşte.

                     Când am revenit cu ea anul următor la Feteşti Sat, în Căminul Cultural ploua cu spume…"

(Zic şi eu: Of! Ar trebui să nu mă mai mire nimic. Şi nici să judec – nu-i aşa? – că doar e păcat. În schimb nu-i păcat să lăsăm toţi nesimţiţii să-şi bată joc de tot şi toate, inclusiv de generozitatea unora care vor să facă binele, nu-i păcat să încrucişăm braţele şi să ne întrebăm filosofic de ce „îngăduie Dumnezeu” să trăim rău (El e de vină, vezi bine, nu noi!), nu-i păcat să lăsăm copiilor noştri o lume mai rea decât am moştenit… O întrebare totuşi mi-a rămas: de ce trebuia să se întâmple tocmai la Feteşti Sat?)

„Abia la prânz am aflat de ce Maria s-a sculat până-n ziuă. Am găsit-o la grădina restaurantului „Vidraşcu”, în compania unui lăutar bătrân, care ţinea sub bărbie o scripcă pustiită de atâtea cântări… O ţinea numai de acompaniament, căci în rest îi trăgea din gură, modulaţiuni bătrâneşti, haiduceşti, cătăneşti… Aplecat peste masă şi peste umărul Mariei, îi cântă la ureche. Maria, cu ochii închişi, visează la zilele dalbe ale trecutului, care şi-au avut rostul lor la români. Încheindu-şi cântarea, mi-l recomandă:

-         Îi zice Limbă, cel mai vestit lăutar pe aste meleaguri. De ieri, de când se ţine de mine, am avut multe de deprins de la el… Vezi, frate-meu, te cam învaţă viaţa: am prins două cântece de cătănie de la el, care cam seamănă cu Nucă seacă (Mâine toţi recruţii pleacă) prelucrare şi versurile mele.

Schimb vorba:

-         Şi pentru asta ai ieşit până-n ziuă după avioanele de azi-noapte?

-         Nu numai, pentru ceva şi mai important. Mi-a venit peste noapte un gând de care m-am felicitat.

-         Adică?

-         Cântând prima oară în târgul ăsta (e vorba de Rm. Sărat – n.m), să las, odată cu numele meu, o urmă că mi-a fost dat să trec pe-aici, exercitând ici-acolo o oarecare binefacere. De aia, direct de la hotel, m-am dus la principalul magazin de articole femeieşti şi am solicitat să cumpăr 24 de pulovere, diverse măsuri, felurite culori. Cum era firesc, vânzătoarele din prăvălie, care mă aplaudaseră odată cu bombardamentul de ieri, la teatru, au holbat ochii mari ca găluşca, uitându-se una la alta… Am recomandat celei ce mă servise să-şi aleagă unul din pulovere, cadou din partea mea; şi ea n-a stat pe gânduri, oprindu-şi unul roşu ca sângele, probabil să facă sânge rău bărbaţilor!

Achitându-le, ştiam ce am de făcut cu ceea ce cumpărasem: în drumul meu prin oraş le-am împărţit cui mi-a ieşit în cale, fără alegere, cadou diverselor codane, neveste, surate, măritate sau nu, pe care nu le cunoşteam, unele neştiind cine sunt şi nici eu nerecomandându-mă. Asta-i tot, o bucurie a sufletului meu, care am ţinut să rodească în acest micuţ târg, cald, primitor, Fără îndoială că se va vorbi, se va colporta ca „abilă reclamă”, dar eu nu pentru asta am făcut-o. Mi-am oprit şi mie două, dacă nu le voi da şi pe astea până la urmă (…)

La lungu-i monolog conchid:

-         Numai Leonard făcea de ăstea. Iată-te cu Prinţul Operetei în punct comun, al mărinimiei.

Şi-i povestesc tărăşenia cu cele opt paltoane achitate de Leonard pentru coriştii de la Oteteleşanu.

-         N-am auzit aşa ceva până acum! se miră foarte cea care, până la urmă, îşi va da şi cele două pulovere ce-şi oprise – unul bucătăresei de la grădina „Vidraşcu”, celălalt lui Limbă, cu care îşi trecuse şi următoarea zi, avertizându-l:

-         - Să-l dai nevestei, nu la vreo gagicuţă…

Şi pupându-i ambii obraji învechiţi, la despărţire îi strecoară în burta diblei, îmbătrânită şi ea de-atâtea zâmbete, un cocoloş de câte cinci sute…”

Gaby Michăilescu, victimă a ororilor comunismului petrecute în închisori

„Nu pot afirma că absolut totdeauna mi-a fost bine… Am răbdat de foame nu numai o dată, cu nemiluita, cu vârf şi îndesat… Pot să spun că în puşcăriile comuniste am visat la nişte sarmale ca la Eldorado! La o pâine caldă, rumenă, ruptă pe genunchi, şi mai şi… Am dârdâit de ger la sortat porumb şi ceapă în lagărele de muncă din Deltă, la 30 de grade minus, cu creierii îngheţaţi şi măduva înşfăcată din oase, cu satrapi ţigani mareşali! Era o ţară a nimănui, în care „ororile” îşi făceau de cap. Ani de zile în puşcăriile comuniste, nici măcar urmă de fum pe coş, în schimb, zi-noapte lumina electrică dându-ne în ochi, fără să ne putem feri… La abuzul criminal al nevinovatei „popreli” am răbdat ca un câine de lipsa tutunului; al meu credincios frate, 76 de ani, trăgând un fum din chiştocul smuls din gura unui prieten de puşcărie – Antonaru (9 ani la Baia Sprie şi Cavnic) – lângă o privată ce exala miros pestilenţial de chinuite fecale, în Deltă, la trâmba…

Pentru vina de a fi cântat „Christos a înviat!” în noaptea de Paști, n-am mai fost scoşi în dimineaţa următoare la W.C., menţinându-ne sub cheie, cu ordinul să ne facem nevoile pe noi!!! În loc de „Christos a înviat! – Adevărat a înviat!” – bineţea sfintei pascale dimineţi, legată de reapariţia Mântuitorului, 3000 de „deţinuţi politici” sortiţi exterminării şi ferecaţi cu necesităţile fiziologice reacţionând fără remediu, urlând apucaţi de streche, ieşiţi din minţi cerând pustietăţilor, ca oameni ai nimănui, soarelui primăverii, neputincios, superbul: „W.C-ul!, W.C.-ul!, W.C.-ul!!!” Răspundea ecoul ca o anatemă a depărtărilor… Ce păcate o fi fost să ispăşim?!...”

Ce se mai poate spune??? Cei care n-au înţeles încă de ce suntem unde suntem sau de ce nu suntem unde ar trebui, să facă bine să citească două cărţi, una mai cutremurătoare decât alta: „Urme, Lacrimi, Sânge, Morminte” de Dumitru Oniga şi „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide. Toată elita acestei ţări a fost umilită, batjocorită, schingiuită, fizic, moral, sufleteşte, lovită în ce a avut mai scump – dragostea faţă de şi credinţa în Dumnezeu. Au rămas doar câţiva, cu cine ştie ce răni nevindecate cărând după ei, ca să depună mărturie. O mărturie care oricum nu interesează pe nimeni. Dar ceea ce mi se pare şi mai de neînţeles este cum de aceşti adevăraţi martiri ai neamului au reuşit să-şi ierte prigonitorii. Eu, doar citind, îi urăsc. Ei, îndurând chinuri de nesuportat şi umilinţe de nespus, i-au iertat (de amintit şi celebrul „Să NU ne răzbunaţi!” al lui Mircea Vulcănescu). Cât de mult trebuie să-l fi iubit aceşti oameni pe Dumnezeu! Noi? Nişte biete umbre… nesocotind adeseori darul care ni s-a dat, nici măcar considerând un mare dar faptul că putem să ne salutăm cu „Hristos a înviat!”. Să luăm aminte!

La mulţi ani de Sărbătoarea Buneivestiri!