Cavalerii de la Maltezi - Cronică de Stână (12)

              Ploaia venea în ropote zgomotoase, se-ntunecase ca la sfârşit de lume, tabla de pe casă se anima de sunete bethoveniene, pomii îşi mişcau crengile ca-ntr-un dans ritual străvechi, toată natura părea o walkirie dezlănţuită. În jurul unei lumânări aşezate pe masă, a cărei flacără dreaptă era singurul semn de stabilitate în tumultul exterior, stăteau aşezaţi poeţii. Se aflau într-o încremenire care-i făcea să semene cu scaunele din piesa omonimă a lui Eugen Ionescu. O nemişcare izbitor de contrastantă cu vijelia de-afară care le pătrundea, printr-o poartă neştiută, în gânduri şi-n simţiri. Probabil ar fi avut multe de spus, de comunicat, dar făcuseră un pact – nimeni să nu vorbească. Acela care va deschide primul gura, trebuia să iasă din cameră, afară, în ploaia duşmănoasă; şi tot aşa, pe rând, pe măsură ce vorbeau, trebuia să părăsească încăperea. Se pare că nimeni n-avea chef deocamdată să facă duş, astfel că era o tăcere desăvârşită. Exceptând, desigur, zgomotele care veneau din natură. Se aflau într-o împietrire nu doar a limbii, ci a întregului corp. Doar trăznetele, despicând tăcerea, mai făceau din când în când să le tresară vreun muşchi, să clipească vreo geană, iar, când şi când, se mai citea câte-o licărire în ochii vreunuia, adusă pesemne de vreun gând răzleţ.

            Totul începuse în joacă, aşa cum probabil încep toate marile renunţări. Poetul Exigenţelor le spusese cândva: „Ce-ar fi ca oamenii să nu poată vorbi?” Chiar aşa, ce-ar fi? Ce modalitate ar alege pentru a-şi îmbânzi singurătăţile? Cineva fusese de părere că probabil s-ar asculta mai mult unii pe alţii, printr-un dialog al sufletelor, care trebuie să fi existat cândva, dar pe care oamenii l-au pierdut în nesaţiul lor de a sporovăi verzi şi uscate. „Vorbim mult şi comunicăm puţin”, fusese de părere şi Prozatoarea de Inimă Roşie. Ea ştia mai bine cum vine asta, cunoscut fiind că femeile au un apetit mai dezvoltat spre trăncăneală.  Şi-atunci, Inventatorul Raiadului, gata oricând să se agaţe de o idee trăznită, le propusese ca, în loc să discute pe această temă, să experimenteze măcar o zi. O zi din viaţa asta plină de zile. O singură zi în care să afli pe cine ai iubi, pe cine ai urî, cine ţi-ar fi indiferent în condiţiile în care nu te poţi exprima prin cuvinte. Şi iată-i aşezaţi în jurul mesei, ascultând rapsodia de-afară şi căutând, fiecare, spre sine ori spre ceilalţi. La finalul acestui experiment, fiecare trebuia să „raporteze” senzaţiile trăite, concluziile la care au ajuns şi să elaboreze chiar o lucrare mai amplă pe tema: Omul negrăitor.

             Poetul Exigenţelor îşi aminti că le spusese cândva: „Vreau să călcaţi pe inima mea!”. Gândea acum: Hm... cine, ăştia? Ia te uită ce bocanci plini de noroi au! Şi dac-ar fi numai ăsta păcatul lor! Nemişcarea asta îi face să pară nesuferiţi, anoşti, nişte biete măşti triste uitate în cui în dulapul păpuşarului; nu, nu, cu siguranţă aceştia nu sunt prietenii mei. Doamne! Cum am putut să-mi fac inima tren de aterizare pentru petardele-astea?! În fine, viaţa înseamnă mai mult decât atât. Iar noile descoperiri din fizica cuantică te lasă mască. Pardon! nu mască, aşa ca măştile prăpădiţilor ăstora. Dar ia, mai bine, să-mi mut eu atenţia de la ei, nu devin cu nimic mai deştept concentrându-mă pe subiect. Am chef să vorbesc cu Dumnezeu. Hei, Doamne, eşti? A, scuze, păi sigur că eşti, Tu eşti mereu, doar noi suntem destul de idioţi încât să nu Te simţim. Auzi, n-ai putea să dai furtuna aia mai încet, să pot şi eu să-mi ascult gândurile? Scuze, din nou, păi sigur că poţi, ziceam dac-ai vrea... Nu ştim ce i-a spus mai departe Lui Dumnezeu Poetul Exigenţelor, nu ne băgăm în lucruri de taină. Cât despre răspunsul Acestuia...

             Arhitectul Trofeelor se gândea ce bine-ar fi să-şi aprindă o ţigară. Până la urmă, convenţia a fost să nu vorbim, nu să nu fumăm, îşi linişti conştiinţa în timp ce scăpără bricheta şi trase cu nesaţ primul fum. Şi abia nu mai poate niciunul să-mi zică s-o sting, că n-o să încalce legământul tăcerii pentr-un aşa fleac. Îşi zâmbi în barbă. Apoi, de-odată se întristă, amintindu-şi că, uneori, parcă toată greutatea omenirii îi atârna pe umeri. Gata să scoată un oftat, dar şi-l înghiţi, de teamă c-ar putea să fie considerat la categoria „grăite”. Ei, chiar aşa, nici să ofteze omul nu mai poate! Uită-te la noi, parc-am fi nişte statui. Norocul nostru că ceata de câini a rămas afară. Ei mai lipseau să ne ude! Nu destul ne-a făcut ploaia asta ciuciulete pân-am intrat în casă. Îşi privi semenii aşezaţi în jurul mesei. Cavalerii de la Malta, îi veni în minte. Apoi imediat îşi dădu seama că nu era departe: Cavalerii din Maltezi. Yes! Dar ce folos că mi-a venit aşa o idee, dacă nu pot s-o împărtăşesc nimănui. E aiurea să taci. Îi mai scrută o dată. Ei, ce ştiu ei? Câteodată, sunt sătul de toţi. Toţi vor ceva de la mine: unul să-l public, altul să-i scot carte, alta festival... Mi-aţi mâncat zilele! Ce sunt eu, frate, armata salvării? Ia, mai bine tăceţi voi, că parcă sunteţi mai drăgălaşi aşa. Să mai compun în minte un Trofeu...

           Poetul Nefericirilor Târzii chiar scria în minte o poezie. Se gîndea că în atâtea ore cât avea să tacă ar fi putut scrie chiar o carte întreagă. Pe care, de data asta, am s-o intitulez „Ziua, cu sinele meu”. Da, da, da! E bine să se ştie că nu numai noaptea, ci şi ziua poţi fi singur cu sinele tău. (Iertaţi pleonasmul! Oricum, nu-i nimeni să-mi audă gândul.) În fine, asta facem noi acum, fiecare cu sinele său. Problema e: cât poţi să stai numai tu cu tine?  Câtă vreme poţi să te suporţi fără să-ţi vină să-ţi scoţi ochii, fără să ai aşa un dor de ducă din tine. Vezi, asta facem când ne întâlnim, sătui de noi înşine, încercăm să ne amăgim singurătatea prin alţii. Suntem cu adevărat singuri? Adică nu doar în faţa marilor dureri, ca şi în faţa marilor bucurii – după cum afirma Balzac – ci suntem mereu şi întotdeauna singuri? Aşa s-ar părea. Tot ceea ce întreprindem în viaţă nu-i decât un mod, uneori jalnic, de a ne înşela singurătatea.

            Prozatoarea de Inimă Roşie parcă l-ar fi auzit, continuându-i gândul: Câtă tristeţe în această singurătate! Odată, un om drag a fost bolnav. A fost bolnav două săptămâni, iar eu n-am ştiut asta. Problema e nu că n-am ştiut, ci că n-am simţit. De ce? Dacă omul acela îmi este drag cu adevărat (şi eu asta afirm şi susţin), de ce n-am simţit cumva şi eu durerea lui? Nici măcar o nelinişte. Cum poţi trăi liniştit departe, în timp ce pe el îl doare? De ce era nevoie ca cineva să-mi comunice prin viu grai o realitate pe care ar fi trebuit să o simt, dincolo de cuvinte? Aşadar, suntem cu adevărat singuri? Atât de dependenţi am devenit de comunicarea verbală, încât, în lipsa acesteia, nu mai ştim, nu mai putem şi nu mai simţim nimic? Poate graiul mai mult ne încurcă. Dacă nu l-am avea, am fi nevoiţi să comunicăm altfel, ne-am dezvolta anumite abilităţi care poate ne-ar face mai uniţi. Cine ştie? Ia să vedem, la ce i-a folosit omului cuvântul de-a lungul timpului? La trădare? Daaa, la trădare. Iuda a trădat prin cuvânt; Petru la fel, s-a lepădat prin cuvânt. Ce tragic personaj Sfântul Apostol Petru! Ce dramă, câtă durere în lepădarea lui! Să iubeşti şi să-ţi fie frică să iubeşti până la capăt, apoi să-ţi pară rău şi să plângi la fiecare cântat al cocoşilor. Sună cunoscut? Petru suntem noi! Suntem mai mulţi petri decât iude. Trădăm mai rar pentru arginţi, dar mult mai des fiindcă ne e teamă să iubim. Până la capăt, total. Aşadar, cuvântul... Dar tot cuvântul ne-a ajutat să-L vestim. Prin cuvânt L-a vestit samarineanca, tot prin cuvânt Maria-Magdalena. Ia te uită! Coincidenţă, sau o fi pentru că femeile-s mai vorbăreţe? Sau pentru că le e mai puţin teamă de a iubi până la capăt? Ei, cucoană, ai luat-o razna, astea nu-s probleme de mintea ta. Marş la cratiţă!

           Tot la cratiţă se gândea şi Inventatorul Raiadului (numai el ar fi putut scorni această „mezalianţă” nefericită!). Hrănea armate întregi de oameni şi de animale. Dacă, într-o zi ar fi rămas fără cratiţă, ar fi fost un om terminat. Se împărţea jumătate la prieteni, jumătate la oi, jumătate la câini... După cum se observă, el are mai multe jumătăţi. Dar numai el are voie! Pentru că are şi nevoie. În fine, la el e posibil orice. Chiar şi să ai mai mult de două jumătăţi. Acum, privindu-şi prietenii, se gândea că, pe la o vreme, tot o să li se facă foame. Chiar dacă nu aveau voie s-o spună, o puteau mima cu uşurinţă, prin semnul acela sugestiv în dreptul stomacului. Aşa că mai bine pune cratiţa pe foc. Ce apăsătoare şi tăcerea asta! He, he! Zâmbi cu gura până la urechi întrebându-se cum ar fi suportat-o, dacă ar fi fost acum, cu ei, poetul-care-le-ştie-pe-toate-şi-le-ştie-numai-el. Sau nevastă-mea. Chiar mi-ar plăcea să n-o aud ciripind de la 12 ziua până la 12 noaptea. Cred că la asta s-a gândit şi autorul zicalei „Tăcerea e de aur”. O fi avut, săracul, vreo nevastă care ciripea întruna. Ia te uită la prietenii mei, parcă li s-a anunţat sfârşitul lumii. Fiţi veseli, fraţilor, că viaţa-i frumoasă! Mai bine mă duc să dau la oi! Alea nu-s nefericite pentru că sunt nevoite să tacă. N-au angoase ori frământări existenţiale. Nici vaca nu se supără când omul, cea mai crudă fiară din câte există, îi ia viţelul de la uger şi nu-l lasă să sugă, pentru a lua el laptele. Tace şi-ndură. Dar omul, această fiinţă grăitoare, s-a învăţat să zbiere întruna: Să ni se facă, să ni se dea, să nu ni se mai ia! Să! Ei, uneori parcă ar fi mai bine fără să vorbim. Aşadar, tăcere. Mai e destul...

          Tăcerea îi plăcea Prozatorului de Ştiinţă (se numeşte astfel, prescurtat, întrucât îndeplineşte un „cumul de funcţii” interesant – prozator şi om de ştiinţă. Doi într-unul, ca la detergent). Lui nu-i era greu să tacă. Oamenii de ştiinţă, cum se ştie, gândesc mult şi vorbesc puţin. Se cunosc cazuri ale unor inventatori celebri, oameni care au revoluţionat ştiinţa, dar care nu sunt în stare să-şi prezinte rezultatele. Fie pentru că li se pare prea banal să vorbească unor diletanţi despre munca lor, fie pentru că li se pare pierdere de timp (de ce să vorbeşti, când ai putea să gândeşti? Viaţa-i scurtă). Aşa şi Prozatorul de Ştiinţă, avea la ce se gândi. Bunăoară, privind lumânarea, îşi rememora formula parafinei şi estima numărul de lucşi ai nivelului de iluminare al flăcării. Citise că, odată cu evoluţia corpurilor de iluminat, în special după apariţia luminii electrice, a evoluat proporţional şi ochiul uman. De fapt, a fost o involuţie. Se pare că oamenii zilelor noastre n-ar mai putea coase iile care se coseau odată la lumina opaiţului. Cu cât lumina a devenit mai puternică, cu atât ochiul, adaptându-se, a devenit mai neputincios. Aşa şi cu vorbirea. Cu cât s-au dezvoltat mijloacele de comunicare, cu atât omul a devenit mai ermetic; oamenii nu mai transmit, vorbesc şi-atât. Intensitatea trăirilor a „evoluat” invers proporţional cu explozia tehnicii comunicaţiilor. Toată ziua sunt cu telefonul la ureche, înşirând nimicuri. Am devenit sclavii telefoanelor. Când eram copil şi mergeam vara în tabără, mama nu ştia două săptămâni de mine. Acum, părinţii le iau telefoane copiilor, de la grădiniţă. Uneori mi se face greaţă de toată ştiinţa omenirii, şi mă gândesc că mai bine rămâneam la coasă. „De ce m-aţi dat de lângă voi?” Am evoluat, da! Am descoperit fisiunea nucleară, e nevoie să spun la ce ne foloseşte? Câte arme de distrugere în masă, câte vieţi curmate... Chimiştii au dezvoltat substanţele toxice de luptă, da, daaa, suntem deştepţi. Am descoperit o nouă particulă elementară; s-ar putea chiar să depăşim viteza luminii în această goană nestăvilită, testăm arma psihotronică, facem, dregem, dar n-am învăţat nimic de două mii de ani încoace. Qvo vadis, Domine? E = mc², sigur că da! Moromete ar întreba „Pe ce te bazezi?” Iar bunica: „Şi la ce-ţi foloseşte?”

          Şi la ce-ţi foloseşte?, se întreba şi Prozatorul de Cursă Lungă. Fagi, umbre, nori, la ce-ţi folosesc? Rămâne ceva? Rămâne pe naiba! Ţi-ai petrecut jumătate din viaţă scriind, iar cealaltă jumătate o vei petrece întrebându-te la ce-ţi foloseşte. Când să te bucuri şi tu de glorie, îţi vine cheful de plecare. Că doar n-ai să trăieşti ca cioara, trei sute de ani. Deşi, hm... n-ar fi rău. Ce bine că avem vorbirea! Despre ceilalţi, nu ştiu, dar eu cum mi-aş fi exercitat profesia fără să pot vorbi? Şi, în general, oamenii cum şi-ar fi transmis unul altuia cunoştinţele? De bună seamă, s-ar fi găsit o modalitate. Şi cine ştie, poate am fi fost mai fericiţi.

       „Fericiţi cei ce plâng...”, zicea şi Tânărul Teolog, repetând în minte Fericirile şi oprindu-se asupra sensurilor lor. Parcă nu se mai oprise şi altă dată! Dar de fiecare dată i se relevau sensuri noi. Avea inspiraţie, ar fi scris un eseu. Dar nu voia să strice nemişcarea. Aşa, în joacă, mai adăugă o fericire, inspirat de momentul de faţă: fericiţi cei ce vorbesc! Da, oamenii au nevoie de cuvinte. În special femeile. Ce le-or fi trebuind atâtea cuvinte? De ce n-or fi putând să priceapă din micile sau marile gesturi? Tu urci pe cer, îţi juleşti sufletul şi genunchii, te lupţi cu norii, cu gravitaţia (fir-ar Newton de râs!), reuşeşti să înhaţi luna de-un colţ, te străduieşti s-o aduci întreagă, nevătămată pe pământ şi când, în fine, i-o aşezi, fericit, în braţe, toanta te întreabă: „Mă iubeşti?” Îţi vine să dai cu ea de pământ! Sau de lună! Fericiţi cei ce n-au parte de toante! Doamne, iartă-mă!

          Doamne, iartă-mă!, se ruga şi Pictorul, eu vreau şi mă străduiesc, dar nu-mi iese. Lucrez de ani de zile la Icoana Ta, dar nu pot s-o termin. Ştiu că mântuirea ne-a venit prin Cruce, dar ce să fac dacă nu sunt în stare să pictez cuiele-alea şi coroana de spini? Când mă apropii de pânză, îmi tremură mâna, culoarea se împrăştie, mă ia ameţeala şi-mi vine să strig. Nu sunt în stare, Doamne, să-Ţi privesc răstignirea în ochi. Darămite să-Ţi pun cuiele. Te-am lăsat aşa, nelămurit, de parcă Te-ai fi urcat singur acolo, să Te odihneşti oleacă pe Cruce. Mai stai, mai odihneşte-Te puţin, până când n-o să-mi mai tremure mâna! Până când n-o să mai am senzaţia că, odată terminată, pânza se va despica în două, precum, atunci, catapeteasma templului.

          Templul iudeilor, templul lui Isis, templul lui Tutankamon, templul... Istoricul Urbei îşi repeta lecţia istoriei. Ani, temple, războaie, înfrângeri, victorii, trădări, mezalianţe, edicte, încoronări, shit! Shit o dată, shit de două ori, shit de trei ori! Trebuie să am grijă să nu le spun asta elevilor. Deşi uneori tare aş spune-o. Istoria omenirii e plină de fapte sângeroase. De mii de ani încoace, oamenii n-au schimbat nimic în afară de armele cu care se omoară între ei. Şi podoabele. Ne împopoţonăm şi ne ucidem. Ne ucidem şi ne împopoţonăm. Şi mai ce?

        Şi mai ce? N-oţi fi vrând să vă şi spăl pe picioare! Nici eu nu sunt Iisus, nici voi Apostolii, aşa că mai scutiţi-mă! Credeţi că nu ştiu ce aşteptaţi toţi de la mine? Să vă laud, să vă ridic în slăvi. Mai lăudaţi-vă şi singuri! Cronici, cronici, cronici! Recenzii, recenzii, recenzii! Ce-oţi fi crezând? Sunt şi eu om, nu maşină de citit. Una, două, îmi băgaţi cărţile sub nas. Să nu mai văd cărţi! O să hrănesc soba cu ele. Aşteptaţi cuvinte de laudă pentru porcăriile cu pretenţii de literatură pe care le scrieţi. Ştiţi voi ce greu e să scrii frumos despre ceva ce nu-ţi place? De unde să ştiţi? Criticul Marelui Oraş  îşi vărsa năduful pe scriitorii din jurul lui, din cauza măselei care-l durea cumplit şi a interdicţiei de a-şi alina durerea măcar cu un „au!”. O simplă durere de măsea (aiurea, simplă!) te transformă într-o fiară, te anihilează ca om, îţi şterge orice urmă de demnitate umană. Dacă aş şti că-mi trece, m-aş târî pe jos, până la urmă, mi-aş călca pe inimă şi aş scrie frumos despre operele voastre incomplete. Dar până la urmă, chiar am să scriu, că-mi sunteţi prieteni. Buni, răi, proşti, deştepţi, tot prietenii mei rămâneţi. Şi promit să nu dau prea tare... Ia te uită, m-a lăsat durerea de măsea. Nu se poate! Să treacă aşa, degeaba? Criticul Marelui Oraş uitase de puterea gândului bun asupra oricărei forme de durere.

            Prozatoarea de Inimă Roşie gândea: Să vezi că or să-mi ceară să scriu cronica. Sanchi cronică!  Ce să scrii despre nişte oameni care au stat stană de piatră atâtea ore şi fără să scoată un cuvânt? Că doar nu sunt mama omida să le citesc gândurile!

            În momentul acela, bătu de douăsprezece noaptea. Odată cu bătaia ceasului, se oprise şi furtuna. Parcă nici nu fusese. Nu se mai auzeau decât respiraţiile celor prezenţi, dar şi acelea controlate parcă. Pendula spărsese liniştea, făcându-i să tresară. Gata, se terminase! Convenţia tăcerii înceta la miezul nopţii. Dar parcă nimeni nu mai voia să vorbească. Nimeni nu se îndura să spargă gheaţa. Poate le era bine cu ei înşişi, poate voiau să-şi continuie firul gândurilor. Dar nu, nimeni nu-şi mai continua ţesătura de gânduri începută, de parcă se stricase războiul, ori se pierduse suveica. Fiecare, pe căi diferite, ajunsese la aceeaşi concluzie pe care şi-au exprimat-o tot în gând, aproape simultan: Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai dat graiul! Da-Ţi mulţumim că ne-ai dat şi tăcerea. Cum faci Tu, Doamne, de le ştii pe toate? Şi, mai ales, Îţi mulţumim că ne-ai dat prieteni!

              Se îmbrăţişară din priviri şi, astfel îmbrăţişaţi, au ieşit din poveste.               

Slobozia, 19/20 mai 2012

Publicat în revista "Helis", mai 2012