Atentat la Dama de Cupă - Cronică de Stână (11)

Am fost victima unui complot. Această frază de început mi-a fost sugerată de Dobre. Acelaşi Dobre care, după ce s-a victimizat în direct pe adresa mea de e-mail (că ce se face el, că toată lumea - bună şi nebună – îl somează să mergem la Stână), determinându-mă să mă sacrific, săritoare cum mă ştiu, să las curăţenia nefăcută, vasele nespălate, ouăle nevopsite, etc., hotărând că da, niciun sacrificiu nu-i prea mare pentru a merge la stână, aşadar, după ce s-a victimizat cu talent, mi-a mărturisit până la urmă (că doar nu era să păcătuiască fix în Vinerea Mare) că, de fapt, a fost o tactică de abordare, întrucât nu ştia cum să „atace” subiectul atât de delicat într-un astfel de moment, afirmând, aşadar, că am fost victima unui complot. S-o creadă dumnealui! Ceea ce nu ştie (poate doar bănuieşte) e că eu abia aşteptam să mă sacrific, va să zică să las toate alea nefăcute (alea jacta est; nu, asta-i din alt banc, cu alea e pe iaht), că doar nu m-am născut slugă la o casă. Sau la ouă. 
Florin abia ne aştepta. E drept că nu cred că suferea şi de dispoziţiile trasate de noi: deTeoharie – să facă bine să aprindă focul (corpul dumnealui având punctul de congelare pe la 40 de grade plus) şi de mine – să-mi prăjească o tonă de seminţe, din motive de... şi de... Nu cred că am fi găsit cu uşurinţă altul care să ne suporte nazurile aşa cum ni le suportă Florin. E drept că nici nu ne prea bagă în seamă: în loc de foc în sobă, lui Teo, Florin i-a „aprins soarele” (după propria expresie), iar mie, e drept că mi-a prăjit o tonă de seminţe, dar atât de mici încât mai că le scăpam printre dinţii din ce în ce mai rari, în ultima vreme. 
În fine, după bucuria reîntâlnirii, după obişnuitele tabieturi de început – Florin, agitaţie peste tot, Teo, cafeaua, noi, ceilalţi, mângâiat căţeii (asta ca să nu zic vorba-aia cu pisica), ne-am liniştit, într-un final, aşezându-ne la masa din curte, printre pomi înfloriţi. O vreme splendidă pentru poezie! Doar că timp n-a prea fost, întrucât la ora 19 începea Denia, de unde nu puteam lipsi (cel puţin eu). Aşa că am sărit peste de-acum obişnuitele improvizaţii pe cuvinte impuse, mulţumindu-ne cu a citi. Teo ne-a citit (se pare că doar mie în premieră) poezie de dragoste care ne-a amuţit. Scrisă de el, evident. Poezia de dragoste nu-i la îndemâna oricui. Nu o poţi scrie dacă eşti o uscăciune de om (Slavă Domnului, nu-i cazul cu niciunul dintre prietenii mei!). Trebuie să iubeşti oamenii, dacă eşti creştin adevărat. Abia apoi poţi să scrii poezie de dragoste adevărată. Nu o poţi scrie nici dacă te-ai pricopsit, de exemplu, cu o tulburare de personalitate narcisică. Nu întâmplător am adus vorba de asta, ci întrucât Teo aproape că ne-a recitat un rezumat despre această tulbureală, pus la dispoziţie de psihiatrul de serviciu de pe net-ul dedicat sfatului medicului, în timp ce Dobre îl fugărea pe Florin prin casă, încercând să-l convingă de ceva ce numai el ştie (ei, ştim şi noi, dar nu-i frumos să zicem!).

Costel a supus atenţiei noastre versuri scrise pe la anul 1944 de profesorul ialomiţean, militarul Petre Duţă din Andrăşeşti. Rănit grav în război la vârsta de 22 de ani, unul dintre acei oameni care există şi sunt supuşi încercărilor parcă anume pentru a ne arăta nouă cât suntem de fericiţi şi binecuvântaţi, pentru a ne determina să încetăm odată cu văicărelile ieftine şi mofturile existenţiale, amintind de proverbul care spune: „Atât m-am văitat că n-am pantofi, până-am întâlnit un om fără picioare”. Petre Duţă n-a abandonat lupta cu viaţa, a continuat să studieze, să fie un model pentru cei din jur.

Am fost uimită de faptul că cineva mai „dezgroapă morţii” şi l-am întrebat pe Costel cum e posibil. Astfel am aflat că nu este singurul caz asupra căruia s-a oprit, că obişnuia să facă această muncă de cercetare pe vremea când era metodist la Biblioteca Judeţeană. O activitate absolut remarcabilă nu atât din punct de vedere literar (poate n-a reuşit să scoată la iveală cine ştie ce geniu), cât, mai ales, din punct de vedere uman. E tonifiant să ştii că cineva mai scutură praful de pe amintirea cuiva, că cineva mai pătrunde, păşind atent, în odaia sufletului cuiva care-a trăit demult, care nu s-a mulţumit să treacă oricum, ci a aşternut un gând, o frământare, o idee, o suferinţă pe hârtia îngălbenită de vreme dintr-un pod fără scară.

Să punem scara podului! Să urcăm cu încredere, cu credinţa că e de datoria noastră să dăm la o parte pânza de păianjen  de pe un manuscris, de pe o amintire... Costel a făcut-o, bravo lui! Şi mă gândesc ce mare bucurie trebuie să simtă cineva când face asta. Păstrând proporţiile, aş spune că e... ca o mică înviere. La care fiecare dintre noi am putea contribui, cu mijloacele şi după posibilităţile noastre. Cred că putem mult. Dar mai ales putem mult împreună. 
Pe Florinel l-am mai certat (că aşa-i schema: după ce-i mâncăm mâncarea şi ficaţii, după ce-i bem băutura, să-l bombănim) pe teme literare, că nu se ia în serios. Mie îmi revine sarcina să-l conving (canon de la băieţi, că nu-mi ajungea cel de la preot!) să-şi sistematizeze scriitura, s-o ambaleze frumos şi să-i facă vânt în lume. Vânt din pupa, Florine! Tu ştii mai bine la ce foloseşte. 
Am mai discutat pe teme literare, de publicări, de întâlniri, de revistă, de una, de alta, până ce timpul, timpul nostru de la stână, acest mare hoţ, s-a scurs, că asta ştie să facă cel mai bine. 
Sunt zile, sunt ore, sunt clipe în care strigătul din versul lui Blaga se strigă singur din inimă: „Opreşte trecerea!/ Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire/ Şi totuşi Te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul/ cu care ne măsori destrămarea...”

  HRISTOS A ÎNVIAT!

Slobozia, 17aprilie 2012

Publicat în revista „Helis”, aprilie 2012