Florentina-Loredana Dalian: Fericirea la călcâiul raţiunii
Am oscilat mult, a mă exprima cu
privire la proza Loredanei Dalian, cu privire la sensibilitatea adolescentină
(într-o expresie curată, încă nehotărâtă) din „Şi copiii se îndrăgostesc” şi
romanul unui virtual cod al sentimentelor materializate prin trăiri, ce-mi
sugera o împăcare interioară cu bucuria simţurilor, transmisă fără îndoială şi
cititorului. Am ales romanul, ca vorbire explicită către cititorul „prins” în
poveste, cu calitate de spectator, legat de tema rostirii în contemporaneitate,
dar, mult mai legat pot spune, cu detaliile stilistice ale autoarei, pentru
sinceritatea monologului interior. Cu romanul „Scrisori netrimise”, 2011, autoarea trece prin noi, cu amintiri cu
vise, cu gânduri cu tot, ca printr-un suflet ce arde să încălzească un pumn de
sentimente strânse într-un pumn de cuvinte. Romanul acesta e un început bun,
pentru că se simte în el dorinţa Celui-care-scrie, că nu din întrebări şi
cercetări se fac poveştile ce aşteaptă să fie aşternute pe hârtie, ci din
întâmplări care au însoţit mersul lumii şi au tâlcurile şi înţelesurile lor. Pe
autorul adevărat îl simţi de la prima citire, cum creşte înlăuntrul cuvintelor,
ca-n fântână, apa dintre ghizduri. Parcurgând povestea de dragoste a romanului,
cititorul va înţelege repede că nu se află într-un labirint, ca pătruns
definitiv în viziuni, să nu mai înţeleagă unde începe şi se sfârşeşte povestea,
ci, dinaintea unor oglinzi, unde, cu prima şi ultima frază a romanului <<
„Primăvara asta cam şuie mi-a amintit că am o datorie către tine” (la început)
şi ... „o datorie faţă de mine” (la sfârşit)>>, omul cu „faţa acoperită”
(Mihnea) deţine una dintre cheile cu care păpuşarul şef (autoarea) îşi
coordonează abil eroii, prin te miri ce ochi, cu care îi urmăreşte
privirea până la căderea cortinei. Deci: în privinţa rostirii cu exactitate
asupra adevărului „refelectat în oglinzi” şi iluminării psihologice a acestui
adevăr, în straiele mult luminate, e suficient să ne îndreptăm atenţia asupra a
ceea ce credem a pipăi cu încredere unele dintre realităţile romanului. Ilinca
e prizonieră în hăţişul propriului suflet şi în iubirea care îşi cere
drepturile. Dar, fericirea se plăteşte cu lacrimi, ştie asta foarte bine
Ilinca. Dar, sper că încă se mai poate căuta „încă un principiu unic” (o a doua
cheie) asupra adevărului deja rostit, după o dureroasă despărţire de omul pe
care l-a iubit sincer: profesorul Sabin Ladaru. Dar, oare, ce alt adevăr spera
Ilinca să mai poată găsi, altundeva, în nordul Italiei? Adevărul dintre ea şi
prostituata cu care împarte bancheta maşinii care le duce spre ţara „fericirii”,
e o pistă falsă. Atunci, nu ne rămâne decât adevărul „scrisorilor netrimise” de
către noul ei iubit, doctorul Mihnea. Sau suntem tentaţi să credem că în cazul
acesta va fi altfel? Există un răspuns în astfel de incertitudini. Un prim
răspuns îl dă „omul natural” Nina: „De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai
înţeles? Vezi rufa asta?, îmi arătă un prosop pe care se căznea să-l stoarcă.
Aşa suntem noi în mâinile lor”. De ce e Nina un „om natural”? Pentru a ne
lămuri, e de ajuns fraza prin care se descrie: „..nu-mi fac iluzii, nu mă mai
agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele
cât pot”. Dar, cine e de cealaltă a adevărului nostru? Nimeni altul, decât
Mihnea: „Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie
care nu l-a meritat, sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate?” (ori)
„Omul (care) se mângâie cu gândul că
şi altul îi împărtăşeşte suferinţa”? (Certitudinile, când se dărâmă, fac
ravagii în sufletele noastre) – asta i-o spusese Ilincăi, însuşi Ladaru. Dar,
omul e dator să se agaţe de fericirea lui, ca de un colac de salvare. Tâlcul
acestei poveşti de dragoste (narată sub forma unei destăinuiri a eroinei
principale, aflată la o răspântie de drumuri în viaţă) poate sta şi în fraza
prin care eroina se vede azvârlită într-o existenţă străină, dintr-o viaţă în
doi „rămasă pe-afară, cu uşa zăvorâtă pe dinăuntru, încercând să afle” unde a
greşit. Dacă Pascal credea că nu există nimic în Univers care să nu slujească
drept stimul al gândirii, autoarea ne demonstrează şi că în Iubire, acest
adevăr e un corolar al luptei pentru propria fericire. Oglinzile autoarei
(Jurnalul cu destăinuirile la timpul trecut al lui Mihnea-şi-destăinuirile
Ilincăi la timpul prezent al desfăşurării evenimentelor), ne arată că e
deţinătoarea celor două chei, pe a creştineştei Iertări şi pe a dureroasei
Pedepse.
Tudor CICU
Buzău, 21 mai 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu