Ecologista

Gânduri dulci-amărui

 

Așa am fost de când mă știu. Nu-mi amintesc să mă fi învățat cineva, dar întotdeauna am iubit arborii, iarba, florile... Copil fiind, furam și eu fructe din pomii de pe marginea drumului (nu că n-aș fi avut în curte, dar deh!), însă mă străduiam să rup numai fructul, nu să plec cu ditamai creanga pe care s-o golesc ulterior și s-o arunc pe stradă. Mă certam cu prietenii de pe maidan care-și foloseau cuțitele pentru a se nemuri pe scoarța vreunui copac: Gicuță + Vasilica =  love. Că așa mi se părea mie, că pe trunchiul acela îl doare. Acum, mi se pare nedrept să omorâm copacii pentru a face pliante frumos colorate, care nu spun nimic, pe care, după ce îți arunci o privire sictirită, le zvărlii în primul coș de gunoi.

          Noh! Asta a fost introducerea. Azi mi s-a întâmplat una din categoria: „Ce năzbâtii a mai făcut ecologista mea?”  Cum stam și cugetam (asta ca să nu zic că mai mult stam), găsindu-mi scuze intelectuale la lenea ce mă ținea departe de vasele din chiuvetă, deodată soneria a umplut spațiul meu locativ, scoțându-mă din cugetare și stricându-mi feng-shui-ul. În drum spre ușa de la intrare, întrebându-mă cine-o fi, îmi zic că ziua mea a trecut, deci e puțin probabil să mai primesc flori, pesemne c-o fi vreun vecin care vine să-mi reclame ba că-i curge, ba că-i pică, ba că nu i se ridică (scuzați! n-am găsit altă rimă). Când colo, în ușa mea stăteau băț trei personaje, dintre care unul, un domn tinerel pus la țol, îmi întinde un pliant, prezentându-se: „Sunt X, de la partidul Y, candidat la primăria Slobozia”. Mă rog, puteam să rămân și neanunțată. Gest reflex, iau pliantul, văd că e foarte colorat și deodată se trezește-n mine ecologista, revoltată la gândul că foaia aceea de hârtie va ajunge fix în coșul de gunoi, chiar înainte de a fi citită. Și-atunci, mă gândesc să i-o dau omului, poate-o mai folosește la ceva; i-o întind zâmbind, la pachet cu replica memorabilă: „Lăsați, presupun că vă voi vedea pe garduri”. Bietul om a-ncasat-o, cu zâmbetul electoral lipit de moacă, doar deh! alegătorul nostru, stăpânul nostru (până la alegeri, după aia se inversează rolurile) și-a mai și mulțumit, la urarea mea formală de succes, înainte de a-i livra ușa-n nas. Abia după ce ne-am despărțit în condiții pașnice, am realizat că puteam să fiu mai politicoasă, dar parol că nu m-am gândit la vechea zicală: „Numele proștilor pe toate gardurile”. Și mi s-a lățit zâmbetul până la urechi, când mi-am amintit că, la remarca mea, bietul candidat a zis „da, sigur!”

          Apoi m-am certat, cum îmi e obiceiul când îmi dau seama că gafez: „Băi ecologisto, ai putea să fii și tu mai doamnă, să nu mai spui din prima tot ce-ți vine pe gură, să-ți mai fie milă și de oameni, nu doar de copaci!” Promit că la următoarea descălecare a unui candidat în ușa mea, voi fi mai politicoasă. Tot îi voi înapoia pliantul, dar n-am să mai zic de garduri. Probabil o să spun ceva de genul: „Lăsați, presupun că vă voi vedea pe toți... copacii. Candidatul+partidul = love”.

          Slobozia, 31  martie  2016

Mie

În anul acela se dăduse decretul

- toată sămânța va rodi! -

incertitudinea tindea către zero

și om m-am făcut!

N-am stat mult prin capitala poleită,

am fugit după foșnetul ierbii,

după cumpăna fântânilor,

după sunetul tălăngilor, seara;

am crescut odată cu pomii,

în hămăitul câinilor de pe strada fără nume,

mi-am asumat noroaiele pământului

și gustul sărat al lacrimilor mamei,

zborul fluturilor în absența tatălui.

Lumea era frumoasă în toată urâțenia ei.

Astăzi, caut cu ochi de copil

frumusețea aceea parcă tot mai stinsă;

o mai găsesc uneori

prin vreo cruce căzută-ntr-o rână,

prin mireasma iasomiei și-a reginei-nopții,

prin bolta cerească, prin vreo tufă de liliac;

dar cel mai mult mi se face dor căutând-o

în ochii oamenilor.

Viața și-a tras rochie nouă,

mai scurtă, tot mai scurtă

și mie îmi vine să-i spun:

„măi viață, nu-i frumos să ți se vadă lenjeria,

mai trage și tu de rochia aia!”

Slobozia, 29 martie 2016

Premiere concurs poezie „Alexandru Macedonski” 2016 (video)

Și eu, pe-acolo, începând cu minutul 2:40.

 

Teatrul, o rană deschisă

Gânduri dulci-amărui

De Ziua Mondială a Teatrului, omagiu tuturor truditorilor (dramaturgi, regizori, actori, figuranți, tehnicieni etc) și iubitorilor săi, împătimiți spectatori și susținători, împreună cu niște modeste gânduri dulci-amărui.

Copil uimit, prin fața căruia defilau păpușile din linguri de lemn - ca o trecere din lumea aceasta, în alta, mirifică, dar atât de credibilă ingenuității specifice vârstei. O mică Albă-ca-Zăpada, interpretată pe o scenă prăfuită a unui cămin cultural de țară, cu trandafirași mici, roșii, prinși în rochița albă, care numai albă nu mai era după leșinul mimat (jucat) la scena cu mărul otrăvit. Reproșului discret al mamei, sugerând că aș fi putut leșina „numai nițel”, ceva mai artistic, mai ferit de praful scenei, încât să-mi protejez rochia, i-am răspuns cu un reproș sever, din mintea mea de șapte ani: cum adică, ar fi vrut să fiu mai puțin credibilă, mai puțin acriță, cine-a mai pomenit o Albă-ca-Zăpada care nu știe să moară când mușcă din mărul otrăvit? N-aveam, ca și acum, noțiunea jumătăților de măsură. Pe scenă, ca și în viață, se moare de tot și se trăiește până la capăt. Acum, după patru decenii, mă mir de existența la o vărstă atât de fragedă a conștiinței artistice. Dar poate n-ar trebui să mă mir, poate Cornel, unchiul prin alianță, avea dreptate: „Florina, tu să te faci actriță!” În școala generală, au urmat și alte piese pe care nu doar le-am jucat, dar, în lipsa unei îndrumări adecvate, le-am și regizat.

          Liceană, m-am „dat în spectacol” cu Grupul Satiric, mică și trecătoare glorie, dar aducătoare de mari și la fel de trecătoare bucurii.

          Studentă, am vrut să mă înscriu la teatrul „Podul”, dar - iată prostie! - n-a mai vrut nimeni să meargă, și dacă mă mânca vreun urs... pe sub pod? În schimb, am bătut teatrele bucureștene cu aviditate, cu sete, poate nu pe atât de des pe cât aș fi vrut să beau din dulcea licoare. N-aveam haine sofisticate, uneori nici locuri, dar cu „blugii de gală” nu aveam nicio problemă să ștergem scările de la Bulandra, Nottara, Teatrul Mic, ori Național. Eram cârpiți, dar ne luam doza de frumos, pe care prea-exactele cursuri politehnice nu puteau, nu aveau cum să ne-o ofere. Uneori, se întâmpla să revedem piese („Hamlet”-ul lui Tocilescu l-am văzut de cinci ori), să învățăm replici pe de rost, să ne dedulcim cu savoarea acestora în momentele de tensiune maximă, când așteptam cu stomacul tremurând pe la uși, în fața sălilor de examen.

          Ulterior, de câte ori am putut, m-am reîntâlnit cu această minunată artă, mult prea rar, din păcate, fie în săli de spectacol, fie urmărind ecranizări pentru televiziune. Mi-am stabilit și preferații, deși e poate nedrept să fiu atât de exclusivistă: Cehov, din dramaturgia universală și Mihail Sebastian din cea românească. Atunci când m-am apucat de scris dramaturgie (că deh! dacă tot aveam oful la inimă, am zis să-mi „construiesc” eu singură ceea nu am, să-mi fac „teatrul” meu, așa cum, în copilărie,  îmi inventam poveștile sau le schimbam finalul prea trist, pentru că nu îmi plăcea),  când am început să scriu teatru, așadar, mi-am zis că mă voi considera dramaturg dacă voi scrie o singură piesă (una singură!) la nivelul a „Trei surori” sau „Steaua fără nume” sau „Jocul de-a vacanța”. N-am scris-o încă. Poate nu voi scri-o niciodată. Chiar dacă am câteva piese, unele premiate, altele doar intrate în selecția finală a unor concursuri, altele publicate, una jucată, pe ici, pe colo,  în mai multe variante, dar piesa ACEEA n-am scris-o încă. Sunt, însă, datoare să mai încerc.

          Și iată cum, făcând această retrospectivă, pe repede înainte (sau înapoi), constat că, pentru mine, TEATRUL e încă o rană deschisă. 

          Slobozia, 26/ 27  martie  2016

Când pleacă un scriitor

In memoriam Daniel Drăgan

S-a mai dus un om, să se-ntâlnească cu Domnul. A mai plecat un scriitor dintre noi, un om pe care l-am cunoscut. Și nu mă pot preface că nu-l știam, și nu mă pot preface că destinele nu ni s-au intersectat, ori că lumea a rămas la fel. Când pleacă un scriitor, lumea rămâne mai săracă, fie și numai cu un vers, acela pe care l-ar fi scris cutremurat de fiorul creației, trezit din somn, ori poate neputând să adoarmă, ori poate...

     L-am cunoscut, într-un martie, la Câmpina, în 2014, la Maratonul Poeziei. La pauză a venit la mine împreună cu distinsa-i doamnă, m-au îmbrățișat și m-au rugat să le dau poezia „Spovedanie” pe care o recitasem și care le plăcuse mult. Apoi, domnul Drăgan mi-a oferit cartea sa „Părintele Tom”. O carte care mi-a relevat un prozator de forță, un cunoscător al sufletului uman, cu toate ale sale, bune/ rele. Ne-am revăzut în iulie 2015, la Mănăstirea Caraiman, la un alt maraton, de data aceasta de literatură creștină. Purta haine albe și nelipsita-i beretă pe-o parte. I-am admirat statura impunătoare, de om al munților, părând fără vârstă, chiar dacă știam că e octogenar. I-am ascultat poezia; ne-am ascultat unii pe alții. Ne-am bucurat. Azi, a plecat. Și lumea e mai săracă, fie și numai cu un vers. Dumnezeu să-l odihnească!

     „Cuvintele au umbra
     ca pietrele de hotar
     ca arborii și vița de vie
     ca adevarul
     dincolo de care
     e incă ceva.”

     (Umbra - Daniel Drăgan)

                                                     Slobozia, 25 martie 2016