Pe unde-am fost, pe unde n-am fost...

Jurnal de (ne)risipită

Duminică, 25 octombrie 2015. Săveni, cimitirul din deal. Acolo odihnește bunicul. L-a chemat Dumitru, dar toți îl știau de Mitică. „A cui ești?” „A lui nea Dumitru Dumitrache” „Cine-i ăla? Nu-i de la noi din sat.” „Mitică. Mitică Zbârnel.” „Așa zi!” Învățasem repede lecția: în sat, lumea se cunoștea după porecle, nu după numele din buletin. Ăla era așa, ca să fie. „Zbârnel”, asta era porecla lui directă, nu moștenită de pe la vreun înaintaș. Cuvântul cam spune totul. Zbârnâia. Iute la muncă, la joc, dar și la mânie, ori când era vorba să sară la bătaie. Îl cam știau toți de frică, chit că era cam de statura lui Chaplin. Acum stă cuminte, colo-n deal. În ultimii patru ani de viață, invalid (fără ambele picioare), se cam plictisea. Îi mai țineam companie, la cărți: tabinet, război, șeptic, popa prostu' (iertați! e vorba de ăla din cărțile de joc). Păstrez și-acum decarul de caro, pe care-l transformasem în joker. Tot bătându-ne pe el, l-am rupt, iar el l-a lipit cu scotch. S-a dus de 35 de ani, dar lipitura a rămas. Cum ne mai supraviețuiesc lucrurile! Îmi spun cu voce tare gândul către mama: „Îți imaginezi că, dacă n-ar fi fost un țăran dezghețat (evident, și bunica), care să-și ia de la gură să vă țină pe toți patru la școli, ai fi târât acum elegant o vacă de lanț?” „Îhm... dacă nu cumva m-ar fi târât ea pe mine; şi dac-o aveam și p-aia!” Poate și eu m-aș fi dus după știr pentru porci, cine știe? Vorba mamei, dacă-i aveam. Lumânarea, tămâia, un trandafir într-o vază improvizată, împărțeala, trei bălării jumulite și gunoaiele adunate... e parcă prea puțin pentru a mulțumi. La baza dealului, aceeași cocioabă pe care o știu dintotdeauna, în care n-ai zice că trăiesc oameni. Trăiesc, ba încă și copii. Am numărat vreo trei, când le-am dat pachetele. Ăl mic stă într-o troșcaletă, cu portocala în ambele mâini și urlă la mă-sa să i-o desfacă. Bunicul iubea copiii. Mama spune că avea mereu în servietă câte ceva, nu doar pentru noi, ci și pentru cei străini, pe care-i știa sărmani. Îmi plăcea să-mi bag nasul în servieta aia, căutând după surprize. Mă lipeam de el, când venea de la muncă, chiar dacă pe jumătate mă respingea: „Du-te de-aici, că sunt murdar! Stai să mă spăl, să mă schimb!” Nu mai puteam de spălatul lui. Îmi plăcea mirosul lui de ulei de motor, de tractor, amestecat cu tutun și transpirație de om care n-a stat. Mirosul care, în mintea mea, se asocia cu noțiunea de bunic. Dumnezeu să-l odihnească!

          Joi, 29 octombrie 2015, Slobozia. Invitată de Doinița, și eu și Carmen, la inaugurarea sălii de teatru cu geometrie variabilă. „Casa cu ferestre spre câmp”, o dramă psihologică, un fel de vino-du-te, pleacă-rămâi. M-a impresionat jocul Ralucăi Jugănaru, slobozeancă la origini, actriță la Nottara. În foaier, la lumina lumânărilor care ardeau pe măsuțe, s-a servit șampanie. Lumea teatrului m-a fascinat dintotdeauna. Parcă mereu rămâne ceva nespus, ceva care se cere descoperit, chiar și după ce cortina a căzut. 

Sâmbătă, 31 octombrie 2015,Fetești, Biblioteca. În cadrul salonului de carte, moderat de Mihaela Racovițeanu, asistăm la un eveniment deosebit: prezența romancierului Nicolae Breban, însoțit de alți scriitori: Aura Christi, Angelo Mitchievici, Ovidiu Dunăreanu, Alexandru Bulandra, Marian Ștefan, Ilie Comănița. În public, mare de Helis: Gheorghe Dobre, Costel Bunoaica, Dan Elias, Nicolae Teoharie, Florin Ciocea, Titi Damian, Carmen Tănase, Marin Constantin, de la Galați, Corneliu Antoniu. Și alții. Se lansează cărți, se face lectură, se exprimă opinii. Nicolae Breban e de părere că trebuie să scriem mult, că omenirea s-a format prin scris. Eu, dacă aș fi scris măcar o poezie ca „Moartea căprioarei” (Nicolae Labiș), sau o proză scurtă ca „De la noi la Cladova” (Gala Galaction) ori un romănel (povestire) ca „Moș Anghel” (Panait Istrati), m-aș fi considerat scriitor. Cu S mare. Dacă nu le-am scris pe acestea, nu-mi rămâne decât să scriu mult, că doar-doar s-o alege ceva. După întâlnire, ne mutăm la stâna lui Florin. 

          Cam pe-aici am fost. Dar au fost și evenimente la care, din varii motive,  n-am dat curs invitației. N-am fost la o întâlnire a umoriștilor, de unde am primit, prin Dan Norea, o diplomă aniversară. N-am fost nici la Constanța la Festivalul „Fascinația Mării” de unde, prin același Norică, am primit diploma și trofeul premiului special al juriului. N-am fost la Panciu la festivalul "Vrancea literară" (acolo nici măcar n-am fost invitată), unde am câștigat premiul I la proză, secțiunea volume publicate, pentru „A unsprezecea poruncă” și de unde n-am primit nimic. Tot din lipsă de invitaţie, n-am fost la Mănăstirea Lăpuşna, la premierea concursului de poezie religioasă "Credo", la care am obţinut premiul juriului (mă abţin de la comentarii asupra modului în care sunt organizate anumite concursuri şi a scopurilor acestora). N-am fost la Mizil, unde fusesem invitată la Festivalul „Agatha Grigorescu Bacovia”. 

          N-am fost nici în clubul care a ars. De n-ar fi fost nimeni! Pe mine, asta m-a amuțit. O mie de gânduri îmi trec prin cap, am trecut prin stări, am vărsat lacrimi, m-am rugat... dar orice aș vrea să spun, nu-mi iese. Dumnezeu să aibă grijă de ei, de toți!

Slobozia, 02 noiembrie 2015