Gânduri dulci -amărui
Amărăciuni din epoca de aur - 1
“Cântarea
României”. Chiar
dacă scopul principal al acestei manifestări culturale a fost poate cântarea
Tovarăşului şi a măreţelor sale realizări, chiar dacă pe alocuri era o altă
faţă a ipocriziei comuniste, un alt mod de valorificare a limbajului de lemn,
întru “educarea” maselor în spiritul întrecerii socialiste, totuşi, “Cântarea României”
(altfel, ce frumos sună şi ce frumos ar fi să ne mai amintim din când în când
să ne cântăm frumoasa patrie!) a fost şi un soi de pepinieră pentru mulţi
artişti în devenire. Dar cel mai important rol al său, pe care eu l-am perceput
în mod pozitiv, a fost acela că ne permitea nouă, copiilor, să ne manifestăm
latura sensibilităţii şi a eventualelor talente artistice, care le-aveau, câte
erau.
Oricât am zice noi că e la voia
întâmplării evoluţia noastră în viaţă sau preumblarea pe oarece cărări, vrem,
nu vrem, uneori constatăm că, de fapt, încă din copilărie există semne şi
indicii. Mă gândesc şi la faptul că nu e întâmplător că “am cotit” şi eu din
inginereasca îndeletnicire către una literară care musai o include şi pe cea
teatrală. Teatrul
m-a fascinat dintotdeauna, încă de copil.
Primul contact cu această minunată artă l-am
avut până să merg la şcoală, când, împreună cu bunicii mei, ascultam „teatru
radiofonic”. Bunicii mei, oameni simpli, fără prea multă carte (4 şi, respectiv,
5 clase), după osteneala unei zile în care alergau pe la numeroasele treburi,
după ce hrăneau şi închideau animalele, se spălau şi se „băgau în casă”,
simţeau nevoia să-şi hrănească sufletul, aşa cum puteau, cu mijloacele – nu multe
- pe care le aveau la îndemână. Mi-i amintesc citind cărţi sau reviste (bunica,
pe lângă colecţia de reviste pe care le avea orice gospodină care ştia să
citească, gen Femeia sau cele cu
modele de croşetat sau cu reţete, avea o întreagă colecţie din revista „Pentru
Patrie”, publicaţia Armatei, la care îşi făcuse abonament şi pe care o citea
din scoarţă-n scoarţă, cu mândria unei veritabile mame de ofiţer). În seara
când se difuza „teatru radiofonic”, nici musca nu mai avea voie să bâzâie.
Uneori, transmisia fiind slabă şi aparatul la care ascultau învechit, îşi
lipeau urechile de o parte şi de alta a aparatului rusesc de radio. Suportau
poziţiile acelea chircite, chinuite, numai pentru a-şi lua doza de ştiinţă, de
bucurie, ori poate numai de iluzie a unei altfel de vieţi. Vrând, nevrând,
auzeam şi eu pe lângă ei piesele unor mari dramaturgi, montate şi jucate de
mari regizori, respectiv actori. Pricepând sau mai mult nu, mă simţeam, totuşi,
învăluită de-o anume magie.
După ce s-a născut sora mea, când a început
să dea semne de inteligenţă umană, îi făceam teatru de păpuşi, inventând
personaje, replici, costume.
Eram şefa clasei (mă rog, se chema comandant
de…), aşa am fost eu – vorba cuiva – născută să fiu şef. Mai bine zis lider, că
nu mi-am asumat niciodată şefia ca pe ceva aducător de foloase, ba încă dimpotrivă.
Am luat-o pe cocoaşă, nu atât pentru prostiile făcute de mine, cât pentru cele
făcute de „subalterni”. Cel mai rău am luat-o în şcoala generală, eram a VII-a
sau a VIII-a, de la tovarăşa directoare, un zbir bătăuş, care bătea la noi ca
la fasole, cred c-ar fi fost în stare să-i bată şi pe profesori. Şi de ce mă „omenise”
tovarăşa cu un băţ din acela de-l foloseau profesorii de sport la măsurarea
săriturii în lungime, lăsându-mi vreo şapte vergi pe picioare? Fiindcă ai mei
colegi de clasă (unii dintre ei) spărseseră seminţe, puseseră cojile în bancă sau
pe jos (eu nu făcusem asta, se înţelege), iar eu mi-am permis luxul să nu-i
pârăsc la dumneaei. Şi pentru că, în continuare mă încăpâţânam să nu dau nume,
mie mi-a tras cel mai mult, cei vinovaţi alegându-se cu unul, două, maximum
trei beţe, în timp ce pe mine hartă mă făcuse, cu munţi, dealuri, râuri şi văi.
Am strâns din dinţi, n-am crâcnit nici un pic, iar colegilor mei nu le-am
reproşat niciodată că o încasasem pentru ei. Mi se părea ceva firesc, ca şi cum ar
fi făcut parte din „fişa postului”. Şi acum, după atâţia ani, gândesc la fel:
cel care e în fruntea unui grup, cât de mare sau cât de mic, e cel care trebuie
să se facă ascultat, dar şi cel care, la o adică, îşi asumă toate belelele. Iar
bătaia tovarăşei directoare n-a reuşit să mă convingă să mă transform într-o
pârâcioasă ordinară, deşi văd că fauna asta e tot mai la mare căutare, aşa cum
a fost dintotdeauna, indiferent de vremi şi de vremuri. Ca să închei capitolul
acesta (o paranteză cam lungă), mi-aş dori ca măcar în prezent în şcolile
româneşti să nu mai fie urmă de isterică sau de isteric, care să-şi verse furia
şi neîmplinirile personale asupra copiilor care, oricâte boacăne ar face, nu
sunt atât de vinovaţi încât să merite să fie umiliţi şi schilodiţi de nişte
idioţi care n-au habar de pedagogie şi psihologia copilului, care n-au aplecare
către această profesie prin excelenţă vocaţională şi care pierd vremea cu talent
la catedră, în loc să mâne tractorul pe câmp. Dacă aş fi aflat vreodată că pe
fiul meu l-a pocnit careva în halul în care am văzut într-un clip că făcea o
dobitoacă ce-şi spune învăţătoare (sau profesoară), pe respectiva persoană aş
fi jucat-o în picioare. La propriu. Cred că părinţii au un mare „merit” în
propăşirea acestei sub-specii care face de râs întreaga categorie profesională,
în care, din fericire, mai sunt şi adevăraţi dascăli. Din păcate, din ce în ce
mai puţini.
Aşadar, eram şefa clasei, serbarea de sfârşit
de an se apropia, iar tovarăşul diriginte abia aştepta vacanţa. Mi s-a părut
absolut firesc să mă înfăţişez la dumnealui şi, privindu-l cu capul mult dat pe
spate, căci se înşira pe parcursul a vreo doi metri pe verticală, să-l întreb: „noi
ce pregătim pentru serbare?”. Răspunsul m-a cam năucit („Nu ştiu, mie nu-mi
plac chestiile astea, dar, dacă vreţi, voi faceţi cum credeţi, nu mă opun),
după care am descoperit avantajele noii situaţii, că, până la urmă, nu-i de colo
să faci ce vrei, fără să-ţi impună alţii. Şi astăzi admir, cum am admirat
dintotdeauna, pe cei care, chiar dacă nu se pricep, ori dacă nu le place, decât
să-ţi strice rosturile, mai bine „nu se bagă”, stau de o parte, nici nu
te-ajută, dar nici nu te-ncurcă. Din păcate, fauna celor care nu se pricep dar
se bagă, a celor care vor să strice cu orice preţ, e din ce în ce mai numeroasă
şi mai vizibilă, chiar şi (sau mai ales) în spaţiul public. Revin. Încă o dată
mi-am asumat acea fişă a postului din capul meu şi m-am pus pe treabă. Am mers
la bibliotecă, unde tovarăşa profesoară care făcea şi pe bibliotecarea mi-a
dat, la solicitarea mea, o carte de piese de teatru pentru copii. Eram, deci,
clasa a VI-a, trebuia să aleg ceva potrivit. Am citit toată cartea şi m-am
oprit la „Boticel învaţă matematică”. Nu-i nevoie cred să mai spun că, precum Sergiu
Nicolaescu: eu regia, eu distribuţia, eu costumele, eu personajul principal. Piesa
a avut un succes răsunător, acolo, sub nucul imens din curtea şcolii. Iar pe
tovarş’ diriginte l-am văzut
zâmbind fericit, cu lacrimi în ochi şi i-am făcut un semn complice când
ceilalţi colegi ai săi l-au felicitat. Ceea ce mi se pare surprinzător acum,
după atâţia ani (căci la vremea aceea mi se părea absolut firesc) e faptul că
mă făceam ascultată de colegii mei. N-a cârâit unul că nu-i convine rolul, că
nu vrea să stea la repetiţie (rămâneam după ore), că nu vrea să facă aşa cum îi
spun etc. Poate copiii au un mod mai cinstit de a-şi asuma liderii. În fond,
aveam asupra lor ascendentul intelectual (n-o spuneam eu, ci rezultatele la
învăţătură, care nu fuseseră obţinute nici cu pile, nici cu strachina cu prune),
pe cel al corectitudinii faţă de ei şi al implicării. Sau poate asta se
întâmpla numai pentru că, la vremea respectivă, valorile încă mai erau
respectate (astăzi, elevilor care învaţă bine li se arată dispreţul prin
peiorativul „tocilar”, uitând că, de fapt, termenul se referă la cei care stau
cam degeaba cu nasul în cărţi, învăţând mecanic, fără a pătrunde esenţa).
Revin de unde-am plecat. Aceasta este o fotografie –
singura pe care o am – din cadrul celebrei “Cântarea României”.Cred
că eram în clasa a XI-a sau a XII-a (niciodată memoria mea n-a păstrat cu
exactitate datele, e drept că nici nu m-am străduit). Era un grup satiric pe
care-l alcătuisem la iniţiativa doamnei profesoare de engleză Janette Lupu,
căreia îi păstrez o amintire frumoasă, în ciuda faptului că ne cam jignea,
pentru că a fost unul dintre profesorii care s-au străduit să ne înveţe şi
altceva decât ne învăţa, în mod obişnuit, şcoala. Mi-aduc aminte că doamna Lupu
a fost cea care ne-a pus pentru prima dată să ascultăm muzică simfonică în cămin.
(Mai ascultasem la şcoala generală, la ora de muzică, dar bietul absolvent de Conservator îşi luase repede tălpăşiţa,
după ce a consumat toată creta şi toate caietele aruncând cu ele în noi.) Janette
a venit o dată la internat, ne-a adunat
într-o sală de clasă şi, după ce ne-a făcut o scurtă teorie şi ne-a învăţat cum
se ascultă muzica simfonică (atât cât puteam pricepe noi, nişte informaticieni,
însă dornici de altceva, adeseori), ne-a pus la un pick-up piesa „Vltava” de
Bedrich Smetana. Am uitat foarte multe întâmplări din tinereţe, dar pe aceasta
o am vie în memorie şi acum, fie poate şi numai pentru că muzica aceea m-a
impresionat, că m-a dus într-o altă dimensiune decât muzica obişnuită.
La grupul satiric eram şase: 3 fete din clasa
mea şi trei băieţi din trei clase diferite, altele decât a noastră. Cel care nu
se vede în fotografie este Oacă (ing. Stoicescu de la ISU parcă), ceilalţi doi
băieţi Dan Alexe şi Ţu (chiar nu mai ştiu cum îl chema, era sau arăta ca un
ţigănuş, dar simpatic şi cu mult umor, de altfel cel care avea şi cel mai mare
succes la public). Fetele: eu - prima în rând, Monalisa Florentina Vasile (mai
cunoscută pe numele ei ulterior de vedetă şi măritată: Mona Nicolici) şi Carmen
Georgeta Costache (Dumnezeu s-o odihnească! Ne-a părăsit de vreun an şi ceva).
Ce păcat că n-am păstrat textele! Erau texte
pe care ni le compuseserăm noi, punând fiecare câte-o idee, ştergând,
modificând, adăugând. Doamna Janette ne studia şi ne îndruma numai în ce
priveşte interpretarea. Ştiu că unul dintre texte era o parodie după Meşterul
Manole, adaptată preocupărilor şcolare, în care autorii ajunseseră la concluzia
că pentru a le rezista nu ştiu ce construcţie, era musai să zidească un
profesor (pe post de Ană). După ce-am terminat una dintre reprezentaţii, domnul
profesor de română Ion Voicu ne-a întrebat: „Aşa-i că profesorul acela zidit
eram eu?” Cum îl simpatizam, ca mai toţi colegii mei, mă reped să-l liniştesc,
să nu creadă cumva că l-am zidit, folosindu-mă, în argumentaţia mea, de text: „Nuuu, nici vorbă, cum să fiţi dumneavoastră, că acela din text era tânăr!” Bietul domn Voicu, care nu
cred să fi avut mai mult de 40 de ani pe atunci, cred c-ar fi preferat să
rămână neliniştit, cu impresia că tocmai ce fusese prins între ziduri, decât
să-i fi dat eu, atenta şi eleganta – cu măciuca bătrâneţii în cap. Ei, dar cine
nu-şi aminteşte de faptul că, la 16-17 ani, cei de 35 îţi par bătrâni! Când
ajungi pe la 50, îţi mai revizuieşti (ţi-o revizuieşti bine!) atitudinea.
Slobozia,
13 noiembrie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu