Rochia de bal

Azi am vândut rochia de bal. Stătea de ani buni atârnând pe umeraș, mărturie a acelei seri care a pus o graniță. Nici rochia de mireasă n-o îmbrăcasem cu-atâta bucurie. Mi-ai aruncat peste umăr, în timp ce-ți aranjai nodul italian la cravata perfect asortată impecabilului tău costum englezesc: ”Parcă-i o cămașă de noapte!” Mi-ai trântit noaptea-n cap, cu cerul și planetele-n ea. Am vrut s-o sfâșii în bucăți, apoi să scot cămașa de noapte de sub pernă, s-o îmbrac și să te însoțesc așa, cu ea, scurtă, decoltată, indecentă. În loc de asta, am zâmbit și am dat-o pe glumă, sfătuindu-te s-o privești mai atent. N-aveai ochi, îți sunase telefonul. Ca o adevărată doamnă (chiar și în cămașă de noapte), m-am prefăcut a avea treabă la baie și am tras ușa după mine, pentru a nu asculta, fie și fără să vreau, conversația. N-ai priceput că stăteam acolo pentru a nu te deranja. După ce ai încheiat convorbirea, te-ai zborșit la mine, că ce tot fac în baie de nu mai ies. Iar am zâmbit și mi-am cerut scuze, pretextând că mi-am refăcut machiajul. M-ai privit tăios, strâmbând a lehamite colțul gurii. Am zâmbit împăciuitor. Când, în cele din urmă, am plecat, ai pornit hotărât, mergând doi pași înaintea mea, ca un adevărat bărbat secondat de umila sa umbră.

          În sala de bal, păreai a te simți jenat de prezența mea, ca și cum aș fi fost ruda săracă de la țară pe care, volens-nolens, a trebuit s-o suporți prin preajmă. Totuși, oricât de bătută-n cap (a se citi îndrăgostită) eram, n-aveam cum să nu remarc privirile admirative ale celorlalți bărbați din salon. Tu păreai muncit pe dinăuntru de o problemă fără rezolvare. Ori poate numai statutul de persoană importantă te obliga la o astfel de morgă. Ți-aș fi spus că am cheltuit o avere pe nenorocita aia de rochie, având în vedere modestele mele venituri, numai ca să-ți fiu o parteneră pe măsură, de care să nu te rușinezi. Ce-ai fi înțeles? Mă simțeam din ce în ce mai stingheră, mai nebăgată în seamă, mai inoportună în adunătura aceea de simandicoși.

          Atunci a apărut Vladimir. Cu chipul său radios, cu lumina superbă din priviri, s-a îndreptat spre mine, făcându-mi semn către balconul somptuos. Mi-am făcut drum, profitând de indiferența ta și de faptul că erai angajat într-o inutilă discuție politică, iar el m-a urmat la scurtă vreme. M-am agățat de prezența lui ca de un punct de sprijin, cu bucuria că, în sfârșit, cunoșteam acolo pe cineva din lumea mea, pe cineva care nu mă judeca după haine, după marca poșetei ori a pantofilor, după contul (inexistent) din bancă. Am aflat că se afla acolo pe post de body-guard, să vegheze la pacea lumii. De fapt, așa cum mi-a spus, era numai o funcție de fațadă, nimeni nu se aștepta ca cineva să se păruiască pe-acolo. Dar Vladimir, cu statura lui musculoasă impunătoare, cu figura exotică dată de chipul măsliniu, ochii verzi, mari și oblici și de părul rebel căzându-i în bucle răzlețe, dădea bine în lumea aceea de snobi și mai ales snoabe. Mi-a spus că făcea și astfel de servicii, în afară de masaj. Îmbogățiții de carton se întreceau să-l angajeze fie pentru a păzi o piscină în care se scăldau odraslele la zilele de naștere, împreună cu alți copii, fie să mimeze paza la o recepție. În fond, o muncă ușoară (dacă se poate numi muncă) și gras plătită.

- Trebuie să știi să le faci ăstora banii să le sară din buzunare. Că, oricum, nu i-au câștigat cu sudoare. Tu ce cauți printre stârpiturile astea? Că, din cât te cunosc, nu ești vreo profitoare, nici politica nu-ți place, atunci?

Am ridicat din umeri, neștiind dacă e cazul să mă destăinui. Dar, cum e băiat deștept, nu i-a luat mult să se prindă.

- Aha! Ți-a picat cu tronc vreuna din lipitorile astea, care sug sângele poporului! Cred că știu care e, v-am văzut când ați intrat, te poartă ca pe un trofeu, dar nu vrea ca tu să-ți conștientizezi valoarea. Așa-i că te-a umplut de complexe?

- Vladi!

- Niciun Vladi! Și nu-ți mai trage de rochia aia peste decolteu! Ai uitat că la masaj te-am văzut doar în slip, și ăla de-abia acoperindu-te?

- Vladi, te rog!

- Ascultă, fată, nu mai face pe doamna cu mine! Îți știu trupul pe de rost, fiecare curbură, fiecare aluniță. Și mahărul tău te cunoaște la fel? Bag mâna în foc că nu. Chiar dacă nu cu mine, ci cu el ai făcut „dragoste”. Ăștia n-au timp de finețuri. Cu femeile fac doar sex, dragoste știu să facă numai cu banii. Ăia îi excită, îi duc pe culmile extazului...

- Taci odată!

- S-o crezi tu! Știu, Crina, că adevărul doare, dar trebuie spus. Și pe mine mă doare să te văd aici. Eu chiar te iubesc. Ți-am mângâiat trupul cu atenție asupra fiecărei fibre, te-am absorbit în mine, te-am simțit, ți-am simțit încordările, temerile, bucuriile, sublimând acel impuls primar și transformându-l în ceva mult mai frumos, aproape pur... Să nu crezi că mi-a fost ușor să mă aflu în prezența ta și să te ating fără să te ating, mai bine zis să te ating doar atât cât permite lanțul... profesional. Am făcut mii de masaje, dar niciodată n-am avut astfel de probleme. Cu tine a fost altceva, credeam că și tu... Și-acum nu mai înțeleg... Ce cauți tu lângă animalul ăsta?!?

          Întrebarea lui Vladimir, pusă pe un ton cam ridicat, a venit fix pe momentul când muzica s-a oprit, astfel că s-a făcut auzită în tot salonul. Am încremenit. El, fără să-și piardă cumpătul, până ca voi să vă dezmeticiți, m-a luat de mână și-a traversat cu mine salonul, spre ieșire. La un semn al tău, un individ în civil, dar care pesemne numai civil nu era, s-a repezit să-i pună cătușele. Mai iute decât el, i le-a zvărlit cât colo și s-a pierdut cu mine în noapte.

          Azi am vândut rochia de bal. Și, odată cu ea, povestea unui specimen cu suflet uscat, care-a crezut că poate pune cătușe iubirii.

Slobozia, 22 iunie 2015

  

Imagine: Vivien Leigh, în rolul Scarlett O'Hara din ”Pe aripile vântului”