„Voi n-ați fost cu noi în celule”

Biblioteca vie, Slobozia, 26 iunie 2015

Jurnal de risipită - 19

„Privește-mă ca pe un om, citește-mă ca pe o carte”. Acesta este sloganul sub care Administrația Națională a Penitenciarelor, preluând un concept danez, a organizat simultan în mai multe orașe din țară, Biblioteca vie, manifestare care, la Slobozia, s-a desfășurat la inițiativa Penitenciarului local, în parteneriat cu Biblioteca „Ștefan Bănulescu” Ialomița. Am primit invitația de la directoarea Bibliotecii, doamna Mihaela Racovițeanu, care mi-a spus că este „ca un joc pentru oameni mari”. Unii sunt cărți, alții cititori. Acțiunea are drept scop interrelaționarea celor din penitenciare cu cei din afara lor și, așa cum afirmă organizatorii, eliminarea prejudecăților legate de mediul penitenciar. Am acceptat cu plăcere invitația, convinsă că este o activitate benefică atât pentru „cărți” cât și pentru „cititori”, ceea ce s-a și confirmat. 

          Deținuții au fost cărțile, ei și cu mine, eu fiind cartea bibliotecii, ei fiind cărțile penitenciarului. „Numai că doamna Dalian n-are fișă” anunță doamna bibliotecar, prilej pentru mine să conchid: „Așadar, o puteți împrumuta, fără s-o mai aduceți înapoi.” Râsete-n sală, proteste din partea bibliotecarei. Oamenii-cărți aveau fișe, într-adevăr, ei erau, de fapt, nu doar deținuți ci și personal care lucrează în penitenciar: educatori, psiholog, preot, șefi servicii etc. „Cititorii” au fost oameni din diverse medii: cultural, școlar, bisericesc. 

          Pe post de carte, îmi așteptam cititorii. Mai întâi m-a răsfoit un domn angajat al penitenciarului, având un deosebit tact pedagogic. Eu, capsată dintr-un anumit motiv, dumnealui cu blândețe mă sfătuia să nu-mi stric feng-shui-ul. Cum eram mai mult șui(e) decât feng (chiar așa stăteam, șuie pe scaun) n-am prea luat în considerare sfatul său, dar, cum a făcut cum a dres că, până la urmă am devenit mai puțin șuie. Apoi, m-a împrumutat doamna Mary, bibliotecar la Miloșești. Doamna voia să știe cum îmi vine inspirația atunci când scriu, ce anume m-a îndemnat să pun mâna pe condei, întrebări la care, de regulă, se răspunde foarte greu, întrucât de multe ori, nici el, bietul scriitor, n-are habar pe unde coboară inspirațiunea și pe ce căi subtile își face drum spre mintea și mâna lui. 

          Urmează la citit cartea „Loredana” trei tineri frumoși, cam timizi, absolvenți ai clasei a IX-a de la Colegiu. Ștefan, Andrei și Florin au vrut, de asemenea, să știe de pe unde îmi culeg inspirația. Cum ei nu prea aveau curaj să pună întrebările, am mai schimbat rolurile între noi, întrebându-i eu pe ei. Să mai citească și cărțile cititorii! Astfel am aflat că sunt la clasă de electricieni, că Andrei vrea cât mai grabnic să se facă șofer de tir, că ceilalți doi încă nu sunt hotărâți. Citesc în ochii lor o tristețe pe care o văd în ochii multor tineri, tristețe care îmi înfige pumnalul în inimă. Nu mai vreau să văd tineri triști! Opriți genocidul acesta mizerabil, voi care le trimiteți părinții în țări străine sau pe marginea disperării! 

Singurul moment în care ne-am amuzat a fost cel de început când ne suspectam reciproc că suntem deținuți. Eu doar am gândit, neștiind că acolo se află și elevi (o idee bună, de altfel): „Doamne, atât de tineri! Ce-or fi făcut sărmanii, de au ajuns să fie închiși?” Ei însă au fost mai direcți, de fapt Ștefan mă întreabă, parcă un pic mirat: „Și dumneavoastră sunteți la pușcărie?”, prilej de amuzament pentru colegii lui și de ironii ulterioare. 

          Un domn de la penitenciar îmi spune că are o „carte” pentru mine, transformându-mă astfel din carte în cititor (chestie, de altfel, pe gustul meu). Iau „cartea” și ne așezăm la o masă (discuțiile au loc în particular, fiecare carte cu cititorul aferent). Cartea mă privește cu niște ochi în care jucau lumini și un zâmbet șmecheresc. O (îl) cheamă Dorin și are 27 de ani. Gândesc că, la anii lui, comparativ cu ai mei, îmi putea fi copil, astfel că îmi permit să-l tutuiesc.

- Ce cătași tu în penitenciar?

- Am condus fără carnet.

Fulgere și trăsnete din partea mea, ce v-aș bate să sune apa-n voi, așa vă mai bateți joc de viață! Râde și se declară de acord cu mine, mai că și-ar trage și el o bătaie dacă ar ajuta la ceva. Îmi povestește firul întâmplării care l-a dus acolo.

- Crezi că experiența asta îți era necesară, te-a ajutat la ceva?

- Da. M-a învățat minte și m-a ajutat să meditez. Înainte nu prea știam ce vreau. Acum știu: am o meserie cu care mă pot angaja oricând - mecanic auto, practicată și anterior - de muncă nu mi-e frică, vreau să-mi întemeiez o familie...

- Dar înainte de asta ce-ai să faci?

Holbează ochii la mine.

- Îți spun eu: îți dai examenul de carnet.

- A, daaa, sigur!

- Cât mai ai?

- Patru luni.

- Nu mai e mult. Trec repede.

- Da, dar... e greu.

- Ce ți se pare cel mai greu din regimul de detenție?

- Faptul că stau departe de familie și de persoana pe care o iubesc (prietena lui, îmi povestise de ea și am aflat că se duce la fiecare vizită permisă).

- Când te vei libera, probabil o să prețuiți mai mult timpul petrecut împreună.

- Cu siguranță.

- Există și o parte bună a lucrurilor, în afară de ce am discutat deja?

Se gândește.

- Crezi că Dumnezeu te-a ferit, în felul acesta, de un rău mai mare? Că ai fost prins la timp, înainte de-a face un accident cu urmări mult mai grave asupra ta și a altora?

- Da.

- Dumnezeu ne iubește.

- Da.

- Vrei să mai stăm?

- Aș mai vrea, dar poate mai sunt și alții care vor...

          Trag cu ochiul la masa de-alături, unde Carmen conversează cu doamna psiholog din penitenciar. Gică Dobre trece și el cu aparatul prin sală, imortalizând momentele, conversând ici-colo, fără stare. 

          Am închis cartea și am predat-o bibliotecarului, continuând să reflectez. Cartea își ia locul în raft, așteptând alt cititor. Pe mine mă înhață din mers domnul Iulian Vasile, Șeful Serviciului Educație și Asistență Psiho-socială din cadrul Penitenciarului.

La masa noastră de lectură, nu știu care a fost cartea, care cititorul. Domnul Iulian îmi face o sinteză a activităților educative practicate cu deținuții, îmi spune de lansările de carte, de piesele de teatru puse în scenă. Punem la cale o posibilă întrevedere literară la penitenciar. De ce nu? Deținuții sunt dintre cei mai avizi cititori. Un prieten intelectual care a stat patru ani la Jilava mi-a spus că n-a citit toată viața lui, cât a citit în acei ani. 

          Părea că s-au cam terminat cititorii amatori de „Loredana”, dar cartea prinsese gust să devină cititor. Bunghesc un domn la patru ace, costum, cămașă, cravată prinsă-n ac, care stătea sobru, cam abătut pe „raft”. Întreb cine-i, mi se spune că e un deținut, pardon, o carte ce așteaptă să fie citită. Nu știu de ce tăcerea lui mi-a transmis că ar avea o poveste interesantă de spus. Și n-am dat greș. Mă hotărăsc, spre oarecare surprindere a bibliotecarei, să împrumut cartea. Domnul Virgil se așază după ce, mai întâi, îmi întinde mâna protocolar și se prezintă. Apreciez după ținuta sa că a dat importanță evenimentului. Nu știu cum să încep. La cărți e mai simplu, încep cu prefața. La cărțile-oameni, trebuie mare atenție, căci, așa cum spune și regulamentul, cartea nu trebuie lezată în demnitatea ei de om. După un moment de tăcere și un zâmbet sincer, mă hotărăsc să încep banal:

- Cum vi se pare ideea acestei întâlniri?

- Foarte bună. Pentru noi e ceva deosebit. Chiar dacă eu nu pot spune că mă plictisesc, sunt în regim deschis, merg la muncă, dar asta e altceva.

Îhm... e bine, înseamnă că n-o să-mi dea cu foile peste ochi. Arunc o întrebare capcană:

- Ați cam ajuns din greșeală pe-acolo, nu?

Mă privește drept în ochi și-mi răspunde ușor ironic, dar părând convins de ceea ce spune:

- Doamnă, acolo n-ajunge nimeni din greșeală. Exceptând rarele erori judiciare. De fapt, cunosc un singur caz: cazul Țundrea (mă pune la curent cu detaliile). În rest... a, noi, în general, ne străduim să ne găsim scuze. Eu sunt acolo pentru că sunt vinovat!

          Asta-mi place. Iată un om care-și asumă vina. Nu-l întreb ce-a făcut. Dacă ar fi fost dispus, mi-ar fi zis. Mai are patru luni din pedeapsă. Dând să zic ceva de penitenciar, îmi scapă „pușcărie”, apoi mă corectez. Mă apostrofează:

- Pușcărie, doamnă! Așa se cheamă. Pușcărie, închisoare, pușcăriaș, deținut...

          Îmi vine pe limbă alt sinonim: bulău. Îmi place cum pune problema. Parcă-a intrat în mintea mea. Și eu mă gândesc de multe ori că n-ar trebui să ne temem de cuvinte, ci de ceea ce ele exprimă. Ce-i fandoseala asta cu „persoane private de libertate”? În curând o să le spunem „crini imperiali privați de lumina solară” sau „Albă ca Zăpada în travesti”. Surpriza cea mare a fost când a început adevărata poveste:

- Sunt musulman. Am fost. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat, de doi ani încoace, să Îl aflu pe Iisus, adevărata credință. Mi-a schimbat viața. Am înțeles că Dumnezeu ne iubește chiar dacă greșim și ne iartă. Mie, acum, îmi e silă de cel care-am fost înainte. M-am acceptat pe mine cel din trecut doar pentru că am înțeles că și Dumnezeu mă acceptă. Și încă ceva: am învățat să mă pun în locul celuilalt, să simt ce simte el. Deci să-mi iubesc aproapele. Înainte nu mă sinchiseam de niciun aproape, eram eu și numai eu. Nu simțeam nimic din durerea celuilalt, acum simt. Nu mai pot altfel, nu se mai poate.

          La o asemenea declarație, înțepenesc. Mă întreb dacă nu cumva își joacă rolul. Dar de ce l-ar juca? Nu se afla în fața unei comisii de grațiere. Minunat lucrează Dumnezeu cu oamenii. Până la urmă, și dacă a jucat un rol, l-a jucat atât de bine, încât m-a convins.

- Credeți că, dacă n-ați fi făcut pușcărie, L-ați fi aflat pe Dumnezeu astfel?

- Nu. Aici L-am aflat. Și tare mă bucur.

          Ce să mai adaugi la asta? Decât că am citit o carte care mi-a plăcut și care-mi va rămâne vie în minte. Ne luăm la revedere spunându-ne că ne pare bine că ne-am cunoscut și ne urăm de bine. 

          Orele de lectură se apropie de final. Aș mai fi avut de citit o carte, dar n-am vrut să abuzez de timpul nimănui. Ne strângem roată, tragem concluziile, oferim - Gheorghe Dobre și cu mine - cărți și reviste, facem fotografii. Virgil repetă de mai multe ori: „Vă mulțumim!” Se simte o bucurie printre oameni. Tot timpul mesele au fost ocupate, cititorii și cărțile s-au tot schimbat, oamenii au conversat și în picioare. Părintele Clementin a venit cu elevii din Amara, să tragă și ei învățăminte. Părintele Capelan Vasile, cu deținuții.

- Grea misiune aveți! Dar și frumoasă.

- Dar ce-i ușor?

          Așa e. Nimic. „În lume, necazuri veți avea... dar îndrăzniți!”

          Mi se solicită un cuvânt de final, închei cu „Să ne revedem sănătoși, cu toții în libertate!” Uit să adaug citatul celebru: „Libertatea omului se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.” Să avem grijă, așadar, să nu ne încălcăm unii altora libertățile!

          Mă întreb cum ne privesc deținuții pe noi, cei aflați în libertate. Un fel de-a zice. În fond, așa cum vorbeam cu una dintre cărți, toți suntem cumva prizonieri: ai temerilor noastre, ai angoaselor, ai neputințelor, ai suficienței, ai patimilor care ne stăpânesc, ai celor pe care-i urâm, ai celor pe care-i iubim... Toți așteptăm liberarea, sub o formă sau alta. Dar numai unii au dreptul să spună, ca-n versurile lui Radu Gyr: „Voi nu știți ce-nseamnă învierea din moarte/ Căci n-ați fost cu noi în celule”.

          N-am fost și nici nu vrem să fim. Să ne ferească Dumnezeu pe toți! Dar, într-un sens mai larg - discutam și cu domnul Iulian - fiecare dintre noi purtăm o vină pentru cei aflați în celule. Așa cum o vină purtăm pentru sărăcia lumii, pentru bolile ei, pentru nefericire, pentru tristețea copiilor și lacrimile bătrânilor. Așa cum o vină purtăm pentru că îmbuibații acestui veac practică distrugerea în masă cu armele moderne ale omenirii: televiziunea de proastă calitate, presa de scandal, băncile, executorii, anaf-ul și alte bombe ne-atomice. Frumos ar fi să ne asumăm această vină, precum Virgil care spune fără echivoc: „Eu sunt acolo, pentru că sunt vinovat”. 

          Dincolo de aceste neajunsuri, rămâne frumusețea întâlnirilor dintre oameni. Biblioteca vie a funcționat și și-a atins scopul: atât unii cât și ceilalți ne-am amintit că, în lucrurile esențiale, suntem la fel și, până la urmă, fii ai Aceluiași Unic Dumnezeu în Trei Fețe. Și că cel mai încurajator lucru pe care îl avem în orice situație oricât de grea, este asigurarea pe care ne-a dat-o prin Fiul: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei, 28,20)

                                      Slobozia, 26 iunie  2015

Foto: Gheorghe Dobre
Biblioteca Judeteană