Gânduri dulci-amărui
25 de ani. A trecut un sfert de veac de la
Revoluţia în care am crezut. Pe mine, m-a prins studentă în Bucureşti, în anul
III. Stăteam la cămin, în Regie, la P1. În 17 decembrie încă nu aflasem decât o
poveste de la „Europa liberă”; spun poveste întrucât mi se părea că nu poate fi
adevăr. Şi mai venise Brânduşa, o colegă cu ştiri neofociale (pe care evident,
le credeam tot poveşti) de la „Scânteia”, unde lucra tătăl ei. În 17 decembrie
după amiază – ţin minte ca acum – am mers împreună cu Mirela, o colegă din
Piteşti, să vedem un teatru rusesc – „Amintiri” la Sala „Izvor” a Teatrului
Bulandra, cu doi actori magnifici: Ion Caramitru şi regretata Gina Patrichi. Deci,
teatru, nu revoluţie sau ceva. De la Timişoara până la noi nu răzbise nimic.
În aşteptarea orei de începere, ne-am mai
plimbat pe Magheru şi Calea Victoriei. Ajunse pe partea cu palatul
prezidenţial, un miliţian ne-a trimis la plimbare pe partea cealaltă. Întrucât
eu nu accept să fac lucruri a căror motivaţie nu o înţeleg, am întrebat de ce.
Omul legii s-a adresat colegei mele: „Ia-o de-aici şi treceţi strada, dacă vrei
s-o mai vezi!” Apoi mai tare, pentru urechile „spectatorilor”: „Hai, la studiu!”
La scurtă vreme am aflat şi de ce. Maşina prezidenţială oprise la scară. Era
prima dată când îi vedeam pe cei doi, chiar şi de la distanţă. Noi ne-am văzut
de plimbarea noastră şi de teatru. A doua zi, mi se pare, plecam acasă, ne
dăduseră vacanţă mai devreme. M-am întors mai târziu, după 22. Am fost şi eu
printre naivii care au răspuns apelului făcut de televiziune, de a apăra Ţara.
În fapt, de a ne folosi drept carne de tun, de a ne folosi în scopuri manipulative
sau cine mai ştie în ce alte scopuri. Am plecat împreună cu viitorul meu fost
soţ, stârnind indignarea familiilor noastre. Ne-am întors cum am plecat. Am
fost printre fericiţii pe care gloanţele i-au ocolit. În memoria celor care
atunci au pierit, crezând ca şi noi în revoluţie, am inclus un fragment în
romanul „Înainte de magnolii” fragment care este cam 70% autobiografic (deşi nu
am obiceiul de a mă folosi prea mult de propria biografie când scriu, dar aici
era altceva, fiind vorba de-o relatare istorică; am schimbat numai datele
personale, nu şi cele istorice, aşa cum le-am văzut sau cum le-am auzit
relatate de cei din preajma mea).
Da, am
crezut în revoluţie. Nu mai cred. Poetul zice: „De-atunci nu mai merg la nicio-ngropare”.
Eu zic: „De-atunci nu mai merg la nicio revoluţie…” Nu-mi pare rău. Îmi pare
rău numai de generaţiile de tineri care-şi vor pierde iluziile pe rând. Pentru
ei, cred că aş mai merge la o revoluţie. Dar eu nu mai merg la revoluţii,
pentru că nu mai cred în ele. Şi asta mă doare…
Mai jos, fragmentul din capitolul 18 – „Umbre”
din romanul "Înainte de magnolii". Pioasă reculegere şi recunoştinţă pentru
toţi cei care au crezut!
Slobozia, 17decembrie 2014
Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe o gaură neagră a existenţei mele. Îmi era
indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Aşa că Revoluţia m-a găsit şi
pe mine în stradă. Chiar dacă nu de la început. În anul acela, ne-au dat vacanţă
câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă
bucureşteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc
neobişnuit pentru acele vremuri: „Aţi auzit ce se întâmplă în ţară? La
Timişoara e revoluţie.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o
poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat:
„Şi noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în
urechi. Şi în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel
că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenţii, să apere ţara,
m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, şi dusă am fost. Am
plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiţi nimic, cu vorbele Narcisei
răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Am spus: „Plec.
Pregăteşte-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între
două variante: să mă ştie plecată cu mâncare după mine, sau să mă ştie plecată
cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Trenul abia se zărea, când
a apărut din ceaţă. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal,
de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la
Revoluţie”. M-a privit de parcă aş fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, aşa a
fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năştea
în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit şi el de pe acolo de pe
unde-o fi şi sigur va veni la Bucureşti, în Piaţă, sau la Facultate. Mă
cunoştea atât cât să ştie că nu eram genul care să stea după ferestre în astfel
de momente. Iluzii! Toată viaţa am trăit din iluzii. Măcar de m-aş fi vindecat.
O iluzie a fost şi credinţa mea că ţara are nevoie de mine. Nici în steag n-o
durea pe ţară de mine!
Dar eu plecasem cu simţul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în
Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Era o linişte
ciudată, contrastantă chiar cu ceea ce vedeam, de acasă, la televizor. Am
hotărât să merg la cămin. Acolo, şi mai linişte. M-am întâlnit cu un coleg arab
care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenţilor străini li se interzisese să
iasă din cămine. Ăla, tembel, ieşise să-şi cumpere pâine. Confundat cu un
terorist (era isteria teroriştilor pe care, până la urmă, nimeni nu i-a văzut),
după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el şi l-au lăsat să se întoarcă în
cămin. „Tu ce cauţi, acum? O cauţi cu
luminarea, cum ziceţi voi. Dacă vrei bataie, îţi dau eu. Boate dau mai cu
milă.” „Vezi, boate strig
„teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis. Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din
geantă şi ne-am despărţit. Am căutat-o pe „tovarăşa” administrator de cămin.
S-a uitat la mine ca la o nălucă şi mi-a zis că n-are ce face cu mine. Am
hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparţineam. Făcusem armata, îmi
luasem şi gradul, în urma examenelor din vara care trecuse. Acolo, mai erau
câţiva ameţiţi, majoritatea băieţi. Îl căutam pe David. Idioată! În timp ce eu
căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-şi croiască un drum. Un drum al
lui. Şeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. Sau poate era în misiune.
În lipsa lui, un „tablagiu” împărţea puşti, de parcă ar fi împărţit colaci.
Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit şi eu cu un AKM în braţe. De
fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai ştiu. Le cunoşteam bine din
orele de tragere, aveam groază de faptul că erau greu de armat (cel puţin
pentru mine) şi aveau un recul de-ţi mutau umărul din loc. Dar cel mai înfiorător
mi se păruse zgomotul pe care-l făceau în poligon, atunci când am tras cu muniţie
de război, nu cu cea de manevră pe care
o foloseam de obicei. Înţelesesem atunci, în poligon, când aproape făcusem un
şoc din pricina zgomotului infernal, că războiul nu-i pentru mine. Nici eu
pentru el. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că
voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în faţa
tancurilor blindate? Credeam că mă pot face şi eu utilă cumva, pe undeva. Kalaşnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o
piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apăraţi patria! Nu de
aia aţi venit?” Mi s-a repartizat şi obiectivul: împreună cu doi studenţi la
Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră!
Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni
nu ştia nici cine, nici în cine trage. Îmi amintesc noaptea aia neagră şi
infernal de geroasă, care părea că nu se mai sfârşeşte. Mi-am dat seama curând
că totul era o înscenare sinistră din care scapă cine poate. Aşteptam cu
înfrigurare să se facă dimineaţă. Îmi spuneam că, dacă apuc dimineaţa, totul va
fi bine. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva
să-i scape vreun glonţ pe ţeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puştile.
Ulterior, în discuţii, n-a spus niciunul dintre cei care „apăraseră patria cu
puşca-n mână” că ar fi tras. Şi totuşi, se trăgea. Spre dimineaţă, de undeva de
pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o maşină cu
ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roşii. Muriseră oameni. Unul fluturase o
batistă albă. Viaţa lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de
inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca şi noi. Atunci am înţeles o dată
pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluţia mea nu se
făcea cu arma-n mână. Şi am ţinut minte bine lucrul acesta, nemaiparticipând la
niciunul dintre evenimentele tulburi care au urmat: Piaţa Universităţii,
mineriadele, marşurile către ambasade etc. Mi-am luat lecţia şi am înţeles că,
la momentul acela, eu pot fi de folos
patriei într-un singur mod: învăţând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu:
muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de
învăţătura, nici de munca mea. Şi totuşi, eu, tot restul facultăţii, m-am
încăpăţânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniaţi,
cu lămpaşul pe cască şi bâta în mână, să învăţ pentru examene, în timp ce unii
dintre colegii mei strigau extaziaţi prin pieţe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau
„nu vrem!”. Am înţeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obţinut
în urma acelei „revoluţii” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poţi
schimba lumea. Sau că mersul lumii
depinde şi de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...
A doua zi, când, cu ajutorul
lui Dumnezeu şi al celor doi politehnişti, am reuşit să cobor de pe clădirea
Rectoratului, întreagă, nevătămată şi cu încărcătorul cu toate gloanţele în el,
m-am dus – tot glonţ – la Statul Major şi am predat arma. Nimeni nu scrisese
nicăieri ce arme şi cui s-au dat, nu exista absolut nicio evidenţă. Dacă plecam
cu ea acasă, nu m-ar fi întrebat nimeni. Câtă inconştienţă! Să dai unora,
aproape copii, arme şi cartuşe de rezervă... Am luat geanta cu mâncare –
neatinsă – şi m-am îndreptat spre metrou, cu direcţia Gara de Nord. Suspiciunea
era la cote maxime. Atunci nu mi-am dat seama, dar ulterior, am priceput că
inducerea celei stări de alertă, de stres şi neîncredere, făceau parte din
plan. Eu fusesem unul dintre pionii care se lăsaseră mutaţi pe tabla de şah. Şi
nu fusesem singura. Unii au plătit cu viaţa. Cei mai mulţi am fi plătit cu
viaţa, dacă cineva nu s-ar fi îndurat de noi, să ne trimită mai devreme în vacanţă.
Chiar dacă poate motivul trimiterii fusese altul. La metrou, am vrut să las
mâncarea celor care asigurau paza, n-avea niciun rost să mă întorc iar cu ea pe
tren. Am spus asta unui militar de acolo, care m-a privit suspicios. Voiam, va
să zică, să-i otrăvesc. Mi-a cerut să mă prezint şi să prezint actele. Adică eu vreau să vă fac un bine, şi voi...
Ca să-l învăţ minte pe caporalul din faţa mea, m-am prezentat ca la armată:
„Sublocotenent Zorina Savin”. Instinctiv, la auzul gradului, caporalul a luat
poziţie regulamentară şi a salutat. M-a umflat râsul. Dacă m-ai fi văzut aseară cum îmi tremura arma-n mână! I-am dat „pe
loc repaus”, adăugând: „Nu e nevoie să salutaţi. Sunt subofiţer în rezervă. Pe
noi, rezerviştii, ne cheamă patria doar atunci când n-are încotro”. Şi totuşi,
i-am întors salutul, tot instinctiv, uitând că n-aveam chipiu. Revenindu-şi,
mai ales că eram în civil şi caporalul n-avea nicio garanţie că spun adevărul,
m-a scotocit la acte, în geantă, mi-a pus o mie de întrebări, şi tot n-a luat mâncarea.
Mă aşteptam să mă pună s-o mănânc pe toată în faţa lui, să se convingă că nu-i
otrăvită. Bine că nu i-a venit ideea! Sau poate livretul militar, pe care i-l
arătasem între timp, m-a salvat. De altfel, s-a oferit să-mi dea un soldat să
mă conducă până la gară. „Că e periculos a umbla o domnişoară singură pe astfel
de vremuri tulburi, şi neînarmată.” Lasă,
că şi înarmată...
Slobozia,
23 iunie 2013
Foto internet: pistol-mitralieră, model AK-47
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu