Florentina Loredana Dalian

miercuri, 17 decembrie 2014

Spre neuitare

Gânduri dulci-amărui





25 de ani. A trecut un sfert de veac de la Revoluţia în care am crezut. Pe mine, m-a prins studentă în Bucureşti, în anul III. Stăteam la cămin, în Regie, la P1. În 17 decembrie încă nu aflasem decât o poveste de la „Europa liberă”; spun poveste întrucât mi se părea că nu poate fi adevăr. Şi mai venise Brânduşa, o colegă cu ştiri neofociale (pe care evident, le credeam tot poveşti) de la „Scânteia”, unde lucra tătăl ei. În 17 decembrie după amiază – ţin minte ca acum – am mers împreună cu Mirela, o colegă din Piteşti, să vedem un teatru rusesc – „Amintiri” la Sala „Izvor” a Teatrului Bulandra, cu doi actori magnifici: Ion Caramitru şi regretata Gina Patrichi. Deci, teatru, nu revoluţie sau ceva. De la Timişoara până la noi nu răzbise nimic.

În aşteptarea orei de începere, ne-am mai plimbat pe Magheru şi Calea Victoriei. Ajunse pe partea cu palatul prezidenţial, un miliţian ne-a trimis la plimbare pe partea cealaltă. Întrucât eu nu accept să fac lucruri a căror motivaţie nu o înţeleg, am întrebat de ce. Omul legii s-a adresat colegei mele: „Ia-o de-aici şi treceţi strada, dacă vrei s-o mai vezi!” Apoi mai tare, pentru urechile „spectatorilor”: „Hai, la studiu!” La scurtă vreme am aflat şi de ce. Maşina prezidenţială oprise la scară. Era prima dată când îi vedeam pe cei doi, chiar şi de la distanţă. Noi ne-am văzut de plimbarea noastră şi de teatru. A doua zi, mi se pare, plecam acasă, ne dăduseră vacanţă mai devreme. M-am întors mai târziu, după 22. Am fost şi eu printre naivii care au răspuns apelului făcut de televiziune, de a apăra Ţara. În fapt, de a ne folosi drept carne de tun, de a ne folosi în scopuri manipulative sau cine mai ştie în ce alte scopuri. Am plecat împreună cu viitorul meu fost soţ, stârnind indignarea familiilor noastre. Ne-am întors cum am plecat. Am fost printre fericiţii pe care gloanţele i-au ocolit. În memoria celor care atunci au pierit, crezând ca şi noi în revoluţie, am inclus un fragment în romanul „Înainte de magnolii” fragment care este cam 70% autobiografic (deşi nu am obiceiul de a mă folosi prea mult de propria biografie când scriu, dar aici era altceva, fiind vorba de-o relatare istorică; am schimbat numai datele personale, nu şi cele istorice, aşa cum le-am văzut sau cum le-am auzit relatate de cei din preajma mea).

          Da, am crezut în revoluţie. Nu mai cred. Poetul zice: „De-atunci nu mai merg la nicio-ngropare”. Eu zic: „De-atunci nu mai merg la nicio revoluţie…” Nu-mi pare rău. Îmi pare rău numai de generaţiile de tineri care-şi vor pierde iluziile pe rând. Pentru ei, cred că aş mai merge la o revoluţie. Dar eu nu mai merg la revoluţii, pentru că nu mai cred în ele. Şi asta mă doare…


Mai jos, fragmentul din capitolul 18 – „Umbre” din romanul "Înainte de magnolii". Pioasă reculegere şi recunoştinţă pentru toţi cei care au crezut!

Slobozia, 17decembrie 2014



Când mă gândesc la perioada aceea o văd ca pe  o gaură neagră a existenţei mele. Îmi era indiferent ce se întâmplă, dacă trăiesc sau nu. Aşa că Revoluţia m-a găsit şi pe mine în stradă. Chiar dacă nu de la început. În anul acela, ne-au dat vacanţă câteva zile mai devreme. În ultima zi de cursuri, Narcisa, o colegă bucureşteancă al cărei tată era redactor la „Scânteia”, ne spusese cu un firesc neobişnuit pentru acele vremuri: „Aţi auzit ce se întâmplă în ţară? La Timişoara e revoluţie.” Auzisem ceva la „Europa Liberă”, dar mi se păruse o poveste de „Noapte bună, copii”. După un moment de tăcere, Narcisa a adăugat: „Şi noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Toată ziua vorbele ei mi-au răsunat în urechi. Şi în zilele următoare când mă întorsesem acasă, în provincie. Astfel că, în momentul când au sunat goarna la TV să vină studenţii, să apere ţara, m-am urcat în primul tren, în ciuda protestelor alor mei, şi dusă am fost. Am plecat de la masa de Crăciun, când n-am putut înghiţi nimic, cu vorbele Narcisei răsunându-mi în urechi: „Noi ce facem? Stăm şi ne îngrăşăm?” Am spus: „Plec. Pregăteşte-mi ceva să iau la mine!” La protestele mamei, i-am dat de ales între două variante: să mă ştie plecată cu mâncare după mine, sau să mă ştie plecată cu foamea-n traistă. În gară, eram singurul călător. Trenul abia se zărea, când a apărut din ceaţă. Parcă nimerisem într-un roman de Kafka. Totul părea ireal, de-a-ndoaselea, degeaba. Când controlorul m-a întrebat unde merg, i-am spus „la Revoluţie”. M-a privit de parcă aş fi zis „la bal mascat”. Într-un fel, aşa a fost. Niciodată n-am să uit haosul acelor zile. Dar nici haosul care se năştea în mine la gândul că poate el, David, va fi auzit şi el de pe acolo de pe unde-o fi şi sigur va veni la Bucureşti, în Piaţă, sau la Facultate. Mă cunoştea atât cât să ştie că nu eram genul care să stea după ferestre în astfel de momente. Iluzii! Toată viaţa am trăit din iluzii. Măcar de m-aş fi vindecat. O iluzie a fost şi credinţa mea că ţara are nevoie de mine. Nici în steag n-o durea pe ţară de mine!

Dar eu plecasem cu simţul datoriei în toate buzunarele. Când am coborât în Gara de Nord, o clipă m-am întrebat încotro mă voi îndrepta. Era o linişte ciudată, contrastantă chiar cu ceea ce vedeam, de acasă, la televizor. Am hotărât să merg la cămin. Acolo, şi mai linişte. M-am întâlnit cu un coleg arab care mi-a povestit cum mâncase bătaie. Studenţilor străini li se interzisese să iasă din cămine. Ăla, tembel, ieşise să-şi cumpere pâine. Confundat cu un terorist (era isteria teroriştilor pe care, până la urmă, nimeni nu i-a văzut), după ce l-au bătut măr, s-au lămurit ce-i cu el şi l-au lăsat să se întoarcă în cămin.  „Tu ce cauţi, acum? O cauţi cu luminarea, cum ziceţi voi. Dacă vrei bataie, îţi dau eu. Boate dau mai cu milă.” „Vezi, boate strig „teroristul!”, s-o mai încasezi o dată!”, i-am zis.  Am râs amândoi, i-am dat ceva de mâncare din geantă şi ne-am despărţit. Am căutat-o pe „tovarăşa” administrator de cămin. S-a uitat la mine ca la o nălucă şi mi-a zis că n-are ce face cu mine. Am hotărât să mă prezint la Statul Major de care aparţineam. Făcusem armata, îmi luasem şi gradul, în urma examenelor din vara care trecuse. Acolo, mai erau câţiva ameţiţi, majoritatea băieţi. Îl căutam pe David. Idioată! În timp ce eu căram umbra lui după mine, el măcar căuta să-şi croiască un drum. Un drum al lui. Şeful de Stat Major o tulise, nu era de găsit. Sau poate era în misiune. În lipsa lui, un „tablagiu” împărţea puşti, de parcă ar fi împărţit colaci. Fără să-mi dau seama ce se petrece, m-am trezit şi eu cu un AKM în braţe. De fapt, cred că era un model vechi, AK-47, nu mai ştiu. Le cunoşteam bine din orele de tragere, aveam groază de faptul că erau greu de armat (cel puţin pentru mine) şi aveau un recul de-ţi mutau umărul din loc. Dar cel mai înfiorător mi se păruse zgomotul pe care-l făceau în poligon, atunci când am tras cu muniţie de război,  nu cu cea de manevră pe care o foloseam de obicei. Înţelesesem atunci, în poligon, când aproape făcusem un şoc din pricina zgomotului infernal, că războiul nu-i pentru mine. Nici eu pentru el. Când mă prezentasem la Statul Major, nici prin cap nu-mi trecuse că voi fi trecută „în linia întâi”. Carne de tun. Ce să faci cu un AKM în faţa tancurilor blindate? Credeam că mă pot face şi eu utilă cumva, pe undeva. Kalaşnikov-ul îmi tremura în mâini, ca o piftie. Am întrebat într-o doară: „Ce să fac cu el?” „Să apăraţi patria! Nu de aia aţi venit?” Mi s-a repartizat şi obiectivul: împreună cu doi studenţi la Politehnică, aveam de apărat clădirea Rectoratului. Vai de apărarea noastră! Numai Dumnezeu ne-a păzit. De pe clădirile din Regie se tot trăgea. Dar nimeni nu ştia nici cine, nici în cine trage. Îmi amintesc noaptea aia neagră şi infernal de geroasă, care părea că nu se mai sfârşeşte. Mi-am dat seama curând că totul era o înscenare sinistră din care scapă cine poate. Aşteptam cu înfrigurare să se facă dimineaţă. Îmi spuneam că, dacă apuc dimineaţa, totul va fi bine. Grija mea supremă a fost să păzesc pistolul-mitralieră, să nu cumva să-i scape vreun glonţ pe ţeavă. Nici colegii mei nu s-au dat zmei cu puştile. Ulterior, în discuţii, n-a spus niciunul dintre cei care „apăraseră patria cu puşca-n mână” că ar fi tras. Şi totuşi, se trăgea. Spre dimineaţă, de undeva de pe clădirea Energeticii, o rafală puternică de foc automat ciuruise o maşină cu ajutoare, având pe ea însemnele Crucii Roşii. Muriseră oameni. Unul fluturase o batistă albă. Viaţa lui se oprise, dar batista încă mai flutura, ca un atât de inutil semn al păcii. Poate erau tineri, ca şi noi. Atunci am înţeles o dată pentru totdeauna că războiul meu era în altă parte. Că revoluţia mea nu se făcea cu arma-n mână. Şi am ţinut minte bine lucrul acesta, nemaiparticipând la niciunul dintre evenimentele tulburi care au urmat: Piaţa Universităţii, mineriadele, marşurile către ambasade etc. Mi-am luat lecţia şi am înţeles că, la momentul acela,  eu pot fi de folos patriei într-un singur mod: învăţând; aceasta era misiunea mea. Iar mai târziu: muncind. Altă cretinărie! Aveam să aflu curând că patria n-are nevoie nici de învăţătura, nici de munca mea. Şi totuşi, eu, tot restul facultăţii, m-am încăpăţânat să merg la cursuri, la seminarii, trecând printre minerii aliniaţi, cu lămpaşul pe cască şi bâta în mână, să învăţ pentru examene, în timp ce unii dintre colegii mei strigau extaziaţi prin pieţe: „jos!” sau „sus!”, „vrem!” sau „nu vrem!”. Am înţeles că ceea ce vrem noi, cu contează. Că tot ce-am obţinut în urma acelei „revoluţii” a fost tot o iluzie: iluzia de a crede că poţi schimba lumea.  Sau că mersul lumii depinde şi de tine, o furnică. De o singură iluzie nu m-am vindecat...

          A doua zi, când, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al celor doi politehnişti, am reuşit să cobor de pe clădirea Rectoratului, întreagă, nevătămată şi cu încărcătorul cu toate gloanţele în el, m-am dus – tot glonţ – la Statul Major şi am predat arma. Nimeni nu scrisese nicăieri ce arme şi cui s-au dat, nu exista absolut nicio evidenţă. Dacă plecam cu ea acasă, nu m-ar fi întrebat nimeni. Câtă inconştienţă! Să dai unora, aproape copii, arme şi cartuşe de rezervă... Am luat geanta cu mâncare – neatinsă – şi m-am îndreptat spre metrou, cu direcţia Gara de Nord. Suspiciunea era la cote maxime. Atunci nu mi-am dat seama, dar ulterior, am priceput că inducerea celei stări de alertă, de stres şi neîncredere, făceau parte din plan. Eu fusesem unul dintre pionii care se lăsaseră mutaţi pe tabla de şah. Şi nu fusesem singura. Unii au plătit cu viaţa. Cei mai mulţi am fi plătit cu viaţa, dacă cineva nu s-ar fi îndurat de noi, să ne trimită mai devreme în vacanţă. Chiar dacă poate motivul trimiterii fusese altul. La metrou, am vrut să las mâncarea celor care asigurau paza, n-avea niciun rost să mă întorc iar cu ea pe tren. Am spus asta unui militar de acolo, care m-a privit suspicios. Voiam, va să zică, să-i otrăvesc. Mi-a cerut să mă prezint şi să prezint actele. Adică eu vreau să vă fac un bine, şi voi... Ca să-l învăţ minte pe caporalul din faţa mea, m-am prezentat ca la armată: „Sublocotenent Zorina Savin”. Instinctiv, la auzul gradului, caporalul a luat poziţie regulamentară şi a salutat. M-a umflat râsul. Dacă m-ai fi văzut aseară cum îmi tremura arma-n mână! I-am dat „pe loc repaus”, adăugând: „Nu e nevoie să salutaţi. Sunt subofiţer în rezervă. Pe noi, rezerviştii, ne cheamă patria doar atunci când n-are încotro”. Şi totuşi, i-am întors salutul, tot instinctiv, uitând că n-aveam chipiu. Revenindu-şi, mai ales că eram în civil şi caporalul n-avea nicio garanţie că spun adevărul, m-a scotocit la acte, în geantă, mi-a pus o mie de întrebări, şi tot n-a luat mâncarea. Mă aşteptam să mă pună s-o mănânc pe toată în faţa lui, să se convingă că nu-i otrăvită. Bine că nu i-a venit ideea! Sau poate livretul militar, pe care i-l arătasem între timp, m-a salvat. De altfel, s-a oferit să-mi dea un soldat să mă conducă până la gară. „Că e periculos a umbla o domnişoară singură pe astfel de vremuri tulburi, şi neînarmată.” Lasă, că şi înarmată... 

Slobozia, 23 iunie 2013

Foto internet: pistol-mitralieră, model AK-47

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu