Tenişii jerpeliţi ai lui Covaliu

En garde!

Acesta NU este un text despre tenişii campionului olimpic la scrimă-sabie, Mihai Covaliu. De altfel, scrima nu se face în tenişi, ci în pantofi speciali. Şi totuşi, acesta este un text despre nişte presupuşi tenişi jerpeliţi ai lui Cova. Un text despre sărăcie versus bogăţie, despre inteligenţă versus prostie, despre mândrie şi prejudecată, despre. Şi totuşi, când nu ai pantofi de scrimă, dar ţii cu tot dinadinsul să o practici, scrima se face şi în tenişi; şi nu orice fel de tenişi, unii de 5 lei, din piaţă „de la ruşi”, cu talpa desprinsă şi prinsă cu leucoplast.  Eu am văzut şi am crezut. Am văzut şi cum se face performanţă, cum se poate câştiga o medalie astfel încălţat. Dar asta nu e totul.

         În textul "Patriotism în tăişul sabiei",  vorbeam despre un concurs amical de la Villach (Austria). Tot atunci, am asistat la o scenă mirobolantă, după finala pe echipe. Gabi era un copil (spun era, deoarece au trecut ceva ani de atunci, între timp trebuie să fi ajuns bărbat în toată firea) de 16 ani, foarte muncitor şi talentat sabrer, dar cu posibilităţi materiale modeste.  Ceea ce, la noi, nu era nimic ieşit din comun. Cluburile sportive şcolare  (nu mai ştiu care-i situaţia acum), erau, în urmă cu 10 ani, destul de sărace. Dacă părinţii nu contribuiau financiar la achiziţionarea echipamentului (deloc ieftin), sportivii erau puşi în situaţii din cele mai penibile. I-am văzut de multe ori trecându-și lamé-ul de la unul la altul deoarece clubul n-avea în dotare decât unul singur regulamentar. I-am văzut contestându-li-se, în concursurile oficiale, echipamentul, fie pentru că inserția metalică e întreruptă, fie pentru că bluza are mânecile prea scurte, ori fiindcă becul nu se aprinde la proba pe mască. I-am auzit de atâtea ori strigând disperați, înainte să intre pe planşă:  “Dă-mi și mie mănușa ta!“ (și dacă nimeni nu-i aude, trag fără, rănindu-și mâinile), “Dă-mi sabia!“ sau – stângacii - plângând că n-au sabie de stânga. Astfel că Gabi nu ieşea în evidenţă printre colegii săi, dar printre sabrerii austrieci, francezi şi italieni, ai noştri arătau precum Cenuşăreasa înainte de bal, adică înainte să vină Zâna bună cu bagheta din dotare. Deşi asta nu i-a împiedicat să ia aurul şi argintul la individual şi aur pe echipe.

         Gabi obţinuse, cu o zi înainte, medalia de argint la individual, iar la momentul povestirii se pregătea să intre primul pe planşă în concursul pe echipe. Şoferul alergase prin sală şi-i făcuse rost de un lamé corespunzător, dar puţin cam mic, îi tot trăgea de mâneci, în fine, l-a aranjat cum necum. Avea şi sabie şi mănuşă. Mai rămânea ca masca să treacă proba electrică. Dar, la un moment dat, l-am auzit izbucnind: „Băga-mi-aş!”  Lăsând observaţia pe mai târziu, căci nu era deloc momentul să fac pe baba moralistă, l-am întrebat ce s-a întâmplat. Cu lacrimi în ochi, mi-a arătat tălpile desprinse aproape până la jumătate ale tenişilor, adăugând, în timp ce-şi desfăcea şireturile: „O să trag desculţ, mai bine, decât să mă împiedic în ei.” „N-ai să tragi desculţ deloc! Vrei să aluneci şi să-ţi rupi gâtul, sau să te calce adversarul pe bombeuri? Cât mai ai până intri?” După ce a consultat ceasul de concurs m-a informat că mai erau fix două minute. I-am dat un ordin repezit – „Încheie sireturile la loc. Acum!” – apoi am strigat-o pe A: „Vino repede! Avem o urgenţă! Ia şi trusa!”  Ca orice doctoriţă care se respectă, care a mai fost şi sportivă de performanţă cândva, amica mea a apărut aproape instantaneu, cu tot cu trusă. Doar că nu prea înţelegea care-i urgenţa, nu vedea niciun rănit. Nu i-am spus că eu eram în pragul leşinului. Am amânat momentul până după concurs. Aveam treabă. „Scoate repede din trusă ceva cu care să-i bandajăm tenişii lui Gabi!” Pricepând, s-a orientat rapid la două role de leucoplast şi a început să aplice „bandajul”, asistată de mine, devenită asistentă ad-hoc, bledegărind fiecare la câte un picior. Când am terminat operaţiunea, mi-am aruncat ochii pe ceas (mai erau 30 de secunde) şi i-am spus victorioasă lui Gabi: „Mai ai timp să  tragi şi un pui de somn.”  Şi-a luat sabia şi s-a îndreptat către planşă, nu înainte de a ne adresa, lui A şi mie, salutul regulamentar specific scrimei, cu care se salută adversarii înainte şi după asalt, arbitrii şi publicul. În primul tur, s-a tras cu echipa Austriei. Gabi, intrat pe planşă ca un supus austriac, a ieşit victorios, după ce l-a făcut varză pe adversarul încălţat cu pantofi de scrimă. Astfel, a început bine ceea ce Rareş avea să termine fulminant, conducând, împreună cu coechipierii lor, echipa către medalia de aur. I-am urmărit cu emoţie şi cu bucurie. Mai puţin asalturile când era Gabi pe planşă, când nu ne puteam concentra, nici A, nici eu, decât pe tenişii lui, pregătite, una de o parte, alta de cealaltă parte a planşei, cu rolele de leucoplast în mână, gata de a sări să acordăm „primul ajutor”.

         Aceasta a fost introducerea fără de care nu puteam povesti ceea ce urmează, ceea ce, de fapt, constituie miezul textului. După festivitatea de premiere (România – aur, Italia – argint, Austria – bronz), sportivii au rămas să schimbe impresii intre ei, au mai făcut ceva conversaţie, fotografii. A şi cu mine eram obosite de parcă noi am fi dus greul meciului. Ne aşezasem pe o bancă, să ne recăpătăm pulsul şi ritmul normal al respiraţiei. Când apare Gabi, cu o cerere:

-         Doamna doctor,  mai aveţi nişte leucoplast?

-         De ce? Ţi s-au desprins?

-         Nu, nu pentru mine. Poveste lungă, vreţi s-o auziţi?

Normal că am vrut. Astfel am aflat că austriacul cu care trăsese în primul tur, impresionat de performanţa lui Gabi, a dorit să-l cunoască mai bine (În paranteză fie spus, am observat că sabrerii, deşi pe planşă n-au mamă, n-au tată, năpustindu-se cu toată forţa asupra adversarului, în afara ei, sunt foarte buni prieteni, nu poartă ranchiună, nu se invidiază, ceea ce m-a impresionat profund). Din vorbă în vorbă, austriacul l-a întrebat de ce are încălţările înfăşurate cu leucoplast. Gabi, jenându-se să-i spună că din motive de talpă desfăcută, a găsit pe moment o explicaţie beton: pentru mai bună aderenţă la planşă. Fraţilor! Auziţi ce l-a dus mintea! Dar să vedeţi cât l-a dus pe austriac! Uitând că are pantofi speciali pentru scrimă, care au şi aderenţă şi tot ce vrei, l-a rugat frumos să-i dea şi lui nişte leucoplast şi îşi făcea reproşuri că nu se gândise până atunci să-şi înfăşoare şi el pantofii. Gabi, generos, i-a spus „desigur”. Ăsta a fost actul I. După o vreme vine Gabi iar şi ne arată, mândru foc, adidaşii austriacului în picioarele lui.

-         Ce-ai făcut? L-ai descălţat pe ăla? Sper că nu i-ai furat de la vestiar!

Jignit, Gabi ne arată jerpeliturile lui de tenişi în picioarele austriacului care umbla foarte ţanţoş în ei. Nu mai înţelegeam nimic.

-         Cum l-ai păcălit?

-         Simplu. De fapt, s-a păcălit singur.  Cine l-a pus să vorbească, în loc să tacă? Se tot lega de tenişii mei. Că de ce arată aşa rău.

-         Ce i-ai spus?

-         Păi doar nu era să-i spun că sunt sărac. I-am zis că acei tenişi i-au aparţinut lui Covaliu, că îi folosea la antrenamente, de aia au ajuns în halul ăla;  şi mi i-a dat mie, cu ocazia unui concurs. Că nu trag niciodată fără ei, că îmi poartă noroc. D-astea. A început să se roage de mine să-i dau lui, promiţându-mi orice. Am fost de treabă că i-am luat doar adidaşii, a vrut să-mi dea şi bani.

Am înţepenit. Şi eu şi A n-am mai putut să scoatem multă vreme o vorbă. Am şi râs, am şi plâns. Pe rând şi deodată. Mi-a părut rău pentru Gabi când antrenorul l-a certat şi l-a pus să-i ducă ăluia pantofii înapoi şi să-şi ceară scuze că l-a păcălit. A dat să protesteze, dar profesorul i-a arătat sabia. S-a dus spăşit şi a făcut precum i s-a spus. Deşi, pe cât de uşor îi fusese să-l păcălească, pe atât de greu i-a fost să-l convingă că l-a minţit. Deşteptului îi intrase în cap că aceia sunt tenişii de antrenament ai lui Cova, că Gabi de aceea e atât de bun la scrimă şi nădăjduia că „ciuperca” asta se va lua şi la el, prin tălpile prinse cu leucoplast ale tenişilor de cinci lei, din piaţă „de la ruşi”.  N-am fost de acord cu niciun chip că Gabi a trebuit să se întoarcă acasă cu tenişii lui rupţi (dar cu medalii la gât), însă nu puteam interveni. Poate greşesc. Ştiu că aşa e omeneşte, creştineşte,  fair-play şi în toate felurile. Dar, dincolo de ceea ce e omeneşte, creştineşte şi fair-play, mie îmi rămâne o întrebare: Oare în „meciul” inteligenţelor, n-ar trebui să fie ca în scrimă? Să câştige acela care este mai bun, acela care loveşte cu tăişul? Până la ... ultima tuşă. Sau invers: în scrimă, dacă ţi se aprinde beculeţul, ai fost atins, aşadar ai pierdut. În viaţă, dacă NU ţi se aprinde beculeţul la timp, ai pierdut. Touché???

                                                    

Slobozia, 18 iulie 2013

L si A, `odihnindu-se`, după concurs