Cronică (de dincolo) de Stână –
17
Puţine
trebuie să fie locurile atât de încărcate de splendoare şi mister, cum este
Delta Dunării. N-am înţeles de ce n-am fost acolo decât o singură dată, când
eram elevă în clasa a VIII-a. Cred că m-am gândit de mai multe ori să revin,
dar… Suferim de boala amânării, ni se pare că avem o grămadă de timp. Uitând că
viaţa se scurtează cu fiecare zi, ca o rochie lungă de bal, transformată în
minijupă. Noroc cu Dobre, care m-a anunţat cu entuziasm la telefon că urmează
să mergem în Deltă, împreună cu prietenii: Marian Ştefan, Florin Ciocea, Vasile
Iordache şi Dan Elias.
La o casă de creaţie a Uniunii Artiştilor Plastici. Ce
poate fi mai frumos, decât să te afli cu prietenii într-un loc de o frumuseţe
naturală care-ţi taie respiraţia, într-un loc anume destinat creaţiei? Mă rog,
ei au de gând să dea şi la peşte, treaba lor. Chestie care mie nu prea-mi sună
a creaţie, ci a distrugerea Creaţiei, dar treacă de la mine! Să vedem ce părere
o să aibă Dan Elias, apărătorul tuturor jivinelor de pe şi de sub pământ, când
se va pune problema azvârlirii vertebratului pe grătar sau în oala de ciorbă
din dotare (din dotarea lui Florin, el le are cu ustensilele casnice). Cred
c-am să asist la războiul ruso-turc în miniatură. Marian Ştefan, când poet,
când istoric, după cum are chef, mă corectează spunându-mi că, de fapt,
războiul ruso-turc au fost mai multe. Mai bine zis o serie de conflicte
militare… ştiţi dumneavoastră. Dacă tot n-a avut de lucru, în loc să-şi bea
licoarea din pahar, i-am spus că eu nu pricep de ce, dacă s-a numit ruso-turc,
au fost implicate şi Principatele Române, ce treabă mai avea şi Napoleon
pe-acolo… Atât i-a trebuit! Mai vorbeşte şi acum. Cum, între timp, eu mi-am
găsit altceva de lucru, a tăbărât pe Vasile Iordache, căruia i-a predat toată
istoria otomană şi ţaristă, că altfel cum poţi să înţelegi premisele războiului
ruso-turc, dacă nu cunoşti contextul istoric. Vasile asculta atent (că doar,
vorba lui: „securiştii trebuie să ştie să asculte!”), mai şi moţăia, dar cred
că era o diversiune (că doar, vorba mea: securiştii trebuie să ştie a dormi cu
ochii deschişi şi cu creierul jumătate treaz). Uite-i şi pe Florin şi Dobre,
intraţi într-un joc periculos: care surpinde la celălalt, cu aparatul foto, mai
multe momente… indecente. Mă rog, gusturile nu se discută. Eu, mai bine, mă duc
să văd pelicanii. Pe marginea bălţii, Daniel vorbea cu broaştele. Una dintre orăcăitoare
părea să-i spună ceva ce pe el îl amuza foarte, apoi îi răspundea tandru, iar
ea părea să nu-şi mai încapă în pielea râioasă de fericire. Se pare că n-am
avut noroc, şi aici am întrerupt un moment delicat. Am mai rămas, totuşi,
curioasă să văd dacă Daniel sărută broasca, iar ea se transformă într-o
prinţesă care zăcea încorsetată de 50 de ani în trupul acela hidoşel. Deodată,
coşmar: broasca s-a repezit la mine şi m-a sărutat (brrrr!!!) şi s-a
transformat în… ah, nu în prinţul cel frumos, din păcate! S-a transformat în
Dobre, care, cu degetul arătător mă mustra, ca un şef de baltă, pardon! de
revistă: „Ai venit aici să caşti gura la broaşte, sau să pui mâna să scrii? Eu
te plătesc cu peşti fripţi pe grătar, prinşi cu trudă de mine şi Vasile,
preparaţi fără nici un pic de talent de Florin, după ce, în prealabil, au fost
mângâiaţi pe creştet de Daniel şi instruiţi de Marian Ştefan în privinţa bătăliilor
navale şi a deosebirilor dintre acestea
şi cele tereste, şi tu îţi pierzi vremea trăgând cu ochiul la perversiunile
unui poet cu o broască în travesti?” Şi a început să mă alerge cu undiţa. Eu, transformată în sirenă, am chemat în
ajutor trupele speciale de intervenţie (Vasile), forţele navale (Florin) şi pe
cele aeriene (Daniel), care, umăr lângă umăr, m-au salvat de undiţa lui Dobre,
dar m-au azvârlit fix în plasa lui Marian. „Prima bătălie navală dovedită
istoric s-a desfăşurat în Delta Nilului, prin 1186 Î. Hr. Despre asta din Delta
Dunării s-ar putea să se vorbească tot ca despre un fapt istoric, peste alţi 3000
de ani…” Nuuuuuuu!!!!
Buf!! Când
am dat să fug din plasa lui Marian, am auzit o bufnitură. După un junghi în
coaste, am desluşit sursa cauzatoare de zgomot: căzusem din pat. În cădere,
trântisem şi ceasul care acum indica o oră incredibilă. Nu auzisem când a
sunat, întârziasem la serviciu, că doar visasem frumos. Am început să mă
echipez în grabă, amintindu-mi de vremea când făceam armata. Ce păcat că, din
cauza acestui serviciu, n-am putut fi cu prietenii mei în Deltă! Dar măcar i-am
visat. Să vedem dacă şi eu am fost în visul lor pescăresc. O ultimă aranjare a
ţinutei, la oglinda din hol. De dincolo de suprafaţa oglinzii, mă privea o
sirenă. Nu vă spun ce părere are Daniel despre sirene şi de ce nu-i plac.
Slobozia, 24 iulie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu