Mai era ceva…

Autor: Ieromonah Hrisostom Filipescu

Zăpada nu-mi mai încăpea în braţe. Cu cât o strângeam mai tare cu atât mai mult se făcea mică-mică, într-un alint fără de sfârşit. Se topea în iubire... Cu sclipiri de pietre scumpe, zăpada sărută stelele căzute din cer. Un fulg de lumină îmi aminteşte ce plini de iubire şi bucurie sunt oamenii. Când stăm pe spate în zăpadă şi ne mişcăm repede mâinile şi picioarele desenăm fluturi sau îngeri.

Tăcere cu gust de miere şi vis. M-am găsit deodată în mijlocul unei păduri. În trunchiurile solemne ale copacilor pulsa viaţa. Iar cărarea pe care eram, ducea tot mai adânc în codru şi în timp… Copil şi tânăr, bărbat matur şi bătrân, în mii şi mii de chipuri, arborii se înălţau din inima pământului. Plin de uimire şi bucurie trăiam liniştea lor… Trunchiurile vii cu chipurile în cer şi rădăcinile în pământ, unele mâhnite, altele pline de bucurie, unele tăcute, altele exuberante, dar neclintite, erau împreună, sprijinindu-se într-un dans fără sfărşit. Foşnesc, vorbesc. „E loc sub soare pentru toţi !”, parcă ar spune. Duioasă şi caldă, solemnă, nesfârşită, iubirea îi ţinea, încă, împreună. Trăiesc unii pentru alţii şi se întorc spre soare. Surâse… „Cât timp e Tatăl Ceresc cu noi, cum să ne fie frică ?!”, grăia un altul. Nobleţea iubirii unduie pe aripi de lumină, pretutindeni, pe întreg pământul. Iubirea le învinge pe toate ! Iubirea este cea care scoate lumina din abisul îndoielii şi neîncrederii. E plină de dureri, de sfâşieri, de răstigniri, de Înviere ! Zăpadă, vânt, ploi, soare, toate trec prin noi şi ne ating până învăţăm să iubim. Noi nu ştim să iubim şi ne rănim !

Copacii mă învaţă... în rugă vorbele nu se desprind de pe buze, ci se înalţă din inimă. Atunci când vezi cum ia fiinţă Cuvântul te umplii de Lumină. Prin lumina dinăuntru vedem lumea… Muritorii încă se mai privesc unii pe alţii cu ochi străini şi goi. Şi nu mai este timp de judecat, ci doar de iubit. Suntem răspunzători de faptele rele ale celuilalt pentru că nu l-am iubit !  Când te întuneci la culoare inima-i de piatră deja… Trebuie să privim înainte şi sus ! Oamenii au primit viaţa veşnică. O singură dată pentru totdeauna. Ce mare dar ! Pe razele trandafirii vor fi veşnici de stat împreună.

Toate sunt la locul lor. Şi Dumnezeu surâde cu binecuvântare peste creaţia Sa. Prin aerul de mătase natura aşteaptă clopoţelul primăverii. Armonia înmiresmată, dulcea adiere şopteşte pretutindeni a bucurie. Din iubire, o lacrimă se naşte în ochii Lui şi alintă obrazul pământului, iar şi iar… „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi. A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii”…

În poiana unde îngerii doinesc, dincolo, mai era ceva…

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Egumenul Schitului Sfânta Maria Magdalena Ţibucani

Februarie 2013

Ileana Vulpescu - Lansare de carte la Slobozia

„Noi, doamnă doctor, când o să murim?”

        Asociaţia „Montan Club Excelsior”, al cărei Preşedinte este domnul Eliad Dobrinescu, a organizat la Slobozia o întâlnire cu Scriitoarea Ileana Vulpescu, pentru a-şi lansa cea mai recentă carte: „Noi, doamnă doctor, când o să murim?”. Întâlnirea cu cititorii a avut loc la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea”, miercuri, 13 februarie 2013, sala mare a instituţiei dovedindu-se abia suficientă pentru mulţimea celor care o îndrăgesc pe doamna Vulpescu şi care au dorit şi să o vadă şi asculte, nu doar să o citească. Volumele aduse s-au epuizat rapid, unii mai puţin norocoşi sau rapizi s-au înscris pe liste, urmând să primească ulterior cărţile, cu autograf. Cei mai mulţi au cumpărat mai mult de un volum, mai luând câte unul, două, pentru cei dragi.

          „Mă consider un scriitor demodat”, şi-a început confesiunea Scriitoarea Ileana Vulpescu. Şi-a mai exprimat convingerea că, pentru domnia sa, „clasificările au numai valoare didactică şi că există o singură literatură – transmiţi ceva sau nu transmiţi nimic!” De asemenea, spune doamna Vulpescu, „scriitorul este al limbii în care scrie, iar limba este a unui popor. Aşadar, eu nu mă ruşinez că sunt român.” Aici aplauzele au fost puternice. În timp ce vorbea şi spunea cele de mai sus, parcă îmi auzeam propriile gânduri.  Cât de mult te pot apropia aceleaşi păreri! „Nu ştiu cum mă judecă contemporanii mei, în primul rând critica literară pentru care demult nu mai exist. Critica te poate aduce în atenţia publicului, dar nu te poate face nici mai deştept, nici mai prost decât eşti”. Corect!

Doamna Vulpescu ne-a invitat să-i punem întrebări. S-au pus întrebări, s-au exprimat gânduri. Doamna profesoară R, cu bune intenţii, ne-a făcut lectură publică din ce şi-a extras de-a lungul timpului din cărţile doamnei Vulpescu. Aceasta s-a arătat încântată de surpriză, numai că doamna R s-a întins ca o peltea, neţinând seama de faptul că bieţii spectatori veniseră să o asculte pe doamna Vulpescu, nu pe dumneaei. Măcar de-ar fi avut voce şi intonaţie plăcute. Sorry! În fine, după ce ne-a scăpat bunul Dumnezeu de caietul de dictando plin al doamnei profesoare, Directoarea Bibliotecii „Ştefan Bănulescu” Ialomiţa, doamna Mihaela Racoviţeanu, a prezentat o succintă fişă de autor, după care i-a adresat o întrebare interesantă, rugând-o să ne povestească despre Ştefan Bănulescu, presupunând corect că l-a cunoscut. Despre acesta, doamna Ileana Vulpescu a vorbit în termeni calzi, spunând că era o personalitate cu totul aparte, făcând o figură deosebită de toată lumea scriitoricească, era modest, foarte retras, bizar. „I-am păstrat o amintire foarte frumoasă, lui şi celor două soţii ale sale.” Şi a făcut, în câteva cuvinte, elogiul celor două doamne ce-l însoţiseră de-a lungul vieţii pe scriitorul de sorginte ialomiţeană, vorbind, în special, despre sensibilitatea şi rafinamentul acestora.

Întrebată dacă a avut vreodată ceritudinea că, prin scrisul dumneaei, a schimbat vieţi, Ileana Vulpescu ne-a mărturisit o întâmplare de la ICECHIM, spunând că cele mai deschise întrebări le-a primit de la inginerii chimişti, cercetători la Institutul cu pricina. Şi că, la un moment dat, o tânără cercetătoare, în vârstă de 28 de ani, i-a spus că, dacă nu ar fi citit „Arta Conversaţiei”, fiul acesteia n-ar fi existat, că personajul din carte i-a dat curaj să-şi ia viaţa în mâini. Doar că, în viaţa reală, tatăl copilului nu avusese eleganţa celui din carte. Iar doamna Vulpescu a spus că aceasta o consideră ca fiind cea mai mare izbândă scriitoricească a sa. Da, e frumos, e ca şi când ai mai fi născut o viaţă. Dar eu, în momentul acela, m-am simţit străbătută de un curent, ca un paratrăznet. Acesta e un semn, pentru noi, cei care trudim pe tărâmul scrisului, că trebuie să fim foarte atenţi cu vorbele scrise şi cu ceea ce facem cu acestea. Dacă citind o carte, omul poate prinde curaj să ia o decizie bună, Doamne fereşte să nu-l îndemni la una rea! Să te faci vinovat fără să ştii. Nu degeaba ne avertiza Mântuitorul: „Vă spun că, pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei, 12, 36-37). E adevărat că lucrurile pot scăpa de sub control, că nu poţi dădăci cititorul, să-i spui ce/ cum să înţeleagă (din) ce ai scris, dar să fim atenţi măcar la mesaj, dacă nu şi la modul în care îl transmitem.

Ne-a mai vorbit doamna Vulpescu despre tăcerile din Cehov, atât de pline de semnificaţii, întărind ideea că, uneori, tăcerile pot fi mai semnificative decât o mie de vorbe, spunând că „o privire poate însemna mai mult decât un roman-fluviu”. Sau, cum spunea Goethe: „Cele mai frumoase gânduri poate n-au fost exprimate niciodată”.

I-am adresat şi eu două întrebări, inspirată de pasaje pe care le-am găsit răsfoind cartea. Cea de a doua i-am adresat-o când mi-au picat ochii pe o frază de la pag. 257: „Iubirile neîmplinite mor si ele ca şi cele împlinite”. Am întrebat-o pe doamna Vulpescu dacă pentru scriitor, pentru actul creaţiei este de preferat povestea unei iubiri neîmplinite sau cea a unei iubiri împlinite. Răspunsul a venit destul de repede: „Cred că, până la urmă, tot iubirile neîmplinite sunt mai interesante şi cu un farmec aparte”. Aici, sala a izbucnit în aplauze. Ce să înţelegem? Că fiecare din cei prezenţi a gustat din amarul de fruct sălbatic al unei iubiri neîmplinite? Oricum, răspunsul mi-a plăcut şi, oarecum, l-am prevăzut. Eu aş fi răspuns la fel în ce priveşte „interesul” scriitorului. Însă legat de viaţa personală, parcă tot mai bine ar fi o iubire împlinită! Sau nu?

La finalul întâlnirii, doamna Ileana Vulpescu a acordat, răbdătoare, autografe, tuturor celor care le-au solicitat, în timp ce atmosfera era înfrumuseţată cu muzică de soliştii (chitară/ voce) Lucian Ştefan de la trupa CALEnDAR şi Gabi Dimancea de la Montan Stil Feteşti.

Până ce s-a mai „rărit coada” la autografe, am mers în sala de expoziţii, unde am avut plăcuta ocazie să admir picturile doamnei Maria Candrea-Ionescu, o distinsă octogenară (ca, de altfel şi doamna Vulpescu), cu care m-am bucurat să schimb câteva vorbe. Am întrebat-o pe doamna Candrea cât din rezultatul muncii unui pictor este talent şi cât învăţătură. Mi-a spus că din amândouă şi că, în orice caz, învăţătura nu se termină niciodată, citând un mare pictor care, trecut de 80 de ani, şi-a exrpimat astfel regretul: „Ce păcat că mor tocmai acum când am învăţat să pictez!”

Acasă, nu m-am putut duce la somn până ce n-am citit 120 de pagini şi am lăsat cu greu cartea din mână. Merită citită. Şi nici nu mă mir.

Mulţumiri şi felicitări celor care ne-au prilejuit întâlnirea cu Scriitoarea Ileana Vulpescu şi aşteptăm şi alte iniţiative pe măsura celei întâmplate. 

       

Slobozia, 14 februarie  2013

Mulţumesc şi doamnei Claudia Diaconescu (foto), membră a Montan Club Excelsior,
pentru invitaţia la eveniment
(ca, de altfel, şi doamnei Doina Roşca) 

Fotografii: Doina Roşca şi FL Dalian

Chitara fără o coardă (Cronică de Stână - 15)

Nu ne mai întâlniserăm la stână din noiembrie 2012. Se pare că toţi simţeam lipsa acestei întâlniri, în special Florin care susţine că a vărsat două găleţi de lacrimi după noi. La momentul prezentării dovezii în instanţă (alcătuită din: Dobre, Teoharie, Costel, Vasile Iordache şi subsemnata pe post de grefier), s-a dat ocupat foarte, zicând că are de hrănit „copiii” (aşa le spune el animăluţelor copitate sau nu, de la stână). Sincer, nu mi-l imaginez pe Florin plângând. Nici foarte serios nu l-am văzut vreodată. Chiar şi atunci când nu râde, tot are un licăr şugubăţ în privire. Totuşi, ca să nu ocupe cu lacrimi toate găleţile din gospodărie, ne-am grăbit să-i alinăm suferinţa sâmbătă, 09 februarie a.c.

     Ne-am bucurat toţi de revedere, iar un farmec aparte a dat întâlnirii noastre domnul Colonel Vasile. Fost Colonel de Securitate, actualmente rezervist, Vasile a dat dovadă de profesionalism chiar şi pe parcursul drumului până la Maltezi. Nu-i scăpa nicio pasăre de pe câmp, nicio vietate de sub pământ, niciun ciulin, nicio surcea. Până la destinaţie, mi-a arătat trei vulturi, două caragaţe, treizecişicinci virgulă trei vălătuci de ciulini şi-o vulpe decedată în accident rutier. Vasile, Vasile, mai cheamă şi-un câne!

     N-a fost nevoie să-i cheme, că au venit ei după noi, cârd. Împreună cu Vasile şi Florin, am făcut o plimbare prin moşie. Florin, foarte mândru, ne-a dus să ne arate moara. Acolo, Vasile, electrician ca profesie de bază, s-a luat cu mâinile de cap, când a văzut panoul electric. Când a mai verificat şi împământarea (numai vizual, că nu-şi luase sculele, neştiind ce-l aşteaptă), am simţit nevoia să-i ofer un punct de sprijin şi sărurile pe la nas. La capitolul improvizaţii, Florin e Mare Maestru în Grad de Criminal.

     Momentul liric a fost asigurat de Teo care ne-a citit şi dezvăluit din „Jurnalul Casei”. Aşadar, Teo s-a apucat să scrie şi proză, însă poetul din el presară paginile de jurnal şi cu multă poezie – din aceea cu rimă, sensibilă şi care ajunge la suflet. Se pare că locurile natale (Munteni-Buzău, acolo unde merge să scrie) îl inspiră profund, îi oferă energia şi seva scriitoricească.

     La capitolul creaţie ad-hoc, Dobre ne-a adus tema gata pregătită de acasă: o mulţime de cuvinte pe care le-a cules din joaca lui Adrian Bucurescu într-o poezie, lansându-ne provocarea de a-l susţine astfel pe Adrian, cu propriile noastre creaţii. Ca de obicei, ne-au reuşit aiureli, greu de încadrat vreunui gen, însă trebuie să recunosc că şi de data aceasta Teoharie ne-a „bătut la fund” cu poezia. S-ar zice că unii e poeţi şi când doarme.

     Deşi exploatatorul Florin ar fi dorit să ne mai dea de scris, am schimbat registrul, întrucât mie mi-a venit ideea să-i propun lui Vasile să ne cânte la chitară (el, printre altele, a făcut parte şi dintr-o trupă muzicală, cândva). Ideea s-a dovedit strălucită, chiar dacă a trebuit să ne mulţumim cu chitara decăzută şi dezacordată a lui Florin, cu o coardă lipsă. Chitara, nu Florin. În situaţia dată, Vasile a făcut ce se mai putea face, acordând instrumentul, dar coardă n-am avut de unde să luăm (chiar dacă Florin e de părere că sunt pe toate drumurile).

     Momentul a fost cât se poate de frumos, m-am străduit să-l acompaniez vocal pe Vasile, alăturându-ni-se cu timpul şi Teo şi chiar Dobre. La „texte” ne-am dovedit cam deficitari. Florin mai filma din când în când, de cele mai multe ori atunci când nu trebuia. Iar când era cazul, îşi găsea de spart seminţe. Şi când te gândeşti că iniţial, după absolvirea liceului, a vrut să se facă regizor! Mulţumim Cerului că n-a reuşit la Regie!

N-am înţeles de ce n-a cântat Costel, probabil pentru că e mai timid. Altfel, îl suspectez că ar avea şi voce şi ureche muzicală, că doar fiica sa – deja cunoscuta soprană Mirella Bunoaica – o fi moştenit ceva şi de pe la dumnealui.

     Dintotdeauna, am avut senzaţia că nimic nu aduce mai mult oamenii împreună decât muzica. Atunci când oamenii cântă împreună, parcă s-ar mai aprinde o lumină în cer. Ne-a plăcut tuturor „serata muzicală”, eu îmi doresc ca ea să se repete. Promit să aduc şi texte.

     Mă gândesc că, oricât ar filma Florin, oricât aş scrie eu, oricât ar fotografia Dobre, nimic nu imortalizează mai bine clipa, decât clipa însăşi. Sau, cum ne-a citat Teoharie din Fernando Pessoa: „Misterul lumii este pe măsura acestei imagini”¹⁾.

Slobozia, 10 februarie 2013

¹⁾ Citatul complet: „La pompa de apă din grădina casei noastre/ măgarul se învârte în cerc, împingând scripetele, / iar misterul lumii este pe măsura acestei imagini” 

De la inimă la inimă

Spectacol caritabil pentru Alexandra Daniela Aron, Slobozia, 07 februarie 2013

Pe inimă mai apare un rid… atâtea riduri pe inimă… această senzaţie mă încearcă ori de câte ori mă intersectez cu marile tristeţi ale lumii. Una dintre cele mai mari mi se pare aceea ca un tânăr să fie bolnav grav, să nu-şi poată trăi din plin anii frumoşi ai nestematei care este tinereţea. Este şi cazul Alexandrei Aron din Slobozia, absolventă a Facultăţii de Limbi Străine (specializarea poloneză), care se luptă de patru ani cu o boală grea.

Alexandra si mama sa

Faptul că Alexandra nu este singură în lupta sa, e un fapt dovedit şi anterior, ea fiind ajutată de multă lume să-şi poată face operaţiile, să aibă curaj şi încredere, să nu-şi piardă credinţa. Aseara, însă, Alexandra a putut vedea cât de mulţi susţinători are, sala Galax a Casei Municipale de Cultură fiind aproape plină. Şi mai ales a putut, aşa cum a mărturisit la microfon, să se elibereze de mulţumiri. Paradoxal, nu? Cum să te eliberezi de mulţumirile pe care le ţineai în tine? Cine a fost atent la ceea ce a spus Alexandra a înţeles că, de fapt, ea era copleşită de atât ajutor cât i s-a dat şi avea senzaţia că nu mulţumise destul. A fost bucuroasă că a putut s-o facă în faţa publicului numeros. După ce “cortina a căzut”, luminile s-au stins şi spectatorii au plecat, am discutat puţin cu Alexandra şi cu mama ei care o însoţea. Alexandra era atât de recunoscătoare pentru tot ce s-a întâmplat acolo, în special pentru că văzuse şi ascultase cântând Corala “Sf. Mare Mucenic Mina”, precum şi Corala Catedralei Episcopale din care făcuse parte cândva, încât mi-a spus că, la momentele acelea, a plâns. Mama ei şi-a afirmat credinţa că numai Dumnezeu o întăreşte, că nu se aşteptau ca ea să poată fi în sală la scurtă vreme după operaţie. Ambele erau recunoscătoare tuturor celor care făcuseră parte din spectacol, dar şi publicului care a venit acolo întru susţinerea ei, nu doar morală, ci şi financiară.

Spectacolul a fost organizat de Asociaţia “Din inimă pentru aproapele” a Protopopiatului Slobozia, cu binecuvântarea P.S. Părinte Episcop Vincenţiu, cu sprijinul Primăriei Slobozia care a pus la dispoziţie sala de spectacol, al doamnei Doina Roşca – Director al Centrului Cultural “Ionel Perlea”, al ziarului “Observator”, şi cu implicarea entuziaştilor elevi din Consiliul Judeţean al Tinerilor. Tuturor felicitări şi urări de continuare în aceste faceri de bine. Din ce în ce mai des în comunitatea noastră se întâmplă lucruri frumoase, care ne aduc aminte că suntem oameni, creştini, şi că nu putem trăi altfel decât în comuniune, ajutându-ne unii pe alţii. Un gând bun tuturor ialomiţenilor prezenţi la eveniment, inclusiv domnului Preşedinte al Consiliului Judeţean Ialomiţa, care pentru mine (şi nu numai) nu este important atât ca Preşedinte, cât mai ales ca om de cultură. Această combinaţie de “doi într-unul” e destul de rară, iar noi ne bucurăm că avem un astfel de conducător local.

Spre deosebire de alte dăţi, ieri am văzut spectacolul din culise. Şi m-am uitat mai mult către public decât spre artişti. Da, eu am fost prezentatorul. O postură inedită pentru mine (doar p-asta n-o făcusem), în care am ajuns pe negândite şi pe nepregătite, despre care am aflat abia cu câteva ore înainte. Dar care m-a bucurat şi sper că, la rândul meu, nu am dezamăgit.

Momentul cel mai înălţător, din punctul meu de vedere, a fost interpretarea Coralei “Sf. Mare Mucenic Mina”. Care, şi din culise, se aude la fel de bine. Recunosc, am trişat. Nu m-am îndurat să plec în culise; profitând de faptul că eram mascată de un ecran de prezentare, am stat în spatele lui, pentru a fi cât mai aproape. M-am bucurat, ca de fiecare dată, să-i aud cântând. De data aceasta, o dată în plus, pentru cele două melodii în primă audiţie. Reacţia publicului a fost pe măsură, aplauzele entuziaste, parcă mai mult ca oricând. Corala a deschis mini-concertul cu melodia “Metanie” (versuri: Radu Gyr, muzica: Tudor Gheorghe), melodie care a fost dedicată Alexandrei.

Corala Sf. M. M. Mina - dirijor Pr. Catalin Stanciu

Tenor - arhid. Nicusor Silviu Dascalu care a impresionat publicul
cu vocea si interpretarea deosebite

Spectacolul a fost deschis de Corala Catedralei Episcopale, dirijor Inv. Emil Mihai. Doamna bibliotecar Ecaterina Florea a recitat “Noi, lacomii” de Adrian Păunescu. Alexandra şi-a rostit vorbele, mulţumirile şi speranţele. Publicul i-a fost aproape şi cu mulţime de aplauze. Violonistul Ionuţ Bolozan, acompaniat de sora sa, pianista Iuliana Bolozan, ne-au încântat, de asemenea.

Violonist Ionut Bolozan

Eu am evocat momentele în care am întâlnit-o pe Alexandra şi am simţit nevoia să îi dedic un moment poetic, o creaţie proprie, intitulată “Asediul cuvintelor”, având în vedere că ea este un mânuitor de cuvinte. Am recitat pe minunatele acorduri de chitară ale compozitorului/ interpretului Chris Spheeris. O muzică ce îţi atinge sufletul şi am simţit că şi spectatorii au rezonat cu ea.

Au urmat elevi ai Colegiului Naţional “Mihai Viteazul”: Alina Matache, Larisa, Niţă, Ştefania, Răzvan şi Ionuţ Costea, precum şi School Band Project, tineri zbuciumaţi, care au mărit entuziasmul publicului, chiar dacă unii dintre ei nu se mai află la vârsta rockului.

P.C.Pr. Protopop Dumitru Draghici - Presedintele
Asociatiei `Din inima pentru aproapele`

Spectacolul a fost încheiat de P.C. Pr. Protopop Dumitru Drăghici, Preşedintele Asociaţiei “Din inimă, pentru aproapele”, care a mulţumit tuturor celor implicaţi şi, în mod deosebit, Alexandrei, pentru lecţia de viaţă pe care ne-a transmis-o tuturor.

Mulţumesc şi eu Părintelui Protopop Dumitru Drăghici, Părintelui Secretar (şi dirijor) Cătălin Stanciu, pentru încrederea pe care mi-au acordat-o, pentru onoarea deosebită pe care mi-au făcut-o, aceea de a lucra împreună, în mare viteză şi cu eficienţă maximă (sperăm), publicului care mi-a tolerat ezitările şi tuturor celor care au pus umărul, banul, dar mai ales sufletul la împlinirea dezideratelor acestui minunat Spectacol. Noi sperăm să oferim publicului ialomiţean şi alte asemenea momente deosebite, chiar mai speciale, însă ne dorim ca ocaziile să fie dintre cele fericite, dintre cele care pun balsam, nu riduri pe inimă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 08 februarie 2013

Din pacate, va trebui sa spun si ce NU mi-a placut la acest spectacol (altfel, n-as fi eu). Reprezentantii televiziunii locale Antena 1 au gasit de cuviinta sa vare microfonul sub nasul Alexandrei exact atunci cand eu incepusem sa vorbesc, pe scena, despre ea, despre calitatile sale, despre cum am cunoscut-o. Imi propusesem sa am un dialog cu Alexandra, dar am fost nevoita sa vorbesc singura. Nici macar nu sunt sigura ca ea a inteles ca poezia pe care am recitat-o ii era dedicata. Nu am facut scoala de televiziune, dar mi-a ajutat Domnul sa am scoala bunului simt. Iar bunul meu simt spune ca nu se iau interviuri in timpul unei actiuni culturale, deranjand spectacolul, spectatorii si pe `fraierii` care isi consuma energia pe scena. Pentru aceasta, exista momentele dinaintea si de dupa spectacol. Am avut tendinta sa opresc spectacolul si sa il reiau numai dupa ce `zelosii` Antenei ar fi terminat. Ori s-o arunc pe `madmoiselle microfon` direct pe geam, cu tot cu microfon dupa ea. Daca n-am facut-o, e numai pentru ca nu era spectacolul organizat de mine, ca era numele Protoieriei in joc si ca, probabil, s-ar fi suparat Parintele. Pana cand vom mai tolera incompetenta si nesimtirea, motivand ca suntem oameni civilizati si buni crestini? Daca suntem crestini, nu inseamna ca trebuie sa fim niste mormoloci, lipsiti de personalitate si zvac, sa le permitem nesimtitilor sa ni se urce in cap. Eu una am de gand sa ma scutur de ei ca de capuse. Fara suparare! Desigur, mai exista posibilitatea ca ei sa se corecteze, sa invete ca anumite lucruri nu se fac sau se fac numai intr-un anume fel, si atunci, ramanem buni prieteni. 

Fotografii: Mirela Cristina Urse, Cristian Shuca

Multumiri!

Despre eveniment, si aici:  Protopopiatul Slobozia
Corala Protopopiatului

ACTUALIZARE 04.06.2014

Pe 2 iunie 2014, Alexandra a plecat la Domnul. Dumnezeu s-o odihnească şi să dea putere părinţilor săi mult încercaţi! Îmi va rămâne în amintire ca un model de luptătoare, în ciuda fragilităţii, de speranţă şi de credinţă. 

Toporaşi - de Magda Isanos

M-a pălit aşa un dor de primăvară! Nah! Şi mi-am adus aminte de minunata poezie a Magdei Isanos - "Toporaşi". Vi-i ofer, căt tot e pe gratis. 

Cu sacu-i de banalităţi s-a prezentat

şi anul ăsta zâna primăvară;

cu toate-acestea noi ne-am bucurat

de parc-ar fi venit întâia oară.

Contrazicându-mă cu mine însămi şi,-n sfârşit,

riscând să-mi stric pantofii prin noroi,

m-am dus să văd ce flori au răsărit

în parcul vast şi gol de lângă noi.

De mult nu mă-ncercase aşa dor

de viaţă, si călcam nepăsătoare;

simţeam cum se-nfioară sub picior

pământul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au părut încântători –

parc-aş fi vrut să-i strâng în braţe, să-i sărut

(trecusem pân-atunci de-atâtea ori

pe lângă ei şi nici nu i-am văzut).

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit

(ca rochiile care ies la spălat),

cu capul dat pe spate l-am privit

şi l-am găsit de-a dreptul minunat.

Pe urmă-am dat de toporaşi lâng-un stejar;

erau aşa de-albaştri, delicaţi –

ca nişte firmituri de cer lăsate-n dar

de primăvară, printre pomii-ntunecaţi.

M-am aplecat, cu inima bătând,

dar când era să-i rup, nici eu nu ştiu

de ce şi cum, dar mi-a venit în gând

că pentru ei paharu-i un sicriu.

Şi m-am întors spre casă mai agale,

c-o oboseală fericită-n paşi,

iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,

în schimb aveam în suflet toporaşi.

 (Imagini preluate de pe internet)

"Dăruind vom dobândi"

Protopopiatul Slobozia împreună cu Asociaţia "Din inimă pentru aproapele" invită toţi credincioşii din oraşul nostru să participe la Concertul Caritabil „De la inimă la inimă” unde se vor strânge fonduri pentru ajutorarea tinerei Alexandra Daniela Aron (24 ani) diagnosticată cu tumoare cerebrală.
   „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Matei 22,39) sunt cuvintele Mântuitorului Hristos pentru a arăta modul de convieţuire a oamenilor pe pământ.
   Urmând acest îndemn, Corala „Sf. Mare Mucenic Mina” a Protopopiatului Slobozia, având binecuvântarea Preasfinţitului Vincenţiu Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor va susţine un concert în ziua de joi 7 februarie 2013 orele 18:00 la sala Casei de cultură municipală (Galax) dedicat dragostei creştine faţă de aproapele.
   Vă aşteptăm să ne fiţi alături pentru ca Alexandra să poată continua această viaţă prin darul dragostei noastre căci numai „Dăruind vom dobândi”.

SURSA: Protopopiatul Slobozia

Cornel Mărginean despre "A unsprezecea poruncă"

Impresiile unuia dintre cititorii mei fideli, Cornel Mărginean, scriitor la rândul său, despre "A unsprezecea poruncă": 

,,Să nu visezi!’’

Florentina-Loredana Dalian a publicat cea de-a patra carte de proză. O copertă interesantă dinadins închisă şi uzată, înveleşte într-un mod arhaic, ceea ce se petrece înlăuntru cărţii. Pentru a afla care este cea de a unsprezecea poruncă este necesară citirea celui de-al doilea text. Eu am aşezat anume cea de a unsprezecea poruncă, mai sus, sub titlul cărţii. Şi pentru a stârni, în mod comercial, curiozitatea cititorilor dar mai ales pentru a sublinia ideea de sprijn a acestei cărţi.

Citind cartea, ideile cititorului se ascut în această direcţie: să nu visezi! Nu într-un mod limpede ci prin spatele unor tristeţi adânci, ascunse în descrierea sinceră a frumuseţii de a  trăi şi de a te bucura de tot ce oferă viaţa şi peisajul vieţii. Ideea de peisaj o am după lectura unei cărţi referitoare la peisajul cosmic. Dar cuvântul acesta, peisaj, chiar dacă îl împrumut, se potriveşte prea bine descrierilor din fiecare text, cincisprezece la număr.

,,Cartea. O altă iluzie. Că rămâne ceva după tine. Aiurea, rămâne!’’ Cu o astfel de remarcă, demnă de a fi analizată în tăcere şi în singurătate de către fiecare cititor de pe acest sait, care şi scrie, scriitoarea te face mai întâi frate, sau soră, cu ea. Abea apoi te vântură prin pagini de literatură de calitate. Talentul, ca talentul. Pentru că l-a primit cu nesaţ de la părinţi. Deci nu se poate pune în cântarul unei măsurători a acestei literaturi de calitate. Nu este doar talentul la mijloc. Este ca şi cum am admira mistria lucitoare, din oţel inox, a unui zidar, expusă şi ea lângă peretele perfect drept, abea zidit. Nu ne ajunge.

Aici este vorba de ceva mult mai mult. Chiar greu de pronunţat sau de scris. Dar Loredana mi-a trimit cartea de la mare distanţă, cu dorinţa ca eu să o citesc şi să-i scriu un mic text despre o adâncime, dacă o găsesc. Despre un invariant posibil, unul teoretizat de critica literară, care să îi cuprindă stilul şi munca ei. Ea va deveni, dacă o vor ţine puterile, o scriitoare de valoare. Depinde de ce şanse i se vor da în viitor. Acum ea câştigă premiu după premiu, la nivele din ce în ce mai largi, în concursurile româneşti de literatură.

Care este acel invariant de care vorbeam mai sus? Este unul ticălos şi adâncit în sufletele multor oameni: Nenorocul. Nu este vorba de sănătate sau de slujbe sau de o mulţime de lucruri care alcătuiesc viaţa fiecăruia. Este vorba de nenorocul de a nu iubi şi de a fi iubit. Această temă, deloc la îndemâna unui om ce scrie, este prezentă şi privită de scriitoare cu o mare abilitate. Sigur că mai sunt încă multe teme deosebite, regăsite în texte, dar aceasta, a nenorocului, este reprezentativă. Nici nu ştiu dacă acest termen este traductibil  în alte limbi. Nu se referă la ghinion, neşansă, sau alte asemena. Ci este vorba despre o parte complicată de suflet uman. Cred că nici o explicaţie a nenorocului, trecută prin ideea unui predestinări metafizice, nu poate egala modul cum se explică în carte peisajul nenorocului.

Cartea lasă cititorului un şir sufletesc, cum lasă o brazdă de plug dusă prin pădure, prin dealuri şi văi şi răzoare şi ape, până pe lună şi pe soare. Acel şir leagă zalele neştiute şi nedrepte ale nenorocului.

De ce ? Nu ştiu de ce! Cum? Nu ştiu cum!

  

 Cornel Mărginean

Iernut, Mureş, ianuarie 2013