Scrisori netirmise (15)

Îmi era bine cu Mihnea. Şi totuşi, uneori se căscau între noi prăpăstii de neînţeles. De neînţeles, tocmai pentru că elementul generator era lipsit de însemnătate. Sau, poate, doar aparent neînsemnat.

          Prima dată am simţit hăul dintre noi cu ocazia unei conversaţii banale. Într-un context oarecare, îşi exprimase admiraţia pentru Jacqueline Kennedy. Presimţind că, dacă mi-aş fi exprimat opinia, nu tocmai favorabilă pe care o aveam despre „subiect”, ar fi urmat să ne contrazicem, am preferat să tac. Lui Mihnea însă nu i-a plăcut lipsa mea de entuziasm în faţa unei asemenea „personalităţi” şi a ţinut cu tot dinadinsul să-mi afle părerea.

-         Nu văd – i-am spus – nimic de admirat la o nevastă de profesie. În afară de o oarecare frumuseţe, care şi aceea e discutabilă. Un singur lucru pot spune că mi-a plăcut la ea: văzând filmul asasinării lu Kennedy, am rămas impresionată de faptul că, la momentul împuşcăturii, în loc să aibă tendinţa de a se ascunde, de a-şi feri capul sau ceva de genul acesta, s-a repezit îngrijorată spre soţul ei. Felul în care reacţionează oamenii în momente limită dă indicii despre cum sunt în realitate. Dar, oricum, nu suntem siguri ce a putut însemna gestul.

-         Cum ce? E clar că l-a iubit mult.

-         O primă interpretare aceasta ar fi.

-         Mai există şi o alta?

-         Da. Grija pentru ea însăşi. Faptul că nu se simţea în siguranţă decât sub protecţia lui. Cu alte cuvinte: „Îmi eşti mai de folos viu decât mort”.

-         Eşti cinică!

Recunosc. Eram. Şi evident că exageram şi răstălmăceam lucrurile după cum îmi convenea. Totuşi, pentru a nu-l lăsa pe Mihnea cu impresia că aşa sunt de obicei, i-am dat şi explicaţia faptului că eram atât de pornită împotriva acestei „personalităţi” pentru care el avea o stimă deosebită, dar care, pentru mine, nu însemna mai mult decât o femeie care nu a ştiut să-şi conducă existenţa în afara unui bărbat (dar care nu putea fi unul oarecare, ci unul de mare succes). Explicaţia stătea în repulsia pe care mi-o stârnise felul în care această Jackie se agăţase ca o iederă de Onassis şi faţă de modul abject în care procedase acesta, părăsind-o pe Maria Callas pentru a se căsători cu ea. Desigur, informaţiile le aveam din documentare, dar, dacă aşa se scrisese istoria, eram datoare s-o cred. Mă revoltase şi mă urmărea gândul că Onassis a distrus cariera unei mari artiste, mă cutremurase drama acestei femei al cărei suflet nu l-a putut pătrunde insensibilul armator bogat şi, în final, mă umpluse de durere faptul că a băgat-o, mult prea devreme, în mormânt. Căci Maria Callas de aceea nu mai cântase, îşi pierduse vocea, se îmbolnăvise şi murise. Pentru că n-a putut supravieţui tristeţii, poate şi umilinţei de a fi fost părăsită de cel pe care îl iubise atât încât, de dragul lui, renunţase până şi la scenă. Marea artistă, marele suflet şi marea frumuseţe... călcate în picioare pentru o femeiuşcă, nevastă de profesie cum am numit-o, care apelase la un truc dezgustător pentru a-l determina să se însoare cu ea: miorlăindu-se că ce vor spune copiii ei când vor vedea fotografia din ziar în care cei doi apăreau la un restaurant. Mă întreb: când a decis să iasă cu Onassis (cunoscând bine relaţia acestuia cu artista), Jackie uitase că are copii? Nici vorbă. Poate tocmai la ei s-a gândit, plănuind cum să-i pună mai bine la adăpost. O femeie incapabilă să-şi crească singură copiii şi care, pusă în faţa acestui fapt, şi-a pierdut minţile. Şi onoarea. Dar ce contează, câtă vreme înhăţase omul cu bani. Care, probabil, ca orice bărbat slab şi, la rândul lui, lipsit de onoare, n-a rezistat ispitei de a se încălţa în papucii fostului Preşedinte al Americii. L-aş fi înţeles dacă măcar ar fi iubit-o pe Jackie, dar se pare că, în momentele de adâncă frământare sufletească, dădea fuga tot la Maria.

I-am spus, ca pe o concluzie, lui Mihnea, că şi de-ar fi fost să aibă drept unic criteriu frumuseţea exterioară, Onassis tot pe Maria ar fi trebuit s-o aleagă.

Mihnea m-a acuzat că judec oamenii. Nu-i judecam. Oricum, fiecare şi-a primit plata şi a dat socoteală în faţa Acelui Tribunal de care nu scapă nimeni. Îmi exprimasem doar un punct de vedere (pe care, iniţial, refuzasem să mi-l exprim) şi mă durea faptul că el nu coincidea cu cel al lui Mihnea. Am fugit din cameră pentru că nu voiam să ne certăm. Ar fi fost absurd să pornim o ceartă pe un astfel de subiect. Şi totuşi... pentru mine era foarte important dacă Mihnea aprecia aceleaşi valori morale ca şi mine, dacă respingea aceleaşi cutume la oameni prezenţi sau trecuţi.

M-am dus s-o caut pe Nina, era singura care putea să-mi redea echilibrul. Am urcat scara interioară sărind treptele câte două. Îmi dăduseră lacrimile.

- De ce plângi?, mă întreabă.

Nu mă văzuse niciodată plângând. Nici eu nu ştiam prea bine de ce plâng. Cred că adunasem prea multe: emoţii de-a valma, schimbări, certitudini, incertitudini... discuţia fusese doar scânteia. Simţeam că lacrimile îmi fac bine. I-am răspuns Ninei, trăgându-mi nasul ca un copil:

-         Pentru că eu o iubesc pe Callas, iar Mihnea pe Jackie şi pe porcul de Onassis!

M-a privit siderată.

    - Ai mâncat ciuperci otrăvite?

Rămăsese nemişcată, ţinând în mâini bluza pe care o clătea. Era la baie şi spăla rufe. Cu mâna. Căci, deşi ne aflam în plină eră tehnologică, deşi îşi permitea, Vasile nu considera necesar să-i cumpere Ninei maşină de spălat, privind-o ca pe o cheltuială inutilă. Mai mult, când Mihnea şi cu mine am vrut să-i facem acest cadou de ziua ei (care fusese cu câteva zile înainte de Crăciun), Vasile ne-a interzis, zicând că „Nu-i cazul să se boierească”. I-am spus revoltată lui Mihnea că nu-mi poate interzice Vasile sa fac un dar, însă m-a potolit imediat, amintindu-mi că vila în care locuiau era închiriată pe numele lui Vasile (singurul „cu acte-n regulă”) care nu se sfia să arunce afară vreun obiect sau vreo persoană. „Aşa că, zisese Mihnea, în cel mai fericit caz, ar zbura maşina de spălat. Dacă nu cumva am urma-o şi noi. De ce crezi că i-am cerut lui permisiunea să-i facem acest cadou? Nina nu are voie să-şi cumpere nici o pereche de ciorapi fără aprobarea lui. Nici s-o primească din altă parte. Ştiu ce spun!”

          Brusc, mi s-a făcut ruşine. Nina, care nu merita maşină, spălând manual mormane întregi pentru patru persoane, nu se plângea niciodată de viaţă, era tot timpul veselă, chiar dacă uneori îi simţeam veselia ca pe o mască. Iar eu îmi permiteam luxul de a plânge fiindcă Mihnea n-o iubea pe Maria Callas (căci ce altceva însemna admiraţia lui pentru Jackie?). Parcă eram un copil prost care se ceartă cu frate-său fiindcă ăla ţine cu Steaua, iar el cu Dinamo. Îmi dădeam seama de absurbul situaţiei, însă aş fi vrut ca cineva să mă înţeleagă. Nici Nina nu părea dispusă. Deşi ceva intuise ea. Îi dădusem o serie de explicaţii, dar mă cam încurcam în ele, mă loveam de propriile mele cuvinte în încercarea de-a scoate la iveală gândurile şi sentimentele care mă stăpâneau.

-         De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înţeles? Vezi rufa asta?, îmi arată un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Aşa suntem şi noi în mâinile lor. Când ai să accepţi acest lucru, vei putea să fii fericită.

-         Nu voi putea accepta niciodată!

-         Atunci cumpără-ţi batiste! O să ai nevoie.

-         Nina, tu cum... poţi?

-         Hm! Eu am avut noroc. De mică am aflat că nu există Moş Crăciun. A fost ca un vaccin, m-am imunizat. Să-ţi povestesc ceva. Când aveam vreo cinci ani, tata m-a dus la Casa de Cultură, unde întreprinderea la care lucra a organizat o serbare de Crăciun. Cu tot cu Moş... Gerilă, cum îi zicea pe atunci. După spectacol, a apărut Moşul pe scenă. Era prima dată când îl vedeam. Până atunci, doar auzisem de el, primisem darurile sub brad, mă rog... toate tâmpeniile cu care sunt minţiţi copiii. Nu-ţi pot spune cum îmi bătea inima! N-am mai trăit niciodată în viaţă o emoţie la o aşa intensitate. Aşteptam cu nelinişte momentul în care aveam să urc pe scenă, să-i spun poezia lui Moş Gerilă (toată ziua o recitasem prin casă), apoi să mă ia în braţe, să mă sărute şi să-mi primesc darul. Numai că idiotul ăla care fusese angajat pe post de Moş habar n-avea de emoţiile mele. Voia să-şi termine mai repede treaba, să plece acasă la nevastă. Aşa că, total neinspirat, a dat startul: „Acum, dragii Moşului, poftiţi să vă luaţi cadourile!” Să vezi îmbulzeală! Bineînţeles că m-am bulucit şi eu. „Dragii Moşului” erau copii inclusiv până la optsprezece ani care, chiar dacă nu mai credeau în Moş, au năvălit primii să-şi ia pungile cu daruri. Am fost îmbrâncită, lovită, călcată în picioare. Evident că n-am ajuns nici să-l văd pe Moşul, darămite să-i mai şi spun poezia. Şi-acum o ştiu (râde). Colac peste pupăză, ăia calculaseră greşit, astfel că erau câteva pachete în minus. Câţiva mai mici, printre care şi eu, am coborât de pe scenă aşa cum urcasem, adică doar niţel mai zmotociţi, dar fără nimic în mâini. Atunci am urât prima dată. L-am urât pe Moş Gerilă cu toată fiinţa mea. Tata încerca să mă liniştească, spunându-mi că Moşului nu-i ajunseseră darurile, dar în mod sigur le va aduce a doua zi (ceea ce s-a şi întâmplat, inutil însă. Pentru mine, răul fusese făcut. Şi n-am mai putut iubi niciodată acel personaj pentru care îmi bătuse inima să-mi iasă). Îmi era ciudă şi că tata părea să nu înţeleagă că eu nu după cadoul acela plâng. Acasă, am distrus toate imaginile Moşului de pe unde le-am găsit. A doua zi, când tata mi-a adus cadoul (căci ameţiţii ăia care greşiseră numărătoarea au încercat apoi s-o dreagă), am scuturat pe geam sacoşa de tot ce-avea în ea, după care am rupt-o-n bucăţi, cu sadism, căci avea chipul lui Moş Gerilă pe ea. Trebuie să-ţi aminteşti că erau vremuri în care atât de greu găseai o portocală sau dulciuri. Nu fusesem o răsfăţată, ai mei erau muncitori simpli, aşa că, în mod normal, ar fi trebuit să îl iert pe Moşul şi să „mă sacrific” mâncând toate bunătăţile alea. Îţi poţi imagina că nici măcar poftă nu mi-a fost? Că scârba mea era atât de mare, încât sunt sigură că, dacă aş fi mâncat, aş fi vomat totul în clipa următoare? Aşa că vezi... o singură dată a fost nevoie să repet doza de vaccin, când cu povestea cu George. De-atunci m-am lecuit. Nu mai aştept nimic de la nimeni, nu-mi mai fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot. Altfel, aş muri de scârbă.

Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu ca Nina. Dar dacă nu eram?

În seara aceea, pentru prima dată, Mihnea şi cu mine am dormit departe unul de altul, fără să fim îmbrăţişaţi. Asta m-a durut atât de tare încât dimineaţa n-am mai rezistat. L-am luat în braţe şi l-am rugat să mă ierte. Răspunsul lui m-a aruncat dincolo de marginea prăpastiei:

- Pentru ce?

Scrisori netrimise (14)

Ce-i omul? Mai bine zis, ce rămâne?

Lăcrămioară, de două zile stau în casă, cu o durere de spate sâcâitoare. S-ar zice că mă doare-n spate. (Eh, bine-ar fi! Bine-ar fi să nu le mai pun pe toate la inimă). Battista mi-a zis să nu mă prezint la spital în halul ăsta, să nu-i deprim pacienţii. Au ăştia o grijă teribilă de sănătatea lor mintală! I-am spus că pot face faţă îndatoririlor mele şi aşa, chiar dacă strângând din dinţi. Dar el zice că, în spital, măcar personalul medical trebuie să arate ca şi cum ar plesni de sănătate. Nimeni n-are voie să se prezinte în faţa pacienţilor nici măcar cu o grimasă. Trebuie să fii zâmbitor, bine-dispus, să te poţi dedica trup şi suflet celor atinşi de boală. Eu sunt de părere că n-ar strica, inclusiv moralului pacienţilor, ca, din când în când, aceştia să constate că medicii şi asistenţii sunt şi ei oameni, cu durerile şi problemele lor. Mi se pare mai deprimant, pentru un bolnav, să vadă în jur numai oameni fără griji. Omul se mângâie cu gândul că şi altul îi împărtăşeşte suferinţa. Uneori am senzaţia că societatea ne vrea nişte roboţi: zâmbeşti la comandă, suferi „în direct”, dacă asta dă bine, iubeşti între ore fixe, aşa cum iei masa la ore fixe. Nu mă pot adapta acestui mod de viaţă şi opun cât de multă rezistenţă posibil. De data aceasta, însă, n-am avut nicio şansă, şeful a fost categoric. Astfel că mă văd nevoit să rămân izolat între pereţi, cel puţin o vreme. Statul ăsta în casă de unul singur mă cam deprimă. Mergând la serviciu, confruntându-mă  cu problemele altora, reuşesc să-mi fentez propriile probleme. Când vin acasă frânt de oboseală, numai de stat cu ochii pe pereţi şi filozofat nu-mi arde. Dar aşa... Aşa ajung să-mi pun întrebări de genul „Ce rămâne?”. Citisem cândva, nu mai ştiu unde, că „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit”. Mi-a plăcut mult cum sună, dar n-am stat să meditez niciodată asupra acestui enunţ. Dar iată că a venit şi ziua aceea. M-am tot gândit ce ar putea să rămână din ceea ce dăruim. În niciun caz lucruri care ţin de registrul material. O casă, cât ar fi ea de rezistentă, tot se dărâmă la un moment dat. O maşină, oricât de fiabilă, tot la fiare vechi ajunge. Banii zboară, de multe ori fără să ştii pe ce. Bijuteriile? Să fim serioşi! La ce ne folosesc? Atunci ce rămâne? Şi de ce-mi plăcuse atât de mult enunţul amintit? E limpede că „ceea ce am dăruit” se referă la frânturile din sufletul nostru pe care le-am oferit în diverse contexte, cu diferite ocazii unora şi altora. Acele frânturi imateriale, invizibile, dar atât de lesne sesizabile, care au interacţionat cu sufletul altora, lăsând urme imposibil de şters. Exemplul care-mi vine în minte acum este Domnul Profesor.

          Când eram în clasa a opta, puţin înainte să dăm examenul de admitere la liceu, ne-a murit profesorul de matematică. Nu-ţi pot spune ce durere ne-a lovit pe toţi, iar pentru mine (dar sunt convins că şi pentru ceilalţi) a fost ca şi cum – chiar dacă pare un clişeu – a murit o parte din mine. Greu explicabilă această reacţie. Îmi mai muriseră până atunci unchi, mătuşi, chiar şi un coleg de clasă, dar, cu excepţia morţii mamei, n-am mai simţit o durere atât de mare ca la moartea Profesorului. Toţi elevii lui au suferit enorm. Mă gândesc că, în general, profesorii de matematică nu sunt prea iubiţi. Şi nici nu-i greu de înţeles de ce. De regulă, dascălul se asociază cu materia pe care o predă, iar matematica – să fim sinceri! – această ştiinţă abstractă care-ţi dă dureri de cap şi dorinţă de a escalada pereţii, nu-i deloc o materie îndrăgită de elevi, excepţie făcând numai câţiva împătimiţi care par mai degrabă „plecaţi”. Dar imaginează-ţi o clasă de elevi (vorbesc de a mea) în care toţi – fie că se pricepeau, fie că nu – voiau să ajungă matematicieni.

Mă întreb câţi şi-or fi împlinit visul. Profesorul de matematică a luat cu el până şi visurile noastre de adolescenţi cărora abia începuse să le mijească mustaţa. Ne-a lăsat mai săraci de-o parte din suflet pentru că, de fapt, ne dăruise iubire, înainte de matematică şi de orice altceva.

Avea un obicei de la care nu s-a abătut decât o singură dată: imediat ce se termina ora, după ce ne dădea tema pentru acasă, arunca creta în suportul de la tablă, se scutura de praful de  pe mâini şi rotea ochii prin clasă, adresându-ne întrebarea pe care atât de bine o cunoşteam: „Unde-i mingea?”. Era ca un ritual. Ne buluceam toţi spre ieşire şi năvăleam direct pe terenul de volei, unde jucam cât ţinea pauza. Asta făcea cu toate clasele după ora de matematică. Omul ăsta n-avea pauze, nu dădea prin cancelarie nici cât să schimbe catalogul, trimitea cîte un elev să i-l ducă şi să i-l aducă. Intra la ore, făcea matematică şi în toate pauzele juca volei cu elevii. Se mai întâmpla să ne uităm rigla sau echerul acasă, dar mingea niciodată. Această amintire, a jocului de volei de după ora de matematică, este cea mai frumoasă pe care o păstrez din copilăria mea şi cea mai frumoasă amintire legată de şcoală. Jocul în sine nu era important. Nimeni nu ne-ar fi oprit să jucăm volei la ora de sport, în recreaţii sau în timpul liber. Dar cele zece minute de după ora de matematică făceau cât zece zile de jucat în continuu. Nu voleiul ne bucura, ci faptul că Domnul Profesor juca împreună cu noi. Că se făcea egalul nostru, mai luând şi câte-o minge-n faţă, nemaiinterpunând catedra între noi şi el.

Mie mi-a fost şi diriginte. Am învăţat de la el de toate, până şi literatură (îl adora pe Caragiale şi ni-l cita ori de câte ori se ivea ocazia; pe Marin Preda, redându-ne dialogurile care-i plăcuseră la nebunie din „Moromeţii”; pe Coşbuc, din care ne recita. Să-ţi mai spun că pe aceştia trei şi eu i-am îndrăgit cel mai mult? Profesoara de română s-ar supăra dacă ar şti că de la ea n-am învăţat atâta literatură). Ne-a învăţat şi religie, chiar dacă, la vremea aceea, era interzisă în şcoală; era tobă de teologie, citise foarte mult şi nu se temea să pronunţe numele lui Dumnezeu în şcoală, pe vremea când alţii se temeau până şi de umbra lor. Uneori ne spunea, zâmbind, că, probabil, dacă nu şi-ar fi ales matematica, s-ar fi făcut preot.

O singură dată ne-a pedepsit – mai trebuie să-ţi spun cum? – pentru că-i pusesem un şarpe sub catedră profesoarei de biologie. Am aflat de la femeia de serviciu că, atunci când „victima” îl oprise pe hol să ne reclame, mai întâi a râs de s-au zguduit geamurile, după care, străduindu-se cu greu să fie serios, i-a dat asigurări că ne va pedepsi el ca la carte, dar că o roagă să nu ţină supărare pe noi şi să ne ierte. A plusat chiar, spunându-i să-i ceară lui orice, numai să ne lase pe noi în pace. Şi ea, profitând de ocazie, i-a cerut nici mai mult nici mai puţin decât o noapte de dragoste împreună. La care el, serios, dar cu râsul stând gata să izbucnească, i-a replicat: „Se pare că şarpele pe care vi l-au adus este chiar cel din Grădina Edenului”. Tolomaca i-a răspuns înţepată că ea ştie prea bine clasificarea şerpilor, că doar e licenţiată-n biologie, şi-n niciun caz şarpele-ăla de care zice el nu se află în tratatele pe care le studiase. Şi-apoi, ce mai contează din ce grădină l-au luat; gestul este incalificabil şi trebuie musai pedepsit. Profesorul n-a mai rezistat unei asemenea comicării şi i-a şoptit femeii de serviciu: „Tanti Victoriţa, dă-mi voie să intru în debaraua cu mături, că-mi vine un râs de nu mai pot să-l ţin!”.

Dar ne-a pedepsit, într-adevăr. La următoarea oră de matematică, n-a suflat o vorbă despre incident, însă la pauză a fost singura dată când n-a mai întrebat „Unde-i mingea?”. Am fost în doliu, ce mai! Credeam că ne-am lins pe bot de joacă pentru totdeauna. Dar a doua zi n-a mai rezistat. Cu cinci minute înainte de pauză, a azvârlit creta, ne-a studiat cu dragoste părintească şi ne-a „certat”: „Măi loazelor şi obrăznicături care sunteţi, ce v-a apucat cu şarpele-ăla? N-aţi găsit şi voi un animal mai frumos? Nu ştiţi voi cât de frumos e leopardul?”. Şi, fiindcă noi nu îndrăzneam să râdem, a dat el tonul. Ne-a luat o mare piatră de pe inimă. L-am iubit atunci mai mult ca oricând, dacă se poate spune asta, căci dragostea nu prea cunoaşte unităţi de măsură. Apoi a continuat: „Să nu mai faceţi asta niciodată, că mă omorâţi! M-a durut sufletul că n-am jucat ieri volei cu voi. Când am părăsit clasa, m-am simţit ca un tată care-şi lasă copiii în gară şi se urcă în tren. Bă, voi aţi înţeles? Şi ce staţi şi vă uitaţi la mine? Scoateţi o dată mingea-aia, că i-o fi de când stă degeaba!”

Aşa era Domnul Profesor. Nici acum, după atâţia ani, nu-mi pot stăpâni lacrimile când mi-l amintesc. Şi-mi amintesc de ziua în care cortegiul a trecut ca o pasăre neagră, uriaşă, purtându-l pentru ultima dată prin faţa şcolii, prin dreptul terenului de volei. Ne-am luat la revedere de la el înşiraţi de-a lungul şoselei, cu câte o floare şi-o lumânare aprinsă în mâini, plângând cu vorbe, ca un cor de bocitoare. La fileu, agăţaserăm o minge şi-un doliu care se zbătea animat de vânt, cum se zbăteau inimile în trupurile noastre firave şi sufletele care iubiseră atât de mult marele lui Suflet.

          Matematica am uitat-o demult. Volei n-am mai jucat de atunci. Dar când mă gândesc la Domnul Profesor, îmi vine să-i spun tată. O parte din el a rămas în mine pentru totdeauna. Acesta este înţelesul lui „Nimic nu rămâne după noi, decât ceea ce am dăruit”. Mai presus de orice, dintre cele pe care le putem dărui, se află ceva ce nu poate fi socotit, cântărit şi nici stăvilit în vreun fel: Iubirea.

Top european 100 - Cei mai creativi autori de haiku în 2010

Scrisori netrimise (13)

Dragă Lăcrămioară,

De-a lungul vieţii, am fost nedrept, uneori. De-o nedreptate crudă, care – judecând la rece – n-aş zice că mă caracterizează. Şi totuşi, am tăiat cu drujba copaci ai sufletelor, am scuipat peste curăţenie, am hăcuit iubirea în bucăţi mărunte, lăsând numai Dumnezeu ştie ce urme nevindecate. Eu, tămăduitor de trupuri, am strivit suflete sub talpa intoleranţei. Pe vremea când mă purtam astfel, mi se părea firesc, îmi găseam scuze nobile, nici n-aş fi conceput că se poate altfel. Ba încă, mă consideram îndreptăţit. Traiul alături şi ulterior despărţirea de Rozica mă vlăguise sub toate aspectele: fizic, moral, sufleteşte şi material. Tot ce-am avut mai bun îi dăruisem ei (sau poate ea a ştiut cum să ia de la mine), fără să cer la schimb, fără să pretind nimic, lăsându-mă călcat în picioare, stors, uscat. După ani de dăruire şi de speranţe deşarte, Rozica mă transformase într-un adevărat monstru. Ea a avut norocul să ne despărţim la timp, astfel că roadele acestei transformări le-au cules altele, total nevinovate de faptul că eu avusesem o căsnicie ratată. Relaţiile care-au urmat divorţului meu au fost de scurtă durată şi s-au lăsat cu răni adânci de partea cealaltă. În mod inconştient, mi-am revărsat asupra femeilor care i-au urmat Rozicăi toate neîmplinirile făcăturii mele de căsnicii, toată otrava adunată în ani. Şi culmea! Îmi imaginam că astfel voi reuşi să-mi acord o a doua şansă la fericire. Unde mai pui că norocul mă răsfăţase, scoţându-mi în cale femei minunate, pe care n-am făcut decât să le rănesc. Un vechi proverb spune: „Căruţa cu merinde nu trece prin poarta prostului de două ori”. Imaginează-ţi că eu am fost cretinul prin poarta căruia căruţa a trecut nu de două, ci chiar de trei ori. Condusă, pe rând, de Viorela, Crina şi Sanda. Toate au fost tinere, frumoase, de o nobleţe rară sufletească, incomparabile cu insensibila şi materialista Rozica. Toate m-au iubit şi mi-au arătat aceasta, fiecare în felul în care s-a priceput. Şi totuşi, niciuna n-a reuşit să mă „ţină” mai mult de patru-cinci luni; în timp ce Rozica mă înrobise mai bine de zece ani. Am încercat să-mi explic aceasta, dar n-am reuşit încă. Poate secretul înrobirii e acela de-a nu te şti iubit, apreciat, fiind determinat în felul acesta să lupţi, să asuzi pentru a te ridica în ochii celuilalt. Sub jugul acestor eforturi de-a ajunge la inima lui, prins în vârtejul străduinţei de abilitare, uiţi esenţialul, anume că nu-ţi doreşti decât un pic de tandreţe, preţuire, acceptare şi, dacă se poate, dragoste, pentru ceea ce eşti. Căci dacă cineva nu te iubeşte aşa cum eşti, fără eforturi, fără artificii, orice strădanie de a-i cerşi iubirea e zadarnică şi n-ai s-o primeşti în veci, orice ai face.

Mă iartă, aşadar, Lăcrămioară, că-ţi voi descrie un pic pe cele trei, însă exerciţiul acesta mă ajută să mă „aşez”, să-mi ordonez gândurile şi poate chiar să mă împac cu mine.

Viorela era purtător de cuvînt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie. O fată extraordinar de frumoasă şi de inocentă, brunetă, cu ochi verzi, mari şi melancolici, pe lângă care se învârteau mulţime de ofiţeri de poliţie cărora însă ea nu le acorda importanţă. Pe mine mă cunoscuse în spital, când i-am operat tatăl. Acesta, după însănătoşire, a consimţit bucuros la relaţia noastră, şi nu doar o dată a făcut aluzii discrete la o posibilă nuntă. Asta pentru că şi eu dădusem speranţe, atât ei, cât şi familiei sale care mă primise cu braţele deschise. Treceam (şi îndrăznesc să cred că şi eram) drept un tip serios şi responsabil. Nu s-a ales nimic din relaţia noastră, întrucât mă plictiseau aerele ei de virgină. Ţinea la această virginitate până după căsătorie, iar eu nu puteam s-o pricep în ruptul capului. Acum stau şi mă-ntreb câte-s ca ea, în lumea în care trăim. Şi câţi bărbaţi nu s-ar considera norocoşi având iubirea unei fecioare.

Dar, cum ziceam, monstrul din mine începuse să-şi arate potenţa. Am părăsit-o fără remuşcări, zvârlindu-i în faţă vini închipuite, încercând, de fapt, să ascund aversiunea mea faţă de o posibilă căsătorie, atât de repede după încheierea uneia din care nu mă puteam mândri cum am ieşit. Am simţit-o suferind enorm, căci mă iubea cu dăruire. M-am hrănit cu această suferinţă, m-am folosit de ea ca balsam pentru rănile mele, încă nevindecate. Se pare, însă, că nu mi-a fost de ajuns.

La scurtă vreme, m-am consolat cu Crina. Aceasta mi se dăruise total, şi trupeşte, încă de la a doua noastră întâlnire (lucru care avea s-o coste despărţirea, căci trebuia să-i găsesc şi ei pricină, să pot hrăni vampirul din mine). Legat de cele două, voi insista numai asupra unei întâmplări, menită a le pune într-o situaţie destul de penibilă, ba chiar dureroasă. N-a fost nimic premeditat. Se întâmplase. Şi mărturisesc, jenat, că mă simţisem bine o dată-n plus. Crina, care era profesoară de biologie la un liceu, a dorit să organizeze o acţiune la una dintre orele de dirigenţie având ca temă „Drogurile”. Astfel că mă invitase pe mine în calitate de medic, pentru a explica influenţa drogurilor asupra organismului uman şi consecinţele nefaste ale dependenţei de acestea şi pe şeful Departamentului Combaterea Crimei Organizate şi Antidrog de la IJP, în vederea referirii la aspectele legale cu care se confruntă consumatorii şi traficanţii de droguri. Cum însă acesta a fost nevoit să-şi schimbe programul în ultima clipă, datorită unei misiuni, a rugat-o pe Viorela să-i ţină locul. Astfel ne-am trezit toţi trei în sala de clasă, fără să ştim că soarta ne jucase o festă, aşa cum face ea uneori vrând să-ţi mai dea câte-o lecţie. Crina s-a simţit jenată, iar Viorela, care nu ştia de relaţie, dar îşi dăduse repede seama, căci avusesem eu grijă, a fost de-a dreptul şocată. S-a bâlbâit, s-a rătăcit şi s-a cam ales praful de lecţia de dirigenţie. Eu, în schimb, am profitat de ocazie să mai răsucesc o dată cuţitul în rană, bucurându-mă de suferinţa Viorelei ca, de altfel, şi de fâstâceala Crinei şi, bineînţeles, de gelozia care le stăpânea pe amândouă. Nici măcar nu realizam că-n spatele acestui comportament grosolan pe care, nu cu multă vreme înainte, l-aş fi judecat şi condamnat la un altul, stăteau frustrările eşecului meu anterior şi umbra neagră a Rozicăi, ce mă urmărea din străfundurile subconştientului. În loc să iau această întâmplare ca pe o lecţie, întrebându-mă ce a vrut să mă-nveţe, am profitat de ea pentru a-i picura constant Crinei otravă în suflet. Zilnic, îi pomeneam de Viorela, îi lăudam frumuseţea, calităţile sufleteşti, făceam comparaţii necuvenite între ea, care mi s-a dăruit cu uşurinţă, şi cealaltă, care riscase să mă piardă decât să-şi piardă virginitatea. Spuneam numai tâmpenii, pe care biata Crina mi le suporta, din dragoste şi pentru a mă avea lângă ea. Când am considerat că nu mai am resurse s-o amărăsc pe acest subiect, i-am dat lovitura finală, părăsind-o. Inutil să-ţi mai spun ce tragedie am provocat, tăind nişte fire pe care le ţesusem, tot eu, cu iscusinţă, lăsând-o neconsolată, chinuită şi agăţată de speranţele pe care i le indusesem cu consecvenţă.

M-am aruncat apoi, ca un nemernic, în braţele Sandei, ştiind deja clar că nu am nimic de oferit, dar promiţând, evident, câte-n lună şi-n stele. Aş zice că Sanda mi-a făcut terapia finală, căci răul pe care i l-am produs a fost amplificat de faptul că rămăsese însărcinată. I-am făcut o adevărată scenă când mi-a spus – crezând, sărmana, că-mi face o bucurie – eu, care o implorasem pe Rozica să-mi dăruiască un copil, care mă imaginasem tată ani de-a rândul. I-am pus în mână banii de chiuretaj, ca uneia de pe şoseaua de centură, mi-am luat sarsanalele şi-am lăsat-o plângând şi implorându-mă în timp ce mă îmbarcam pentru Italia. Evident, găsindu-mi şi de data aceea scuze nobile, că doar ce fusesem dat afară din spital şi îmi făceam, vezi Doamne, griji pentru ziua de mâine. Grijile altora nu mă pasionau.

Ca să vezi, Lăcrămioară, întreaga imagine a nemerniciei mele, îţi voi mai spune un lucru, anume că pe fiecare dintre ele am lăsat-o să creadă că e posibil oricând să mă întorc la ea, deşi eram perfect conştient că n-am s-o fac niciodată. Dar ce nevoie aveam de lacrimi, de suspine, de reproşuri? Deodată îmi venise cheful să umblu cu mănuşi cu propria-mi persoană, deşi mai înainte, mă lăsasem terfelit şi umilit după bunul plac al nevestei. Nici astăzi, când îţi scriu, nu le-am spus un definitiv „adio”. Şi, probabil fiecare, în sufletul ei, mai speră.

Ei, ce zici? Crezi c-ai putea iubi un asemenea om? Iată un motiv în plus pentru care nici nu-ţi trimit scrisorile, nici nu m-am hotărât încă să te chem la mine. Nu sunt convins că m-am vindecat de mine, c-am reuşit să sufoc monstrul care s-a trezit, fără să fi fost dintotdeauna acolo. Încă mă urmăresc ochii melancolici ai Viorelei, pe care i-am umplut de lacrimi, privirea de căprioară rănită a Crinei, pântecul pulsând de viaţă al Sandei. Cine sunt, de fapt? Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate? Nici unul, nici celălalt nu-mi dau motive de mândrie. Dacă m-am îndrăgostit de tine e pentru că am simţit că vei învia pe cel care a fost înaintea celor doi, cel care crede în dragostea reciprocă şi în acel minunat cuvânt „noi”. Dar încă mi-e frică. Iar frica ucide cugetul.

          Ca un epilog la toată povestea, am să-ţi mai spun ce ştiu despre ele. Am aflat trăgându-i de limbă pe Andrei şi Dalia, prietenii mei, singurii care îmi ştiu istoriile, dar evident în lumina în care le-am prezentat  eu, o lumină falsă, ceea ce a determinat-o pe Dalia să le numească pe cele trei cu apelativul „pupeze”, convinsă fiind că eu aş fi tipul extraordinar, dar care n-a avut noroc. Viorela, din fata cuminte care era, a ajuns un soi de prostituată. Şi-o trage cu toată Poliţia Română, asta ca să folosesc tot o expresie de-a Daliei. Dacă mi-ar arde să glumesc, aş zice că Poliţia Română ar trebui să-mi poarte recunoştinţă veşnică. Crina a făcut o depresie puternică din care n-a reuşit să iasă, a luat-o razna şi n-a mai putut lucra în învăţământ. Umblă pe la colţuri de stradă, opreşte trecătorii şi le spune că e virgină şi îşi aşteaptă iubitul s-o ia de nevastă. Iar Sanda a încercat să-şi ducă mai departe viaţa, fără succes. S-a căsătorit, însă bărbatul a părăsit-o, întrucât ea nu mai poate avea copii. Se pare că asta este urmarea chiuretajului făcut de vreun nepriceput. Nici măcar nu mă dusese mintea s-o recomand unuia dintre ginecologii buni pe care-i cunoşteam. Am considerat că-mi făcusem datoria oferindu-i bani. Ea lucrează ca secretară la firma lui Andrei şi a Daliei (de fapt, prin ei am şi cunoscut-o). Dalia mi-a spus că adeseori o găseşte plângând şi desenând bebeluşi.

          Iată deci că revin cu întrebarea: eu cine sunt? Cu ce măsură să cuantific răul pe care l-am făcut? Căci nu există unitate de măsură pentru a ierarhiza durerile sufleteşti, nici sistem de monitorizare prin care să poţi evalua toate consecinţele. Şi cum să te cureţi de asemenea păcate? Pentru alţii, toată situaţia ar putea să pară o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Pentru mine există garanţia că tot ce a urmat rău în viaţa acestor nevinovate mi se datorează în întregime.

          Dar eu, eu cine sunt, în această ecuaţie în care, pentru mine, apare o necunoscută în plus: Lăcrămioara…

Scrisori netrimise (12)

Câtă diferenţă! De obicei, nu cad în greşeala de a face comparaţii, conştientă că fiecare om este o individualitate aparte, cu farmecul sau, dimpotrivă, cu hibele sale. Dar uneori, fără să vreau, mai pic în păcatul acesta. Ca şi astăzi, când Mihnea mi-a oferit flori. Evident, trandafiri. Aleşi cu grijă, după ce adusese aproape la exasperare biata florăreasă, ambalaţi corespunzător (nu funda aia, că nu li se potriveşte, vezi că unul trebuie să stea mai sus, coada asta le depăşeşte pe celelalte, ai grijă, nu le strivi frunzele!). Mihnea face totul ca la carte. Extrem de pedant, perfecţionist, atent la cele mai nesemnificative amănunte. Nu că nu mi-ar plăcea. Dimpotrivă, sunt încântată, chiar măgulită, deşi ştiu că nu o face în mod expres pentru mine, ci pentru că aşa este el. Mereu atent la felul în care se-mbracă, la gesturi, la ordine. Totul trebuie aliniat într-un mod anume: lenjeria de pe pat, pijamaua, ceasul de pe noptieră. Toate lucrurile se fac numai într-un anume fel: doar aşa se mănâncă, doar aşa se ţine furculiţa, etc.

Prima dată când m-a văzut la masă, m-a admonestat: „De ce ţii furculiţa în mâna dreaptă şi cuţitul în stânga?” Rămăsesem cu gura căscată, gata să scap tacâmurile. I-am replicat, parcă cerându-mi scuze: „Pentru că sunt stângace. Nu pot să tai cu mâna dreaptă. E vreo problemă cu asta?” N-a răspuns, dar se vedea clar că stângăcia mea naturală îi stricase armonia, ameninţând echilibrul său de persoană extrem de riguroasă pentru care e limpede că, dacă bunele maniere impun să ţii cuţitul în dreapta şi furculiţa în stânga, n-ai decât să rămâi nemâncat dacă nu poţi astfel. Îl simţeam studiindu-mă pe furiş, parcă neîncrezător în faptul că aş fi putut mânca „aşa cum se cuvine” mânuind cuţitul cu stânga.

După ce mi-a trecut stinghereala, mi-am propus să mă amuz de întâmplare, povestindu-i câte am pătimit datorită acestei stângăcii care la şcoală era interzisă pe vremea când eram elevă. Va să zică, nu conta cum te năşteai, trebuia să te aliniezi cu toată lumea, altfel nu erai bun de nimic. Învăţătoarea îmi dădea constant peste mână şi, pentru că o dată mă revoltasem, încercând să-i demonstrez că fac literele mai frumoase cu mâna stângă, m-a ţinut la „arest” cu toţi codaşii, dându-mi să scriu, cu dreapta desigur, zece pagini din fiecare literă pe care-o învăţasem până atunci.

La ora de sport, profesorul se răstea la mine când jucam handbal: „De ce nu tragi cu mâna dreaptă? Am să ţi-o leg pe stânga la spate!” Încercam zadarnic să-i explic că e ca şi cum ar trage el cu stânga. Şi, ca să mă înveţe minte, în loc să mă lase extremă stângă, unde mă simţeam în largul meu şi mai şi nimeream poarta, m-a trecut extremă dreaptă, obligându-mă să mă folosesc de mâna aferentă şi incompetentă. Astfel că mingile mele nimereau ca oiştea-n gard şi dincolo de el. Odată, chiar am ratat la milimetru „creasta” directoarei; mai să mă tundă, nu alta. Avea acest obicei – pardon! metodă pedagogică – de când o reclamase un părinte (miliţian!) că ne bate (ăla-i spusese: „În satul ăsta, numai eu bat, cucoană, ai înţeles?); astfel că a înlocuit bătaia cu o metodă pe care noi am considerat-o mai diabolică: coafatul gratis. Fetelor le tundea bretonul, iar băieţilor le făcea „cărare” pe mijloc. Tragedie, nu alta! Ne rugam de ea să ne „mângâie” cu câteva beţe, dar să ne lase neatinsă podoaba capilară.

Tot de la stângăcie, am tras-o şi-n armată, că şeful de Stat Major care ne asista la poligon, nu putea să priceapă-n ruptul capului poziţia mea de tragere. „Parcă eşti pe dos! Nu foloseşti umărul care trebuie ca să sprijini patul puştii, nu iei cătarea cu ochiul care trebuie; că despre mâna aia stângă cu care-apeşi trăgaciul nu mai vorbim!” M-am întors triumfătoare de la ţinta mobilă, precum un Napoleon în variantă feminină, arătându-i că, din trei gloanţe, am nimerit două în inimă şi unul în cap. Dar asta n-a părut defel să-l mişte pe insensibilul maior. Ce-i drept, nu-l mişcase prea tare nici faptul că mototoalele mele colege lăsaseră ţintele virgine, băgând, în schimb, spaima-n nişte vaci care păşteau liniştite dincolo de poligon. Victoria mea însă îl lăsase rece precum se presupune c-aş fi lăsat eu presupusa victimă cu cele două gloanţe-n inimă şi unul în cap. M-am ales cu un „Nesatisfăcător” de toată frumuseţea şi cu o zi de spălat vase la cantină. Că „Nu se poate, domnule, lupta cu inamicul aşa pe dos şi să mai vrei să obţii şi victorie. Aţi înţeles, domnişoara caporal?” Să trăiţi! Dar de-nţeles, n-am înţeles.

          Şi, după toate astea, Mihnea, cu furculiţa lui! Doar că el m-a găsit gata resemnată. Învăţasem de mică lecţia lui „trebuie să fii aşa cum este toată lumea”. De-a lungul timpului, mai mult obligată, dar şi cu-n soi de îndârjire de-a arăta că sunt cel puţin la fel de bună ca alţii, învăţasem să fac toate lucrurile la fel de bine cu ambele mâini. Ba încă mai aveam şi avantajul că, atunci când îmi obosea o mână, o-nlocuiam cu cealaltă. Ce bine-ar fi fost să am şi două suflete! Când unul oboseşte, să poţi să-l scoţi pe cel de rezervă din cutie, proaspăt, gata de a ţine piept „bocancilor” care dau năvală. Un singur lucru nu reuşisem să fac cu mâna dreaptă, poate şi pentru că nu mă obligase nimeni: să mă folosesc de cuţit. Astfel că, atunci când Mihnea a făcut observaţia, mi-am ordonat că şi asta va trebui să se întâmple cât de curând. Căci nu voiam să fac nimic care să nu-i fie pe plac. Dimpotrivă! În prezenţa lui, aveam tot timpul tendinţa de a mă controla excesiv, eram mereu atentă la tot ce fac, la ce spun, cum spun, la ce îmbrac. Îmi studiam încordată toate gesturile şi, datorită acestei încordări, riscam să par chiar mai stângace decât sunt, adică stângace de colo până dincolo - şi la propriu, şi la figurat. Eram stresată în prezenţa lui şi la asta se adăuga şi disconfortul mental şi sufletesc la gândul că încerc să par altfel decât sunt, parcă evadată din mine, certată cu propria-mi fiinţă insuficient de „înălţată” la nivelul lui.

          Astfel că, dincolo de voinţa mea, n-aveam cum să nu fac comparaţia cu Ladaru. Câtă diferenţă! cum spuneam. Prezenţa lui Sabin era atât de reconfortantă! În preajma lui, nu mi-am studiat nici măcar o clipă gesturile, puteam să fiu eu, cea de toate zilele, fără să-mi fie ruşine de mine, să mă mişc în voie în nişte coordonate, şi fizice, dar mai ales sufleteşti, într-o stare de totală relaxare, fără să-mi pun întrebarea ce crede, cum mă va privi, dacă-l va deranja... Sabin mă iubea aşa cum sunt, fără niciun artificiu, fără zorzoanele meschinăriei. Şi nu ştiu, zău, de unde-mi venea certitudinea aceasta! Poate din felul său de a fi: simplu, direct, „nefardat”, aproape ţărănesc. Dar ţărănesc numai în simplitate, în partea formală a lucrurilor, căci, altfel, avea o delicateţe sufletească pe care nu cred să mai fi întâlnit-o la cineva. Cred că asta am iubit la el cel mai mult: blândeţea şi nemărginita bunătate. Felul direct în care te privea în ochi. Spunea atât de multe în vorbe atât de puţine! Îmi transmitea stări, fără niciun cuvânt. Şi numai stări de bine. Nu ştia să urască. Pe nimeni! Nu ştia să certe ori să facă observaţii sarcastice. Singurele ironii pe care le-am auzit de la el îi erau adresate lui însuşi.

Şi în latura „vizibilă” era atât de diferit de Mihnea. Chiar dacă nu umbla neglijent, Sabin nu părea niciodată interesat de lucrurile pe care le poartă, de felul în care îi stă cravata, de scamele de pe costum. Odată, îl văzusem în curtea Facultăţii, suflecându-şi mânecile şi pantalonii pentru a intra într-o groapă noroioasă în care alunecaseră nişte pui de căţel care nu mai puteau ajunge la mama lor; şi nici ea la ei. După ce-i scosese şi-i dăduse căţelei, se dusese la cursuri, aşa, plin de noroi, scuzându-se că a intrat într-o baltă pe care n-o văzuse la timp. Dar nimeni nu era interesat de noroiul de pe pantofii lui Sabin, căci el tot era o lumină, lângă care ţi-ai fi dorit şi tu să fii, spre propria-ţi luminare. Iar studenţii simţiseră asta şi îl iubeau enorm pentru marea lui bunătate pe care zadarnic încerca s-o ascundă, pe de o parte nespunând niciodată când ajuta pe cineva (lucru pe care-l făcea întotdeauna cu discreţie, dar, evident, faptele se aflau), pe de alta, prin înfăţişarea sa care, dacă nu-l cunoşteai, inspira mai degrabă teamă: foarte înalt, impunător, sobru, aproape morocănos. Dar nimeni dintre cei care-i stătuseră în preajmă nu se mai lăsa păcălit de aparenţele acestea. Studenţii lui, nici atât. De altfel, îl şi porecliseră „Mama răniţilor”.

          Trandafirii perfecţi ai lui Mihnea, în loc să mă dea pe spate, mi l-au amintit pe Sabin şi felul în care îmi oferea flori. Nu mi-a adus niciodată o floare din florărie, şi nu pentru că era un zgârcit. Dumnezeu ştie de unde fura câte-o floricică, cu coada scurtă, pe care-o aducea pitită sub haină şi mi-o întindea când mă aşteptam mai puţin, uneori smotocită, şifonată sau chiar pălită de atata stat în buzunar. Poate că sunt defectă de la natură (căci se pare că şi partea de creier pe care-o folosesc eu nu-i cea folosită de toată lumea), dar n-aş da toţi trandafirii perfecţi din lume, cu tot cu ambalajele lor sclipitoare, pe o singură floare şifonată de la Sabin! Poate şi pentru felul în care o oferea. Aşa cum era el: simplu, direct şi cu sufletul pe tavă.

          Când Mihnea mi-a întins, în plină iarnă, galant, trandafirii, eu l-am văzut pe Ladaru, într-un sfârşit de primăvară, venind grăbit la mine, între două ore de curs, scoţând de sub haină şi întinzându-mi cu bucurie o floare mov de ciulin, adresându-mi-se cu mirarea unui copil: „Ai mai văzut, tu, ceva atât de frumos?”

          Acasă, pe marginea patului, fără vlagă, privesc la Mihnea cum aşează, meticulos, trandafirii în glastră.

-         De ce lăcrimezi? mă întreabă.

Ridic din umeri. Ce să-i spun?

-         Nu trebuie să fii aşa emoţionată! Îţi voi mai oferi multe flori, am să te sufoc, te vei împiedica de ele prin toată casa! îmi spune exaltat. Apoi ceva mai stins: când îmi voi permite, desigur. O să-ţi placă, nu-i aşa?

-         Sigur..., răspund ca din altă lume, simţindu-mă vinovată, nemernică şi nelalocul meu pentru că Mihnea nu ştia şi, chiar dacă ar fi ştiut, nu cred că ar fi-nţeles, că eu plâng pentru o floare pierdută de ciulin...

Scrisori netrimise (11)

-         Ce crezi, mă întreabă Mihnea, Dumnezeu are simţul umorului?

-         Cred şi eu, de vreme ce ne-a plămădit pe noi! Şi ne mai şi suportă...

-         Hm...

-         Ce nelinişti metafizice te-ncearcă în toiul nopţii?

-         Nu ştiu... nu pot s-adorm.

-         Normal, câtă vreme sunt lângă tine!

-         Obrăznicătură!

Mă sărută, apoi se desprinde din îmbrăţişare, aşezându-se pe spate, cu o mână sub cap.

Adevărul e că îl simţeam frământat în ultimul timp. O frământare pe care se străduia să n-o afişeze, însă nu mă putea păcăli. Îmi transmitea stările lui chiar şi când era, fizic, departe. Se întâmpla, când era la lucru, să mă stăpânească vreo angoasă. Analizam cauzele, dar nu găseam nimic. Nu mai era vorba de panica ce mă cuprinsese la scurtă vreme după sosirea în Italia. Aceea îmi trecuse, Mihnea avusese darul de a mă linişti complet. Dar, când o stare inexplicabilă de teamă sau tristeţe mă „inoportuna”, ştiam că de la el mi se trage. Se zbuciuma, îi mergeau tot timpul rotiţele, se gândea permanent la ceva, chiar şi atunci când zâmbea sau dădea să glumească. De data aceasta însă nu mai încerca vehement să ascundă. Am profitat de moment, să îl determin să vorbească, având convingerea că, orice ar putea fi, era mai uşor de rezolvat împreună, decât vorbind de unul singur.

-         Ce-ţi veni cu Dumnezeu?

-         Mă întreb ce planuri are cu mine. Şi cât crede c-o să mai rezist.

-         La ce?

-         La tot ce mi se-ntâmplă.

-         Vei rezista atâta timp cât va fi nevoie.

Îmi apucă nasul între degete şi mi-l răsuceşte uşor.

-         Ţi-am spus că eşti o obrăznicătură! Ia şi te culcă! Numai eu, dintre noi doi, sunt gânditorul.

-         Nu mă culc. Doar nu crezi că-mi mai e somn, când te văd astfel.

-         Atunci marş la cratiţă! mai zise, gâdilându-mă.

Dar nu i-am ţinut isonul cu joaca, voiam cu tot dinadinsul să-l determin să vorbească, măcar în felul acesta să-i mai uşurez chinul. M-am lipit şi mai tare de el, apoi i-am sărutat mâna, ştiind că gestul acesta îl face să cedeze oricărei rugăminţi. Avea mâini frumoase, elegante, fine. Deşi, după propria expresie, se cam bătătoriseră de când se „băgase slugă la macaronari”.

-         Te ascult.

Cu ochii în tavan, a dat drumul unui oftat prelung. Şi, odată cu el, neliniştei care-l măcina:

-         Mă gândesc la viitorul nostru comun... Ce se va alege?

Asta mă enerva la culme! Eu aveam altă atitudine în faţa acestor chestiuni. Ştiam că, dacă-ţi doreşti mult ceva, nu trebuie să ai îndoieli sau frământări, ci doar să crezi că totul se va rezolva. Deşi, ce-i drept, vorba lui – cineva mai trebuia să şi gândească. Erau probleme concrete şi imediate: unde vom locui, din ce vom trăi, cu ce vom creşte copiii; Mihnea îşi dorea mult un copil, dorinţă pe care eu o consideram firească şi pe care aş fi fost încântată să i-o îndeplinesc. Dar sigur, erau mulţi de „dacă”. La care eu, spre deosebire de el, refuzam să mă gândesc.

Nu mă arătasem prea încântată de ideea de a mă stabili în Italia. Deşi, cu ani în urmă, îmi imaginam că oriunde în lumea civilizată e mai bine decât în România. Abia când am stat mai multă vreme departe de ţară, când am văzut cum se trăieşte printre străini, când m-am confruntat pentru prima dată, concret, cu ideea de a-mi părăsi locurile natale, am înţeles că oricât de mari, de frumoase şi de soprane erau privighetorile altora, niciodată un tril nu-mi va atinge sufletul dacă nu era cântat „româneşte”. Că există un „cordon ombilical” care nu se rupe niciodată. Că însuşi Dumnezeu, Atotputernicul, Atotştiutorul şi Atoatefăcătorul, îmi putea vorbi numai pe limba mea. Sau numai aşa puteam eu să-l înţeleg. Şi nu mă refer aici la abilitatea de comunicare într-o limbă sau alta. Căci dacă nici eu, care eram profesor universitar de limbi străine, nu mă puteam descurca, atunci câţi ar fi făcut-o?

Înainte de plecarea în Italia, nu pricepeam în ruptul capului noţiunea de „dor de ţară”. Ba încă-i mai luam şi la rost pe alţii. Ce-i aia ţară? Peste tot e pământ, sunt ape, dealuri şi munţi, şi iarba creşte la fel. Când îi auzeam pe cei stabiliţi „departe” că le e „dor de ţară”, îi consideram nişte fiţoşi. Gândeam: „Ăstora li s-a urât de-atâta bine şi simt nevoia să-şi inventeze probleme. Şi altceva n-au mai găsit decât dorul de ţară. N-or avea şi ei facturi de plătit, copaci de tăiat, copii de hrănit?”. Eh, acum eram lămurită. Dar evitam să vorbesc prea mult cuiva despre asta, din teama de a nu fi suspectată de patriotism ieftin, sau pur şi simplu de a nu fi considerată fiţoasă. Uite-aşa, vorba bunică-mii: „Râsul nu doare, da’ te-ajunge”. Însă ceea ce eu simţeam, nu putea nimeni să mă convingă că nu simt. Tot bunica zicea „Mi-e dor de mi se rupe sufletul!”. Poftim! Tradu asta în engleză sau italiană. Adică nu s-o traduci, ci s-o spui în aşa fel încât chiar să simţi ce simţea bunica atunci când o spunea. Italienii, când vor să-ţi spună că le e dor de tine, zic „Tu mi manchi”, ceea ce s-ar traduce cam la fel cu englezescul „I miss you”. Adică ce? Îmi lipseşti. Sublim! Ca şi cum ţi-ar lipsi o şosetă sau... nu ştiu... schimbătorul de viteze. Ce faci când îţi lipseşte o şosetă? O cauţi pân-o găseşti sau o înlocuieşti cu alta. Dar atunci când ţi se „rupe sufletul”? Ce pui în loc?

Mihnea m-a înţeles. Dar cu el era altă problemă: nici prin cap nu-i trecea să se întoarcă în România. Oricât am încercat să-l conving, m-a combătut cu argumente cu care nu eram de acord, chiar dacă le înţelegeam, la rândul meu. Consideram că era mai mult o chestiune de orgoliu masculin (să recunoaştem, uneori aberant), că nu mai vrea să se întoarcă de unde a plecat dat afară în şuturi. Se pare însă că era ceva mai mult: doctorul H. nu-l dăduse doar afară din spital, dar reuşise să obţină şi să i se interzică dreptul de a mai practica medicina ca doctor. Şi, în cazul acesta, ca asistent medical, n-ar fi câştigat mai nimic în ţară. În plus, aici chiar intervenea o problemă de orgoliu. Apoi, nici bani să-şi deschidă o afacere n-avea. Când am încercat să-i sugerez că, până la urmă, şi eu aveam o profesie, care nu era chiar prost plătită, că aveam suficient timp şi destulă energie să mai pot lucra şi în timpul liber şi am putea, eventual, să ne unim forţele, l-au apucat furiile: „Doar nu crezi c-am să trăiesc de pe urma ta! Ai putea câştiga oricât, dar în clipa în care ţi-ai dori ceva, orice, fie şi numai o cafea sau un ciorap, nu mai vorbim de-o bijuterie, şi n-aş putea să-ţi ofer eu ceva-ul acela, din banii câştigaţi de mine, în clipa aceea aş şi muri!” Scârţ! Degaba am încercat să-l conving că nu sunt genul care să-şi dorească mult, că singurele lucruri de care aveam neapărată nevoie de la el şi de care nu concepeam să mă lipsesc erau dragostea şi tandreţea lui. N-am reuşit, cred, nici să-l fac să

m-asculte. O ţinea una şi bună. Şi mă-ntrebam dacă asta se datora firii lui, sau poate obişnuinţei de-a fi avut mulţi bani cândva, ori pur şi simplu faptului că împărţise zece ani din viaţă cu o femeie pentru care banii, bijuteriile, toaletele şi alte fleacuri costisitoare constituiau o necesitate de netăgăduit. Dar oare era atât de puţin inteligent sau lipsit de imaginaţie încât să-şi închipuie că toate suntem la fel?

Oricum, eram conştientă că, până la urmă, tot eu trebuia să fac compromisul. De dragul lui Mihnea, o să-mi calc pe dragostea de ţară. Că-n fond, eu nu dormeam cu ţara-n braţe. Şi nici ea cu mine.

-         Hai, lasă, nu te mai gândi! Dacă asta este problema, că tu nu vrei să te întorci, ne vom stabili  aici. O să vezi că totul va fi bine!

A oftat iar şi, în sfârşit, mi-a spus:

   - Nu e numai asta! Nu voiam să-ţi spun... mă simt prost... dar poate-i mai bine să afli. De două luni, Battista nu mă mai plăteşte. Şi-mi tot caută nod în papură.

   - Îmi pare rău... N-ai cum să-l constrângi? Du-te şi plânge-te!

   - Cui? Tu nu înţelegi că eu aici nu exist? Ce să le spun? Fraţilor, muncesc la negru şi ăştia uită să mă plătească. Primul carabinier mă bagă la zdup sau mă trimite în ţară. Au ăştia o plăcere nebună să ne hăituiască.

   - Atunci poate-ţi găseşti în altă parte.

   - Crezi că alţii sunt diferiţi? Întreab-o pe Nina ce păţeşte, întrebă-l pe Crin. Singurul dintre noi care-i sigur pe banii lui de la o lună la alta e Vasile. Ţi-am spus că doar el are documente în regulă. A prins ultimul tren şi l-a şi ajutat cineva care îi era dator. La poker. Eu ce vină am dacă nu joc jocuri de noroc? Aici eşti protejat numai dacă eşti cu acte.

   - Chiar aşa, poate-ţi faci actele.

   - Nicio şansă! Ăştia tărăgănează special legea, şi apoi or s-o aplice după cum îi taie capul. Singura şansă ar fi să intrăm mai repede în Uniunea Europeană.

          Păi să intrăm odată! Dar eu ce fac până atunci? Psihoterapie lui Mihnea? Şi mie, cine?

          Nu vedeam lucrurile clar. Nu c-aş fi fost vreodată prea lucidă! Dar nu mă întrebam nici măcar de ce, dacă ştia că lucrurile stau astfel, Mihnea a mai tulburat apele. De ce m-a chemat la el? De ce-mi vorbise de căsătorie? Ca să-mi explice după aia cum nu putem fi împreună, de ce nu ne putem căsători? Cine avea nevoie de explicaţii?

Însă la vremea aceea, toate aceste întrebări mi-erau străine. Căci – nu-i aşa? – dragostea-i oarbă. Şi oarbă şi tâmpită pe deasupra!