Scrisori netirmise (15)

Îmi era bine cu Mihnea. Şi totuşi, uneori se căscau între noi prăpăstii de neînţeles. De neînţeles, tocmai pentru că elementul generator era lipsit de însemnătate. Sau, poate, doar aparent neînsemnat.

          Prima dată am simţit hăul dintre noi cu ocazia unei conversaţii banale. Într-un context oarecare, îşi exprimase admiraţia pentru Jacqueline Kennedy. Presimţind că, dacă mi-aş fi exprimat opinia, nu tocmai favorabilă pe care o aveam despre „subiect”, ar fi urmat să ne contrazicem, am preferat să tac. Lui Mihnea însă nu i-a plăcut lipsa mea de entuziasm în faţa unei asemenea „personalităţi” şi a ţinut cu tot dinadinsul să-mi afle părerea.

-         Nu văd – i-am spus – nimic de admirat la o nevastă de profesie. În afară de o oarecare frumuseţe, care şi aceea e discutabilă. Un singur lucru pot spune că mi-a plăcut la ea: văzând filmul asasinării lu Kennedy, am rămas impresionată de faptul că, la momentul împuşcăturii, în loc să aibă tendinţa de a se ascunde, de a-şi feri capul sau ceva de genul acesta, s-a repezit îngrijorată spre soţul ei. Felul în care reacţionează oamenii în momente limită dă indicii despre cum sunt în realitate. Dar, oricum, nu suntem siguri ce a putut însemna gestul.

-         Cum ce? E clar că l-a iubit mult.

-         O primă interpretare aceasta ar fi.

-         Mai există şi o alta?

-         Da. Grija pentru ea însăşi. Faptul că nu se simţea în siguranţă decât sub protecţia lui. Cu alte cuvinte: „Îmi eşti mai de folos viu decât mort”.

-         Eşti cinică!

Recunosc. Eram. Şi evident că exageram şi răstălmăceam lucrurile după cum îmi convenea. Totuşi, pentru a nu-l lăsa pe Mihnea cu impresia că aşa sunt de obicei, i-am dat şi explicaţia faptului că eram atât de pornită împotriva acestei „personalităţi” pentru care el avea o stimă deosebită, dar care, pentru mine, nu însemna mai mult decât o femeie care nu a ştiut să-şi conducă existenţa în afara unui bărbat (dar care nu putea fi unul oarecare, ci unul de mare succes). Explicaţia stătea în repulsia pe care mi-o stârnise felul în care această Jackie se agăţase ca o iederă de Onassis şi faţă de modul abject în care procedase acesta, părăsind-o pe Maria Callas pentru a se căsători cu ea. Desigur, informaţiile le aveam din documentare, dar, dacă aşa se scrisese istoria, eram datoare s-o cred. Mă revoltase şi mă urmărea gândul că Onassis a distrus cariera unei mari artiste, mă cutremurase drama acestei femei al cărei suflet nu l-a putut pătrunde insensibilul armator bogat şi, în final, mă umpluse de durere faptul că a băgat-o, mult prea devreme, în mormânt. Căci Maria Callas de aceea nu mai cântase, îşi pierduse vocea, se îmbolnăvise şi murise. Pentru că n-a putut supravieţui tristeţii, poate şi umilinţei de a fi fost părăsită de cel pe care îl iubise atât încât, de dragul lui, renunţase până şi la scenă. Marea artistă, marele suflet şi marea frumuseţe... călcate în picioare pentru o femeiuşcă, nevastă de profesie cum am numit-o, care apelase la un truc dezgustător pentru a-l determina să se însoare cu ea: miorlăindu-se că ce vor spune copiii ei când vor vedea fotografia din ziar în care cei doi apăreau la un restaurant. Mă întreb: când a decis să iasă cu Onassis (cunoscând bine relaţia acestuia cu artista), Jackie uitase că are copii? Nici vorbă. Poate tocmai la ei s-a gândit, plănuind cum să-i pună mai bine la adăpost. O femeie incapabilă să-şi crească singură copiii şi care, pusă în faţa acestui fapt, şi-a pierdut minţile. Şi onoarea. Dar ce contează, câtă vreme înhăţase omul cu bani. Care, probabil, ca orice bărbat slab şi, la rândul lui, lipsit de onoare, n-a rezistat ispitei de a se încălţa în papucii fostului Preşedinte al Americii. L-aş fi înţeles dacă măcar ar fi iubit-o pe Jackie, dar se pare că, în momentele de adâncă frământare sufletească, dădea fuga tot la Maria.

I-am spus, ca pe o concluzie, lui Mihnea, că şi de-ar fi fost să aibă drept unic criteriu frumuseţea exterioară, Onassis tot pe Maria ar fi trebuit s-o aleagă.

Mihnea m-a acuzat că judec oamenii. Nu-i judecam. Oricum, fiecare şi-a primit plata şi a dat socoteală în faţa Acelui Tribunal de care nu scapă nimeni. Îmi exprimasem doar un punct de vedere (pe care, iniţial, refuzasem să mi-l exprim) şi mă durea faptul că el nu coincidea cu cel al lui Mihnea. Am fugit din cameră pentru că nu voiam să ne certăm. Ar fi fost absurd să pornim o ceartă pe un astfel de subiect. Şi totuşi... pentru mine era foarte important dacă Mihnea aprecia aceleaşi valori morale ca şi mine, dacă respingea aceleaşi cutume la oameni prezenţi sau trecuţi.

M-am dus s-o caut pe Nina, era singura care putea să-mi redea echilibrul. Am urcat scara interioară sărind treptele câte două. Îmi dăduseră lacrimile.

- De ce plângi?, mă întreabă.

Nu mă văzuse niciodată plângând. Nici eu nu ştiam prea bine de ce plâng. Cred că adunasem prea multe: emoţii de-a valma, schimbări, certitudini, incertitudini... discuţia fusese doar scânteia. Simţeam că lacrimile îmi fac bine. I-am răspuns Ninei, trăgându-mi nasul ca un copil:

-         Pentru că eu o iubesc pe Callas, iar Mihnea pe Jackie şi pe porcul de Onassis!

M-a privit siderată.

    - Ai mâncat ciuperci otrăvite?

Rămăsese nemişcată, ţinând în mâini bluza pe care o clătea. Era la baie şi spăla rufe. Cu mâna. Căci, deşi ne aflam în plină eră tehnologică, deşi îşi permitea, Vasile nu considera necesar să-i cumpere Ninei maşină de spălat, privind-o ca pe o cheltuială inutilă. Mai mult, când Mihnea şi cu mine am vrut să-i facem acest cadou de ziua ei (care fusese cu câteva zile înainte de Crăciun), Vasile ne-a interzis, zicând că „Nu-i cazul să se boierească”. I-am spus revoltată lui Mihnea că nu-mi poate interzice Vasile sa fac un dar, însă m-a potolit imediat, amintindu-mi că vila în care locuiau era închiriată pe numele lui Vasile (singurul „cu acte-n regulă”) care nu se sfia să arunce afară vreun obiect sau vreo persoană. „Aşa că, zisese Mihnea, în cel mai fericit caz, ar zbura maşina de spălat. Dacă nu cumva am urma-o şi noi. De ce crezi că i-am cerut lui permisiunea să-i facem acest cadou? Nina nu are voie să-şi cumpere nici o pereche de ciorapi fără aprobarea lui. Nici s-o primească din altă parte. Ştiu ce spun!”

          Brusc, mi s-a făcut ruşine. Nina, care nu merita maşină, spălând manual mormane întregi pentru patru persoane, nu se plângea niciodată de viaţă, era tot timpul veselă, chiar dacă uneori îi simţeam veselia ca pe o mască. Iar eu îmi permiteam luxul de a plânge fiindcă Mihnea n-o iubea pe Maria Callas (căci ce altceva însemna admiraţia lui pentru Jackie?). Parcă eram un copil prost care se ceartă cu frate-său fiindcă ăla ţine cu Steaua, iar el cu Dinamo. Îmi dădeam seama de absurbul situaţiei, însă aş fi vrut ca cineva să mă înţeleagă. Nici Nina nu părea dispusă. Deşi ceva intuise ea. Îi dădusem o serie de explicaţii, dar mă cam încurcam în ele, mă loveam de propriile mele cuvinte în încercarea de-a scoate la iveală gândurile şi sentimentele care mă stăpâneau.

-         De ce te chinui să schimbi lumea? Ce n-ai înţeles? Vezi rufa asta?, îmi arată un prosop pe care se căznea să-l stoarcă. Aşa suntem şi noi în mâinile lor. Când ai să accepţi acest lucru, vei putea să fii fericită.

-         Nu voi putea accepta niciodată!

-         Atunci cumpără-ţi batiste! O să ai nevoie.

-         Nina, tu cum... poţi?

-         Hm! Eu am avut noroc. De mică am aflat că nu există Moş Crăciun. A fost ca un vaccin, m-am imunizat. Să-ţi povestesc ceva. Când aveam vreo cinci ani, tata m-a dus la Casa de Cultură, unde întreprinderea la care lucra a organizat o serbare de Crăciun. Cu tot cu Moş... Gerilă, cum îi zicea pe atunci. După spectacol, a apărut Moşul pe scenă. Era prima dată când îl vedeam. Până atunci, doar auzisem de el, primisem darurile sub brad, mă rog... toate tâmpeniile cu care sunt minţiţi copiii. Nu-ţi pot spune cum îmi bătea inima! N-am mai trăit niciodată în viaţă o emoţie la o aşa intensitate. Aşteptam cu nelinişte momentul în care aveam să urc pe scenă, să-i spun poezia lui Moş Gerilă (toată ziua o recitasem prin casă), apoi să mă ia în braţe, să mă sărute şi să-mi primesc darul. Numai că idiotul ăla care fusese angajat pe post de Moş habar n-avea de emoţiile mele. Voia să-şi termine mai repede treaba, să plece acasă la nevastă. Aşa că, total neinspirat, a dat startul: „Acum, dragii Moşului, poftiţi să vă luaţi cadourile!” Să vezi îmbulzeală! Bineînţeles că m-am bulucit şi eu. „Dragii Moşului” erau copii inclusiv până la optsprezece ani care, chiar dacă nu mai credeau în Moş, au năvălit primii să-şi ia pungile cu daruri. Am fost îmbrâncită, lovită, călcată în picioare. Evident că n-am ajuns nici să-l văd pe Moşul, darămite să-i mai şi spun poezia. Şi-acum o ştiu (râde). Colac peste pupăză, ăia calculaseră greşit, astfel că erau câteva pachete în minus. Câţiva mai mici, printre care şi eu, am coborât de pe scenă aşa cum urcasem, adică doar niţel mai zmotociţi, dar fără nimic în mâini. Atunci am urât prima dată. L-am urât pe Moş Gerilă cu toată fiinţa mea. Tata încerca să mă liniştească, spunându-mi că Moşului nu-i ajunseseră darurile, dar în mod sigur le va aduce a doua zi (ceea ce s-a şi întâmplat, inutil însă. Pentru mine, răul fusese făcut. Şi n-am mai putut iubi niciodată acel personaj pentru care îmi bătuse inima să-mi iasă). Îmi era ciudă şi că tata părea să nu înţeleagă că eu nu după cadoul acela plâng. Acasă, am distrus toate imaginile Moşului de pe unde le-am găsit. A doua zi, când tata mi-a adus cadoul (căci ameţiţii ăia care greşiseră numărătoarea au încercat apoi s-o dreagă), am scuturat pe geam sacoşa de tot ce-avea în ea, după care am rupt-o-n bucăţi, cu sadism, căci avea chipul lui Moş Gerilă pe ea. Trebuie să-ţi aminteşti că erau vremuri în care atât de greu găseai o portocală sau dulciuri. Nu fusesem o răsfăţată, ai mei erau muncitori simpli, aşa că, în mod normal, ar fi trebuit să îl iert pe Moşul şi să „mă sacrific” mâncând toate bunătăţile alea. Îţi poţi imagina că nici măcar poftă nu mi-a fost? Că scârba mea era atât de mare, încât sunt sigură că, dacă aş fi mâncat, aş fi vomat totul în clipa următoare? Aşa că vezi... o singură dată a fost nevoie să repet doza de vaccin, când cu povestea cu George. De-atunci m-am lecuit. Nu mai aştept nimic de la nimeni, nu-mi mai fac iluzii, nu mă mai agăţ de speranţe, nu mă mai mir de trădări, nici de ură. Dimpotrivă, râd de ele cât pot. Altfel, aş muri de scârbă.

Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu ca Nina. Dar dacă nu eram?

În seara aceea, pentru prima dată, Mihnea şi cu mine am dormit departe unul de altul, fără să fim îmbrăţişaţi. Asta m-a durut atât de tare încât dimineaţa n-am mai rezistat. L-am luat în braţe şi l-am rugat să mă ierte. Răspunsul lui m-a aruncat dincolo de marginea prăpastiei:

- Pentru ce?