Înainte de magnolii (7)

Dansul

Înainte de magnolii (6): http://florentinadalian.blogspot.ro/2012/05/inainte-de-magnolii-6.html

După concert, ne-am dus să ne plimbăm în Grădina Botanică. Tăceam, fiecare cu gândurile şi cu trăirile sale. Simţeam o răceală de gheaţă dinspre Claudiu şi, din acest motiv, am simţit imboldul să fac un gest de apropiere, fără să intuiesc faptul că tocmai gestul acela avea să producă ruptura. I-am luat mâna într-ale mele şi l-am întrebat: „Ţi-a plăcut?”. Reacţia a fost, pe cât de neaşteptată, pe atât de îndreptăţită. Pentru prima dată de când îl ştiam, Claudiu m-a privit cu răceală şi mi-a vorbit tăios:

-         Pe el de ce nu-l întrebi?

Întrebarea ne opri în loc pe toţi trei, ca la un semnal. Şi, pentru că mă arătasem nedumerită, a continuat, cu acelaşi tăiş de sabie în voce:

-         Să-ţi traduc? Să-ţi spun eu de ce nu-l întrebi pe David dacă i-a plăcut? Pentru că ştii. Pentru că pe el l-ai simţit. Dinspre mine, în schimb, nicio adiere. Pe mine m-ai întrebat ca pe oricare străin: „Ţi-a plăcut?”, crezând că astfel te-ai „achitat” de datorie. Nu-mi eşti datoare cu nimic, Ina, tot ce mi-am dorit de la tine a fost iubirea. Dar nu iubirea unei prietene oarecare, ci iubirea aceea pe care i-o dăruieşti lui David, fără ca el, idiotul, măcar să priceapă. Atât a fost! O inimă are patru cămări, dar bate o singură dată şi pompează într-un singur sens. Am sperat că inima ta va bate pentru mine, dar m-am înşelat. Iartă-mă! Nu te acuz; nu-i poţi dicta inimii când, cât şi pentru cine să bată. Dar nici nu poţi ascunde pentru multă vreme suspinul ei. De azi înainte, noi trei nu mai putem fi prieteni. Vă iubesc pe amândoi prea mult, ca să-mi pot permite s-ajung să vă urăsc. Dacă aş rămâne în preajma voastră, asta s-ar întâmpla inevitabil. Adio!

Apoi a rupt-o la fugă, dispărând în noapte. Aveam să-l mai văd abia peste nişte zeci de ani. La scurtă vreme, s-a însurat cu Păpuşica, iar puţin înainte de Revoluţie, au „fugit” în Franţa, stabilindu-se la Paris, unde el a devenit un pictor cunoscut şi apreciat. Aveam să mă întreb multă vreme cine-ar fi ajuns Claudiu, ori cum aş fi fost eu, dacă în noaptea aceea geroasă nu mi-ar fi venit ideea să-l iau de mână întrebându-l dacă i-a plăcut concertul. Probabil tot acolo s-ar fi ajuns. Pe căi mai ocolite, cu paşi mai nesiguri…

     Deocamdată, mă pricopsisem c-o fericire nouă, cu care nu prea ştiam ce să fac. Deşi m-a durut felul în care s-a rupt prietenia cu Claudiu, modul fulgerător şi intransingent în care plecase – din Grădina Botanică şi din vieţile noastre – mai mult m-am bucurat. Eu tot amânam momentul lămuritor cu Claudiu şi iată că el venise cu rezolvarea, scutindu-mă pe mine de-o explicaţie pe care ezitam s-o avem, în ciuda faptului că era necesară. Mi-au fost întotdeauna nesuferite tranşările, intransingenţele, lucrurile definitive. Deşi, în egală măsură, nesuferite mi-au fost situaţiile ambigui, indeciziile. Aş fi vrut ca toată lumea să accepte de la sine că unele lucruri se pot, altele nu se pot întâmpla, că unele relaţii pot continua, altele nu, iar totul să se petreacă astfel încât nimeni să nu aibă de suferit, să nu fie spuse vorbe grele şi orice „trecere” să fie una „de catifea”. Natura mea paşnică şi dornică de armonie şi înţelegere, oroarea de a provoca suferinţă mă determinase să amân ceea ce era, până la urmă inevitabil. Târziu am înţeles că, dacă, până la urmă, ceva trebuie să se rupă, trebuie să se rupă mai devreme, că orice amânare nu-i decât o amânare, în nici un caz o rezolvare.

     Acum, stăteam împreună cu David, înţepeniţi pe o alee, neştiind ce să facem cu mâinile, cu vorbele, cu noi înşine şi cu noua noastră situaţie. Pentru prima dată eram singuri faţă în faţă, aşa cum de-atâtea ori îmi dorisem (aveam să aflu ulterior că şi el), cum de-atâtea ori visasem, şi-n loc să profităm de ocazie şi de libertate, împietrisem parcă în aşteptarea a ceva, în aşteptarea cuiva care să ne spună ce să facem. Claudiu ne surprinsese şi ne lăsase perplecşi pe-amândoi. Ce putere de înţelegere avea acest om, ce pătrundere dincolo de straturile aparente ale fiinţei, de pricepuse ceea ce nici măcar noi nu eram siguri? Nimic aparent, vizibil, tangibil nu se petrecuse între mine şi David. Totul era simţire, trăire interioară, ardere. Atunci de unde înţelesese Claudiu? Ori poate tocmai de aceea urma să ajungă un pictor celebru, pentru că avea darul de a vedea cele nevăzute? În orice caz, el fusese, cumva, liantul iubirii care se înfiripase pe nesimţite între mine şi David. Pretextul care ne ajuta să ne amăgim, să ne minţim cumva că nu tânjim unul după altul. Odată dispărut, nu mai aveam după ce să ne-ascundem. Cortina căzuse, nu mai eram actorii, ci protagoniştii propriilor noastre vieţi.

     Nu ştiu cât am rămas cu David pe alee, nu-mi amintesc nici care dintre noi şi-a urnit primul paşii. Trăiam ca-ntr-un vis, când te vezi pe tine şi ştii că eşti tu, prezent în tine şi exterior ţie totodată. Nu mai ştiu nici cât ne-am plimbat în tăcere, nici cât i-a luat lui David să prindă curaj să mă ia de mână. Ştiu doar că atingerea aceea, că înlănţuirea mâinilor noastre am simţit-o multă vreme în urmă (mi se întâmplă şi azi să visez că mă plimb cu David prin Grădina Botanică, ţinându-ne, pentru prima oară, de mâini) şi că în momentele acelea, câte vor fi fost, mi-am dorit cu ardoare ca viaţa mea întreagă să se fi topit în strângerea aceea de mâini, să fie o nesfârşită plimbare mână în mână cu David, într-o noapte  geroasă de iarnă, în care îmi era cald şi bine ca-n plină vară. Cum ai putea să descrii anumite trăiri? Cum ai putea să reiterezi clipe unice şi irepetabile? O mie de vorbe n-ajută la nimic.

Într-un final, David m-a condus la cămin. Aş fi vrut ca drumul acela să nu se mai termine, trăgeam de paşi ca şi cum ceva îmi spunea că viaţa ar fi trebuit să stea, atunci, pe loc. N-am putut dormi în noaptea aceea. Mă stăpânea o senzaţie ciudată, de contopire a începutului cu sfârşitul, ceva ca un presentiment, care îmi dădea impresia că David îmi scapă, deşi mă iubea. Raţiunea îmi punea în faţă începutul. Acel ceva de dincolo de raţiune îmi aducea neliniştea sfârşitului. Frământată între aceste două extreme, întreaga mea fiinţă s-a revoltat, manifestându-se printr-o stare febrilă intensă care a durat o săptămână. Din traseul existenţei mele, săptămâna aceea lipseşte precum o piesă dintr-un puzzle. Pur şi simplu, nu mi-o amintesc. Fericirea mă prinsese nepregătită. Atunci am înţeles că omul poate să înnebunească nu doar de durere, ci şi de fericire. Pe mine, febra m-a salvat. Aşa cum avea să mă salveze şi – câteva luni mai târziu – după plecarea lui David. Dar până acolo mai era. Până acolo, mi-am trăit partea de iubire din viaţă, pentru care ar trebui să fiu recunoscătoare în fiecare zi. Atunci, între iarna aceea geroasă în care crăpau pietrele şi primăvara spre vară în care înfloriseră magnoliile, am trăit în câteva luni ceea ce alţii poate n-au norocul să trăiască într-o viaţă întreagă. Eu am trăit înainte de magnolii. Înainte ca David să-mi spună privind spre o magnolie înflorită: „Zorina, eu plec!”.

Plecat a fost şi n-a revenit. Fără să ştiu atunci unde, fără să înţeleg de ce, pentru ce… Ştiu numai că m-a iubit. Dar că această iubire nu-i era de ajuns. Şi că a trebuit să renunţe la ea pentru trăirile sale înalte, incompatibile cu ceea ce aş fi putut eu să-i ofer: dragostea mea, un cămin liniştit şi copii. N-am înţeles atunci. Mă tem că nici acum nu sunt pe deplin împăcată cu gândul. Nu cred că aceasta-i soluţia: să trebuiască să alegi. Dar poate greşeşc. Poate.

Atunci, am fost de-a dreptul furioasă. Iar am zăcut, cu febră, de data asta mai mult şi fără speranţă. Când mi-am revenit – parţial şi doar aparent – m-am răzbunat pe tot ce fusesem înainte de magnolii, pe tot ce iubisem şi apărasem. Nu mai mergeam nicăieri, în afară de şcoală. Multă vreme, n-am mai putut să pun piciorul într-o sală de concert. Îl căutam tot timpul în dreapta mea. N-am mai călcat prin Grădina Botanică (iar azi, mirosul de magnolii îmi provoacă alergii puternice). Nici în Biserică, o vreme. Cu atât mai mult cu cât aveam o bănuială, că ea mi-l „furase”. Şi, pentru că undeva trebuia să mă duc, am căutat un loc care nu-mi amintea de David, nici de vremea dinainte de magnolii, care nu-mi dădea nostalgii, nici alergii. În ultimul an de facultate, am început să merg la dans, la Casa de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa”. Astfel, l-am cunoscut pe inginerul Dinulescu, absolvent de „Aeronave”, cu care m-am şi măritat. M-a cerut de nevastă în prima seară în care m-a văzut, confirmându-mi un lucru pe care aveam să-l constat şi mai târziu de-a lungul vieţii, privind în jur: Fetele cuminţi nu se mărită; fetele cuminţi rămân fete; mari sau bătrâne. Se mărită fetele rele, pentru care bărbaţii au ochi. Nu-i vorbă, se cuminţesc ele după aia…

În seara aceea, la „Grigore Preoteasa”, am fost o fată rea. În aceeaşi seară, i-am spus „Da” lui Relu Dinulescu. De ce să-i fi spus „Nu”? Să aştept un David care n-o să vină niciodată? Mi-ar fi plăcut ca David să mă vadă în seara aceea, aş fi vrut să simt cum i se strepezesc dinţii. Mă îmbătasem, atât cât să nu fiu beată, dar cât să am un curaj care nu mă caracterizează de altfel. Îmi pusesem o rochie roşie, strâmtă şi mult prea scurtă, ale cărei margini erau atinse, la spate, de părul blond şi ondulat. Mă fardasem mai mult ca de obicei şi îmi făcusem o gură, tot roşie, à la Marilyn Monroe. Nu plecasem cu nici un gând, doar că aceea fusese starea mea în seara respectivă. Şi nu ştiu cum, de-odată, m-a cuprins dorul după balet. O altă „iubire” pe care-o ascunsesem departe-n suflet, să uit de ea. Dar ce te faci cu aceste iubiri care nu vor să piară şi, când te-ai aştepta mai puţin, scot capul şi-ţi amintesc de ele? Am început să dansez, mai întâi timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneţ, mai provocator, până când s-a făcut gol în jurul meu şi toată lumea privea ca la un spectacol de zile mari. Din momentul în care m-am dezlănţuit, nu-mi mai păsa: nici cine mă vede, nici ce crede. Măturam cu părul pe jos, îmi arătam chiloţii, mă arcuiam şi mă unduiam într-o descătuşare a tuturor celor până atunci încătuşate. Din fericire, mişcările graţioase de balet pe care le aveam în sânge şi-n reflexele condiţionate formate în atâţia ani, m-au împiedicat să fiu vulgară şi dizgraţioasă. A fost un dans la limita dintre artă şi senzual, ca un dans ritualic al împerecherii. I-am amuţit pe toţi şi, într-un final, când au izbucnit în aplauze, am revenit „în mine” şi, găsindu-mă incompatibilă cu cea care tocmai dansase, am fugit, ruşinată, afară. M-am oprit în părculeţul din faţa clădirii, să-mi suflu nasul, pentru că deja începusem să plâng. Aşa m-a găsit Relu, care fugise după mine, „îndrăgostit lulea”, cum avea să-mi spună mai târziu, şi care, pe drumul până la cămin, m-a întrebat simplu: „Te măriţi cu mine?”. Şi, pentru că eu holbam ochii de stupoare, neputând să articulez un cuvânt, a început să se scuze, crezând că m-a surprins simplitatea exprimării sale: „Iartă-mă! Sunt un biet inginer. Dacă vrei, îţi proiectez în noaptea asta un avion, dar nu mă pune să ticluiesc cereri savante în căsătorie…” „Vreau!”, i-am zis hotărâtă şi fără să gândesc. „Ce vrei? Să-ţi proiectez un avion? De pasageri sau de vânătoare?” Am râs, înduioşată de seriozitatea propunerii lui, întrebându-mă ce se presupunea c-aş fi făcut eu cu proiectul unui avion, fie el de pasageri sau de vânătoare. „Nu! Vreau să mă mărit cu tine!” A fost rândul lui să rămână fără grai. O vreme, căci apoi şi-a revenit rapid, hotărât să nu scape ocazia. Ne-am căsătorit după o lună, cu puţin timp înainte de terminarea facultăţii. În cei cinci ani cât am fost împreună, până a sfârşit tragic – culmea ironiei! – într-un accident al unui avion la proiectul căruia lucrase, datorită unei greşeli stupide a pilotului, pe timpul testelor de zbor – a fost un soţ exemplar căruia nu i-am putut reproşa niciodată nimic. Dar atât. Făcea totul bine, se străduia să-mi intre în voie mereu, să îmi ofere o viaţă lipsită de umbre. Dar eu căram umbrele cu mine. L-am preţuit şi l-am îndrăgit, dar niciodată n-am ars pentru el. Încă de la începutul căsniciei, m-am comportat precum o femeie sătulă de viaţă, de măritiş şi de toate cele, în ciuda faptului că habar n-aveam de nimic din toate acestea. Mă sufocam fără să ştiu de ce, mi se făcea noapte în plină zi şi mă durea sufletul când îl vedeam pe Relu cum se chinuie crezând că el este cauza. Mă străduiam să fiu „aşa cum trebuie”, dar strădania mea parcă strica şi mai tare lucrurile. Să nu-mi spună nimeni poveşti cu zâne, să nu mă aburească nimeni cu tâmpenii de genul celor care afirmă că în căsnicie nu e nevoie de „flacără”, de iubire nebună, ci sunt de ajuns stima, toleranţa şi respectul reciproc. Îl stimez, îl tolerez şi îl respect şi pe vânzătorul de la toneta din colţ, dar faceţi voi dragoste cu el! Îmbrăţişaţi-l voi noaptea la culcare! Treziţi-vă voi dimineaţa lângă el! Şi asta, în fiecare zi. Poate veţi spune: căsnicia nu-i un basm cu happy-end, ci un drum greu, cu suişuri şi coborâşuri, o cruce de purtat în doi, pe un drum adeseori anevoios. De acord. Dar, dacă este aşa, atunci cu atât mai mult ar trebui să-l faci cu cel pe care-l iubeşti de ţi-e dor de el chiar şi atunci când e lângă tine, la un drum greu nu poţi trage cu oricine şi oricum. Ori dacă nu, atunci ce nu-i în regulă? Eu n-am răspunsul.

După moartea lui Relu, m-am simţit vinovată. Nu-i dorisem o clipă asta; dar mă gândisem adeseori că nu mă văd sufocându-mă alături de el toată viaţa, târând cu lehamite de crucea aia. Uneori, chiar mă bântuiseră gânduri de despărţire. Mă întrebam: „Asta e? Cu atât se alege omul din viaţă, din idealuri, din iubire?” Cu un statut confortabil şi lipsit de griji, în cel mai fericit caz? Unde-i culoarea, unde-i muzica, unde-i poezia? Eram şocată să constat că, în jurul meu, oamenii se mulţumeau cu atât de puţin. Aveam colege care erau atât de fericite, în simplitatea lor, că soţii le aduceau bani acasă, nu le băteau, plimbau plozii prin parc şi nu se duceau la femei (sau aşa credeau ele). Eu aş fi dat ani din viaţă (ce clişeu! Dar exprimă un adevăr), din viaţa aceea anostă, doar să-l mai aud o dată pe David cântând, cu vocea lui atât de minunată care mi se-nfipsese în creier şi inimă, să-i văd privirea strălucind când vorbea de Dumnezeu, să nu mă mai satur privindu-l şi ascultându-l, ghemuită la picioarele lui. Uneori, mă simţeam ca o jucărie demodată, ca o păpuşă din cârpe, iar lumea mi se părea un magazin cu jucării de lux, în care regulile mi-erau străine. Şi mă retrăsesem pe raftul meu, aşteptând să treacă viaţa, sau ca ceva să se întâmple. Dar cine să-şi dorească o păpuşă din cârpe, într-un magazin cu jucării de lux?

Sentimentul de vinovăţie mergea până acolo încât mă întrebam dacă nu cumva, inconştient, am provocat răul, punând în mişcare nişte forţe nevăzute care au lucrat în favoarea mea; sau dacă nu cumva, tot inconştient, îşi dorise chiar el să i se întâmple asta, pedepsindu-se pentru că nu reuşea să mă facă fericită. Nu m-a întrebat niciodată nimic, dar cred că oarecum, simţea că există „un David” undeva în lumea asta mare, ori poate numai în sufletul meu, care nu mă lasă să mă pot bucura de viaţă, „un David” de ale cărui legături nu mă dezlegasem. Astfel, am rămas cu regretul de a fi provocat multă suferinţă în viaţa lui Relu şi cu frustrarea că nici măcar n-am apucat să-i spun că îmi pare rău şi să-i explic că „problema” nu venea, în nici un caz, de la el.

Acum, n-aş mai face greşeala să cred că, măritându-mă cu cineva, îmi pot scoate din suflet pe altcineva. Că, vieţuind zi de zi cu un bărbat, vor pica de la sine legăturile puternice stabilite cu un altul. Şi, dacă n-aş putea să mă căsătoresc cu „cel care trebuie”, mai bine aş rămâne singură. E drept că, acum, nici nu s-ar mai găsi fraierul care să se amorezeze de mine pe loc, după ce mi-a văzut chiloţii. Că, despre unduieli şi alte zboruri de balerină, nici n-ar mai fi vorba! O întrebare, totuşi, a rămas: Dacă lui David i-aş fi dansat atunci, în Grădina Botanică, aşa cum dansasem la „Grigore Preoteasa”, ar mai fi plecat? Probabil că da. Dar măcar m-aş fi simţit răzbunată!