Câtă diferenţă! De obicei, nu cad
în greşeala de a face comparaţii, conştientă că fiecare om este o
individualitate aparte, cu farmecul sau, dimpotrivă, cu hibele sale. Dar
uneori, fără să vreau, mai pic în păcatul acesta. Ca şi astăzi, când Mihnea
mi-a oferit flori. Evident, trandafiri. Aleşi cu grijă, după ce adusese aproape
la exasperare biata florăreasă, ambalaţi corespunzător (nu funda aia, că nu li
se potriveşte, vezi că unul trebuie să stea mai sus, coada asta le depăşeşte pe
celelalte, ai grijă, nu le strivi frunzele!). Mihnea face totul ca la carte.
Extrem de pedant, perfecţionist, atent la cele mai nesemnificative amănunte. Nu
că nu mi-ar plăcea. Dimpotrivă, sunt încântată, chiar măgulită, deşi ştiu că nu
o face în mod expres pentru mine, ci pentru că aşa este el. Mereu atent la
felul în care se-mbracă, la gesturi, la ordine. Totul trebuie aliniat într-un
mod anume: lenjeria de pe pat, pijamaua, ceasul de pe noptieră. Toate lucrurile
se fac numai într-un anume fel: doar aşa se mănâncă, doar aşa se ţine furculiţa,
etc.
Prima dată când m-a văzut la masă, m-a admonestat:
„De ce ţii furculiţa în mâna dreaptă şi cuţitul în stânga?” Rămăsesem cu gura
căscată, gata să scap tacâmurile. I-am replicat, parcă cerându-mi scuze:
„Pentru că sunt stângace. Nu pot să tai cu mâna dreaptă. E vreo problemă cu
asta?” N-a răspuns, dar se vedea clar că stângăcia mea naturală îi stricase
armonia, ameninţând echilibrul său de persoană extrem de riguroasă pentru care
e limpede că, dacă bunele maniere impun să ţii cuţitul în dreapta şi furculiţa
în stânga, n-ai decât să rămâi nemâncat dacă nu poţi astfel. Îl simţeam studiindu-mă
pe furiş, parcă neîncrezător în faptul că aş fi putut mânca „aşa cum se cuvine”
mânuind cuţitul cu stânga.
După ce mi-a trecut stinghereala, mi-am propus să
mă amuz de întâmplare, povestindu-i câte am pătimit datorită acestei stângăcii
care la şcoală era interzisă pe vremea când eram elevă. Va să zică, nu conta
cum te năşteai, trebuia să te aliniezi cu toată lumea, altfel nu erai bun de
nimic. Învăţătoarea îmi dădea constant peste mână şi, pentru că o dată mă
revoltasem, încercând să-i demonstrez că fac literele mai frumoase cu mâna
stângă, m-a ţinut la „arest” cu toţi codaşii, dându-mi să scriu, cu dreapta
desigur, zece pagini din fiecare literă pe care-o învăţasem până atunci.
La ora de sport, profesorul se răstea la mine când
jucam handbal: „De ce nu tragi cu mâna dreaptă? Am să ţi-o leg pe stânga la
spate!” Încercam zadarnic să-i explic că e ca şi cum ar trage el cu stânga. Şi,
ca să mă înveţe minte, în loc să mă lase extremă stângă, unde mă simţeam în
largul meu şi mai şi nimeream poarta, m-a trecut extremă dreaptă, obligându-mă
să mă folosesc de mâna aferentă şi incompetentă. Astfel că mingile mele
nimereau ca oiştea-n gard şi dincolo de el. Odată, chiar am ratat la milimetru
„creasta” directoarei; mai să mă tundă, nu alta. Avea acest obicei – pardon! metodă
pedagogică – de când o reclamase un părinte (miliţian!) că ne bate (ăla-i
spusese: „În satul ăsta, numai eu bat, cucoană, ai înţeles?); astfel că a
înlocuit bătaia cu o metodă pe care noi am considerat-o mai diabolică: coafatul
gratis. Fetelor le tundea bretonul, iar băieţilor le făcea „cărare” pe mijloc.
Tragedie, nu alta! Ne rugam de ea să ne „mângâie” cu câteva beţe, dar să ne
lase neatinsă podoaba capilară.
Tot de la stângăcie, am tras-o şi-n armată, că şeful
de Stat Major care ne asista la poligon, nu putea să priceapă-n ruptul capului
poziţia mea de tragere. „Parcă eşti pe dos! Nu foloseşti umărul care trebuie ca
să sprijini patul puştii, nu iei cătarea cu ochiul care trebuie; că despre mâna
aia stângă cu care-apeşi trăgaciul nu mai vorbim!” M-am întors triumfătoare de
la ţinta mobilă, precum un Napoleon în variantă feminină, arătându-i că, din
trei gloanţe, am nimerit două în inimă şi unul în cap. Dar asta n-a părut defel
să-l mişte pe insensibilul maior. Ce-i drept, nu-l mişcase prea tare nici
faptul că mototoalele mele colege lăsaseră ţintele virgine, băgând, în schimb,
spaima-n nişte vaci care păşteau liniştite dincolo de poligon. Victoria mea
însă îl lăsase rece precum se presupune c-aş fi lăsat eu presupusa victimă cu
cele două gloanţe-n inimă şi unul în cap. M-am ales cu un „Nesatisfăcător” de
toată frumuseţea şi cu o zi de spălat vase la cantină. Că „Nu se poate,
domnule, lupta cu inamicul aşa pe dos şi să mai vrei să obţii şi victorie. Aţi
înţeles, domnişoara caporal?” Să trăiţi! Dar de-nţeles, n-am înţeles.
Şi,
după toate astea, Mihnea, cu furculiţa lui! Doar că el m-a găsit gata
resemnată. Învăţasem de mică lecţia lui „trebuie să fii aşa cum este toată
lumea”. De-a lungul timpului, mai mult obligată, dar şi cu-n soi de îndârjire
de-a arăta că sunt cel puţin la fel de bună ca alţii, învăţasem să fac toate
lucrurile la fel de bine cu ambele mâini. Ba încă mai aveam şi avantajul că,
atunci când îmi obosea o mână, o-nlocuiam cu cealaltă. Ce bine-ar fi fost să am
şi două suflete! Când unul oboseşte, să poţi să-l scoţi pe cel de rezervă din
cutie, proaspăt, gata de a ţine piept „bocancilor” care dau năvală. Un singur
lucru nu reuşisem să fac cu mâna dreaptă, poate şi pentru că nu mă obligase
nimeni: să mă folosesc de cuţit. Astfel că, atunci când Mihnea a făcut observaţia,
mi-am ordonat că şi asta va trebui să se întâmple cât de curând. Căci nu voiam
să fac nimic care să nu-i fie pe plac. Dimpotrivă! În prezenţa lui, aveam tot
timpul tendinţa de a mă controla excesiv, eram mereu atentă la tot ce fac, la
ce spun, cum spun, la ce îmbrac. Îmi studiam încordată toate gesturile şi, datorită
acestei încordări, riscam să par chiar mai stângace decât sunt, adică stângace
de colo până dincolo - şi la propriu, şi la figurat. Eram stresată în prezenţa
lui şi la asta se adăuga şi disconfortul mental şi sufletesc la gândul că
încerc să par altfel decât sunt, parcă evadată din mine, certată cu propria-mi
fiinţă insuficient de „înălţată” la nivelul lui.
Astfel
că, dincolo de voinţa mea, n-aveam cum să nu fac comparaţia cu Ladaru. Câtă
diferenţă! cum spuneam. Prezenţa lui Sabin era atât de reconfortantă! În
preajma lui, nu mi-am studiat nici măcar o clipă gesturile, puteam să fiu eu,
cea de toate zilele, fără să-mi fie ruşine de mine, să mă mişc în voie în nişte
coordonate, şi fizice, dar mai ales sufleteşti, într-o stare de totală relaxare,
fără să-mi pun întrebarea ce crede, cum mă va privi, dacă-l va deranja... Sabin
mă iubea aşa cum sunt, fără niciun artificiu, fără zorzoanele meschinăriei. Şi
nu ştiu, zău, de unde-mi venea certitudinea aceasta! Poate din felul său de a
fi: simplu, direct, „nefardat”, aproape ţărănesc. Dar ţărănesc numai în
simplitate, în partea formală a lucrurilor, căci, altfel, avea o delicateţe
sufletească pe care nu cred să mai fi întâlnit-o la cineva. Cred că asta am
iubit la el cel mai mult: blândeţea şi nemărginita bunătate. Felul direct în
care te privea în ochi. Spunea atât de multe în vorbe atât de puţine! Îmi
transmitea stări, fără niciun cuvânt. Şi numai stări de bine. Nu ştia să
urască. Pe nimeni! Nu ştia să certe ori să facă observaţii sarcastice.
Singurele ironii pe care le-am auzit de la el îi erau adresate lui însuşi.
Şi în latura „vizibilă” era atât de diferit de
Mihnea. Chiar dacă nu umbla neglijent, Sabin nu părea niciodată interesat de
lucrurile pe care le poartă, de felul în care îi stă cravata, de scamele de pe
costum. Odată, îl văzusem în curtea Facultăţii, suflecându-şi mânecile şi
pantalonii pentru a intra într-o groapă noroioasă în care alunecaseră nişte pui
de căţel care nu mai puteau ajunge la mama lor; şi nici ea la ei. După ce-i
scosese şi-i dăduse căţelei, se dusese la cursuri, aşa, plin de noroi,
scuzându-se că a intrat într-o baltă pe care n-o văzuse la timp. Dar nimeni nu
era interesat de noroiul de pe pantofii lui Sabin, căci el tot era o lumină,
lângă care ţi-ai fi dorit şi tu să fii, spre propria-ţi luminare. Iar studenţii
simţiseră asta şi îl iubeau enorm pentru marea lui bunătate pe care zadarnic
încerca s-o ascundă, pe de o parte nespunând niciodată când ajuta pe cineva
(lucru pe care-l făcea întotdeauna cu discreţie, dar, evident, faptele se
aflau), pe de alta, prin înfăţişarea sa care, dacă nu-l cunoşteai, inspira mai
degrabă teamă: foarte înalt, impunător, sobru, aproape morocănos. Dar nimeni
dintre cei care-i stătuseră în preajmă nu se mai lăsa păcălit de aparenţele
acestea. Studenţii lui, nici atât. De altfel, îl şi porecliseră „Mama răniţilor”.
Trandafirii
perfecţi ai lui Mihnea, în loc să mă dea pe spate, mi l-au amintit pe Sabin şi
felul în care îmi oferea flori. Nu mi-a adus niciodată o floare din florărie, şi
nu pentru că era un zgârcit. Dumnezeu ştie de unde fura câte-o floricică, cu
coada scurtă, pe care-o aducea pitită sub haină şi mi-o întindea când mă aşteptam
mai puţin, uneori smotocită, şifonată sau chiar pălită de atata stat în
buzunar. Poate că sunt defectă de la natură (căci se pare că şi partea de
creier pe care-o folosesc eu nu-i cea folosită de toată lumea), dar n-aş da toţi
trandafirii perfecţi din lume, cu tot cu ambalajele lor sclipitoare, pe o
singură floare şifonată de la Sabin! Poate şi pentru felul în care o oferea. Aşa
cum era el: simplu, direct şi cu sufletul pe tavă.
Când
Mihnea mi-a întins, în plină iarnă, galant, trandafirii, eu l-am văzut pe
Ladaru, într-un sfârşit de primăvară, venind grăbit la mine, între două ore de
curs, scoţând de sub haină şi întinzându-mi cu bucurie o floare mov de ciulin,
adresându-mi-se cu mirarea unui copil: „Ai mai văzut, tu, ceva atât de frumos?”
Acasă,
pe marginea patului, fără vlagă, privesc la Mihnea cum aşează, meticulos,
trandafirii în glastră.
-
De ce lăcrimezi? mă întreabă.
Ridic din umeri. Ce să-i spun?
-
Nu trebuie să fii aşa emoţionată! Îţi voi mai oferi multe
flori, am să te sufoc, te vei împiedica de ele prin toată casa! îmi spune
exaltat. Apoi ceva mai stins: când îmi voi permite, desigur. O să-ţi placă, nu-i
aşa?
-
Sigur..., răspund ca din altă lume, simţindu-mă vinovată,
nemernică şi nelalocul meu pentru că Mihnea nu ştia şi, chiar dacă ar fi ştiut,
nu cred că ar fi-nţeles, că eu plâng pentru o floare pierdută de ciulin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu