Florentina Loredana Dalian

luni, 4 aprilie 2022

Acuțitoza

 



La festivalul „Mărul de aur”, la masă, în elegantul restaurant „Cora” din Bistrița. Eu, prozatoarea, între câțiva epigramiști. Între două feluri, vorbim despre daltonismul lui Todo, cum îl afectează, încerc să-l ispitesc în culori, să văd de le ghicește. Careva mai zice ceva despre o boală (alta), despre pastile/ medicamente și mă trezesc și eu că nu-mi găsesc cuțitul, disperare mare, că urma să vină felul doi și, cum am fost crescută la pension (Vorba maică-mii, când o agasez cu mofturile mele: „Am uitat că pe tine te-am crescut la pension!”), nu concepeam să mănânc fără cuțit. Și atunci Todo ne întreabă, vădit interesat: „Cum se numește boala asta, când nu-ți găsești cuțitul?” Lângă mine, Grigore se prăpădește de râs, auzi, cum e aia cu boala de cuțit? Laurențiu, după un moment de gândire atentă, îi dă răspunsul: „Cuțitoză!” Eu îl corectez: „Acuțitoză!”, iar el admite, da, da, că dacă era cuțitoză însemna că... Ceilalți mai adaugă și ei câte un simptom. Râdem cu lacrimi și cu zguduieli, dar continuăm discuția în modul cel mai serios posibil.

Credeați că umoriștii sunt oameni normali? Nu, umoriștii nu sunt oameni normali, ei văd realitatea în 5D, luați-i ca atare, dar vă puteți baza pe ei dacă doriți să vă definească bolile ori chiar să vă diagnosticheze. Credeați că umoriștii sunt oameni veseli? Chiar dacă par, e bine să știți că ei absorb ca un burete tristețea lumii și o returnează aceleiași lumi sub formă de leac. Să facă lumea asta un pic mai veselă și, deci, un pic mai sănătoasă. La cap. Și, implicit, la trup. Dar mai ales la suflet.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 4 aprilie 2022

 

vineri, 11 martie 2022

Geneza


 


 

          Aceasta e tema expoziției spre vernisajul căreia mă grăbeam aseară, pe o vreme de primăvară-iarnă, la Muzeul Județean Ialomița unde Amy, pe care n-am mai văzut-o demult, a adus o expoziție itinerantă cu zeci de artiști plastici. Nu, n-am să zic despre expoziție, că desul de bine au zis cei care au vorbit-o: Amy, Amelia, dl. Petre. Florin V. - nevorbit de doi ani de pandemie - se răzbună, dar nu știu cum, parcă ne și bucurăm. E drept că mă și amuz puțin cu Vasile I. aflat de-a stânga mea. De-a dreapta mea - domnul profesor Aionesei. E și Gică D. Afară, la țigară. Vine mai târziu. Mai salut câțiva, până la momentul oficial, mă bucur de revederea cu Doinița, cu Amy, după multă vreme. Lume buluc, cum n-am mai văzut demult la o manifestare culturală. Asta-i bine. O revăd chiar și pe Vali R., veche cunoștință, pe care n-o mai văzusem de o sută de ani. Eu am recunoscut-o, ea, pe mine - nu. E clar că m-am schimbat mult (asta, ca să rămân în registrul optimist). Ea e la fel cum o știam: optimistă. Abia așteaptă s-o taie în Tenerife la plajă. Și, bineînțeles, la bridge.

          Ascultăm alocuțiunile, ne bucurăm (sau ne întristăm, după caz) de picturi, expuse la două etaje, admirăm, vorbim, formăm grupuri-grupulețe și neapărat ne pozăm. Să fie, să știm, să păstrăm memoria clipei. Îmi vine târziu ideea să-i iau un interviu lui Amy. Dar nu prea târziu. Mergem jos și facem interviul în acordurile unei muzici frumoase instrumentale care învăluie tot muzeul. Amy e obosită și emoționată, dar nu se lasă.

          La întoarcere, deja se înnoptase, fulguia ușor în lumina farurilor, părea că merg printr-o poveste. E frig. Lumii noastre îi e frig. În povestea asta e bine, că frigul de afară se compensează cu căldura venită dinspre oameni. Dar în altă poveste, frigul se face și mai frig. Acolo e război. Sau, mă rog, cum i-o fi zicând: operațiunea Albă-ca-Zăpada, Crinul-Alb sau Scufița Roșie. Totuna, câtă vreme  vorbește de frigurile lumii, de sloiurile de gheață din oameni. Arta ne mai salvează. Ne mai salvează măcar speranța. Și ce frumos ar fi, dacă ne-am iubi!

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 11 martie 2022

luni, 7 martie 2022

Lectura - între bucurie, tristețe și lecții de viață

 

          

 Întâlnire literară la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Slobozia, 07 martie 2022



Se întâmplă rar, ca autor de literatură, să ai bucuria ca scrierile tale să fie discutate, analizate, întoarse pe toate părțile, să afli ce îi place cititorului, sau ce îi place mai puțin sau deloc, ce personaje create de tine au impact mai mare și de ce. Eu am avut această bucurie (și) astăzi, poate mai mult ca oricând, în ciuda contextului apăsător care a pus stăpânire pe lume în ultima vreme. Școala trebuie să continue, lectura de asemenea, iar dacă acestea sunt încununate de întâlnirea dintre autor și cititori, cu atât mai mult cu cât aceștia sunt elevi, împlinirea este și mai mare.

          Inițiativa și organizarea au aparținut profesoarei de limba și literatura română Loredana Stan, la rândul ei autoare de literatură, iar întâlnirea a avut loc la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Slobozia (a cărei elevă am fost și eu cândva, demult), în cadrul cursului opțional de  literatură. De data aceasta, micii/ mari cititori au fost elevi de clasa a IX-a, de la clase cu profil filologic. Când spun „mici”, am în vedere vârstele lor fragede (15-16 ani), iar prin „mari”, mă refer la maturitatea, seriozitatea și priceperea cu care s-au aplecat asupra textelor de proză scurtă din cartea mea „Hanul dintre vii”, fapt dovedit de discuția interesantă pe care am avut-o împreună legat de acestea, dar și de literatură, în general, discuție pentru care se pregătiseră temeinic înainte, coordonați de profesoara lor, despre care am mai spus și cu altă ocazie că este un mentor cum și-ar dori oricine să aibă.

          Ce m-a încântat în mod cu totul deosebit a fost maniera de abordare a lecturii/ literaturii, meritul aparținând doamnei profesoare care a determinat elevii ca, în urma lecturii, să puncteze chestiuni esențiale în dezvoltarea apetitului lor pentru citit, dar și a modului de comunicare a impresiilor de lectură. Fiecare dintre participanți (peste 20 de elevi) a avut de întocmit un jurnal de lectură cu 10 întrebări/ puncte cheie de discutat, printre care: temele și problematica abordate, sentimentele pe care le-a stârnit în cititori lectura, personajele preferate (de ce?), asocierea cu alte opere literare sau din alte arte, lecția (lecțiile) de viață care s-au desprins, ce le-a plăcut mai mult sau ce nu le-a plăcut, ce modificări ar aduce textelor, dacă ar face-o, dacă și de ce ar recomanda sau nu cartea, precum și întrebări și impresii pentru scriitoare. Practic, toți elevii clasei au realizat un jurnal de lectură, pe Google classroom, pentru care au primit note (majoritatea de 10, după cum am aflat ulterior).

          Am apreciat atât modul în care a fost moderată discuția, cât și implicarea fiecărui participant, felul în care au răspuns elevii solicitărilor (nu puține), precum și întrebările adresate. Am aflat că, așa cum era și firesc, textele care au avut un impact mai mare asupra lor au fost cele în care personajele aveau vârste apropiate cu ale lor („La noi, de ce nu vine Moș Crăciun?”, „Balerina”, personajele Ileana, profesoara de română, dar și mama din textul „Bradul”). La capitolul „modificări/ îmbunătățiri”, majoritatea și-au exprimat opțiunea pentru texte mai lungi, cu acțiune mai detaliată, dar și posibile schimbări de atitudine ale unor personaje sau unor replici ori chiar ceva mai puțină tristețe. Am apreciat foarte mult exprimarea acestor opinii, deși la început păreau un pic reticenți, din teama de a nu mă supăra. I-am încurajat în acest sens, atât eu cât și doamna profesoară, spunându-le că o discuție civilizată în care ne exprimăm opinii diferite nu poate fi motiv de supărare, ci chiar - dimpotrivă - poate fi asimilată unei discuții între prieteni.

          Dacă ar recomanda cartea? Da. Pentru varietatea temelor abordate, povestiri complexe, pentru anumite învățături și pentru personaje ori situații în care se pot regăsi. Dintre operele literare sau nu cu care ar asocia unele dintre texte au fost citate: „Domnul Trandafir” de Mihail Sadoveanu („Balerina”), „Desculț” de Zaharia Stancu (”La noi, de ce nu vine Moș Crăciun?”), „Alias Grace” de Margaret Atwood, dar și opere cinematografice. Câțiva au ales câte un citat preferat, justificându-și alegerea.

          Dintre lecțiile de viață pe care au spus că le-au desprins din texte au enumerat: să nu judecăm oamenii după înfățișare, să fim puternici în orice situație, să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Întrebările elevilor au fost profunde și interesante, mi-a făcut plăcere să răspund, deși nu sunt convinsă că m-am ridicat la înălțimea așteptărilor lor. M-au rugat să le fac recomandări de lectură potrivite vârstei lor, să le povestesc despre obstacolele întâlnite de scriitori, mai ales ca începători, să le spun cum ar trebui să se raporteze scriitorul la contextul politic, au dorit să știe ce mesaj am intenționat să transmit prin scrierile mele, ce text literar îmi place mai mult, din opera altor scriitori, dar și din ce am scris eu, dacă există o „cantitate limitată” de inspirație, dacă aceasta se termină și dacă există modalități de a o reactiva.

          Din punctul meu de vedere, a fost o reală încântare acest dialog care a durat aproape două ore. Nu-mi rămâne decât să închei mulțumind doamnei profesoare Loredana Stan și minunaților săi elevi, cu speranța că, așa cum mi-au spus, textele mele i-au ajutat să cunoască/ înțeleagă mai bine lumea exterioară. Iar eu promit că le voi urma îndemnul, acela de a continua să scriu.

 

Florentina Loredana DALIAN

Slobozia, 07 martie 2022

 





 

miercuri, 2 februarie 2022

Februarie

 


Mersul acela cu pași târăgănați, prin centrul capitalei unde nu te vede nimeni, unde nu exiști, unde poți fuma liniștit pe o stradă mai dosnică, cu ochii ațintiți pe clădirea Electrica; să se facă lumină!

să fii tu, dar să-ți fie milă de alții, de toți cei de dinainte pe care nu-i știi, să simți cum durerea lor trece prin tine, nu fără urme, cum face sângele să țâșnească lăsând împunsături mai ascuțite decât cele de baionetă;

să simți răul în toți porii, dar să continui să te prefaci, că n-a fost niciun război, că nici nu va fi, că lumea a dormit dintotdeauna pe un pat de flori, să zicem lăcrămioare, florile tale preferate;

apoi să-nțelegi că, de fapt, lumea a dormit pe un pat de lacrimi...

 

Doi pași la stânga, doi la dreapta, înfășurată-n blană ca o Karenină second-hand, în frigurile lui februarie zisă și luna iubirii.

Bulshit!

Ți-ai ars degetele, ți-ai ars iluzia, ai crezut că e el, n-a fost.

Bulshit again!

Aruncă chiștocul în scrumiera mașinii, nu pe jos – ești femeie civilizată, deși îți vine să-l strivești sub tălpi odată cu toate iluziile spulberate.

 

Te credeai deșteaptă, puternică, Și mai cum?  Frumoasă – aha!  (asta a fost acum o mie de ani).

Urci în mașină, nu te mai privești în oglinda retrovizoare, arunci doar o privire fugară, vezi poarta mică din fier forjat în toată încremenirea ei de poartă  prin care nu iese nimeni.

 

În fine, dai semnalul de plecare, apoi îți apare iluzia în carne și oase, nu mai e doar un fum, un gând, o dorință, e un vis cu mască; îi zici șoferului să-i dea un claxon s-o dea la o parte, să nu calci pe ea ca pe o iluzie oarecare, merită o soartă mai bună decât să sfârșească banal călcată de-un opel corsa și ăla roșu unde mai pui,  apoi îți vezi de drum, de neastămpărul plecărilor și-atât.

Te întrebi doar atât: ce lași în urmă, ce mare nimic va mai fi și amintirea ta în vreo inimă care n-a bătut la fel.

 

Florentina Loredana Dalian

Slobozia, 02 februarie 2022