Vizite mizileno-constănţene

      De vreo trei ani încoace, fac ce fac (sau mai bine zis fac ce nu fac) şi nu reuşesc să ajung în ianuarie la festivalul "Romeo şi Julieta la Mizil". În vreo doi ani a fost viscol; anul acesta a fost Tecuciul. Aşa, neputând să fiu în două locuri deodată, am renunţat la Mizil, deşi aveam o menţiune acolo, la poezie. Plănuisem, ca şi în anii anteriori, să merg împreună cu cei trei... nu, nu crai, cu cei trei CUCi de la răsărit, adică din Constanţa, staful Cenaclului Umoriştilor Constănţeni: Ananie Gagniuc, Dan Norea şi Petru Brumă. Cum eu nu m-am dus, au venit ei la mine, duminică. Să-mi aducă Dan nişte antologii şi dacă tot veneau de unde veneau, şi diploma. 

     După ce i-am dat lui Norică reperul, i-am spus că ies la balcon. "Da, zice, păi tot venim noi de la Romeo şi Julieta, o să-ţi cântăm o serenadă." Aş, s-a lăudat! Probabil nu s-au pus de acord care să fie Romeo. Îi aud bombănind pe scări, că lipseşte covorul roşu. De parcă ei numai covoare purpurii îmi aştern de câte ori merg la Constanţa!

"Nu ţi-am adus nimic, nicio floare, nu că nu meritai, da-n oraşul ăsta nu vezi floare, nu vezi florărie.", începe Noni în loc de bună ziua. M-am dat panseluţă: "Păi nu sunt eu floare, ce-mi mai trebuie concurenţă?" Introducerea fiind făcută, Noni mă ia la interogat: "Budă ai?" Se-nţelege că nu la statuia lui Budha se referea. "Am două", mă dau mare. "Da, da' eu n-am două!", sare cu replica. Eh, nimeni nu-i perfect!

     Ne-am povestit, ei mie de Mizil (unde am înţeles că a fost super), eu lor de Tecuci, am mai vorbit de confraţii noştri umorişti, de cărţi, de reviste, de planuri, am recitat epigrame. Noni a ţinut să se pozeze cu linguriţele, ca să-şi amintească cu ce ar trebui să mănânce, ca să scape de kilogramele în plus. Eu mi-am zis că poza prinde bine, ca indiciu pentru poliţie, în cazul în care îmi dispar linguriţele. 

     La plecare, Dan m-a taxat de cotizaţia pentru CUC şi UER, dându-i prilej lui Noni să mă compătimească: "Vai de tine! Şi... fără floare... şi cu banii luaţi!" După câteva ore, acelaşi Noni mă sună să-mi spună să nu-mi fac griji, că ei sunt (încă) întregi. Ce-i drept, după un ocol cam mare, că Norică, ameţit de fel, ori poate de ţuica producţie Munteni-Buzău pe care o băuseră Noni şi Petru (mai degrabă de oftică), a intrat pe autostradă pe sensul spre Bucureşti, în loc de Constanţa. Când aud de peripeţiile lui Norică la volan, mă simt şoferiţă! Mie nu mi-a reuşit până acum decât să ratez ieşirea la timp din autostradă, dar nu şi intrarea. Chiar el recunoaşte că o asemenea performanţă e greu de atins. Nu şi pentru el! 

     A, am uitat să zic, că n-au plecat cu mâna goală, ci cu câte o carte "A unsprezecea poruncă", ediţia a II-a, cu care au ţinut să se şi fotografieze. Dar, vorba lui Noni, tot eu cu banii luaţi :) Le-aş spune prietenilor mei că îmi sunt tare dragi, că mă bucur ori de câte ori ne vedem, chiar şi în mare viteză; dar nu le spun. Că cine ştie ce epigramă îmi trânteşte Norică, ce text umoristic îmi arde Noni şi ce rondel-brumărel îmi altoieşte Petru. Cu umoriştii trebuie să fii întotdeauna atent cum vorbeşti. Că numai ce te trezeşti că-ţi iau vorbele şi le sucesc şi le răsucesc, de nu mai ştii nici tu, biată fiinţă raţională, ce-ai zis sau ce-ai vrut să spui. Să trăim (bine şi cu cine ne place) şi să ne mai vedem! 

Slobozia, 03 februarie 2015

Prietenie

Gânduri dulci-amărui

Multă cerneală a curs, destui copaci s-au tăiat pentru paginile scrise despre prietenie. "Sentiment de simpatie, de stimă, de respect, de atașament reciproc care leagă două persoane..." Aşa începe definiţia din dicţionar. Dar cum poţi cuprinde ceva atât de profund într-o definiţie? Nu poţi prinde toate sensurile nici într-un roman, toate subtilităţile şi trăirile prieteniei. Singure, gesturile vorbesc. Şi tăcerile. Tăcerile alături de celălalt, care lasă inimile să-şi vorbească. Nu, n-am să scriu nici eu un roman. Doar voi descrie.

          Stau la masă, alături de Gabi. Conversăm. De una, de alta... Fusesem pusă în temă despre prietenia dintre el şi Nicu. Bănuiam o amiciţie bazată pe interese comune, pe gusturi şi împletiri ale sufletului. Relaţie destul de des, altfel, întâlnită. Prietenia e totuşi mai mult. Mi-a fost dat să mă conving. La un moment dat, îmi exprim neliniştea că urma să mi se termine ţigările (ştiiiu, nu-i frumos! lăsaţi!). Întreb chelnerul, dar îmi spune că nu ţin acolo. Nici nu ştiam de unde aş putea lua. Îl fericesc pe Gabi care fumează pipă. Are tabachera plină cu tutun de bună calitate, frumos mirositor. Tocmai îmi făcuse apologia pipei, îmi spusese că sunt unele foarte elegante, de damă. Că nu-i mai place să fumeze ţigări, că put şi mai sunt şi nocive. Numai ce-l văd că scoate un pachet de Kent cu o ţigară în el, pe care mi-l întinde, scuzându-se că n-are mai multe. Mă uimesc, desigur. Adică mă crucesc de-a dreptul şi îmi exprim "cruceala" prin vorbe: "Păi, cum aşa? Ce caută ţigările la tine în geantă?" Tocmai mă pregăteam să-i ţin o teorie. Va să zică fumezi pipă, încerci să mă corupi şi pe mine, dar umblii cu ţigări la purtător. Nu-i frumoooos! Nu-mi mai dă timp, explicându-mi: "Trebuie să am permanent o ţigară la mine, pentru Nicu. S-a lăsat de curând de fumat, deci el nu mai are voie să poarte. Dar când îl apucă dorul, uneori turbează, aşa că eu trebuie să vin cu doza de prim-ajutor." Eh, de data asta am rămas fără cuvinte. Când mi le-am găsit, mi-am exprimat îngrijorarea. Va să zică, dacă eu fumam doza de prim-ajutor pentru Nicu, ce se făcea el, Gabi, dacă pe acesta îl apuca turbarea când n-avea ţigară la el? "Sper să nu-l apuce în seara asta. Iar mâine, prima grijă e să mă aprovizionez." Un gest aparent banal, care, la o privire superficială, ar putea trece drept unul obişnuit sau chiar nebăgat în seamă. Şi totuşi: ce osteneală să porţi permanent grija unei ţigări care nu trebuie să-ţi lipsească din geantă, chiar dacă nu-ţi trebuie ţie. Sau tocmai pentru că nu-ţi trebuie ţie, ci... prietenului. Câtă delicateţe în gestul acesta!

          Mă întreb dacă eu am mereu la mine, nu ţigara (că n-a fost cazul, eu am mereu, că-s fumătoare, deci n-ar fi pentru mine o corvoadă), ci vorba potrivită prietenului aflat în nevoie, privirea pentru situaţii de urgenţă, strângerea de mână, mângâierea, gestul, zâmbetul,  lacrima... Şi tare mă tem că umblu cu traista goală. Ştii tu, Prietene, de câte ori într-o săptămână, când am simţit prin nu ştiu ce fire nevăzute, că sufletul îţi e tulburat, de câte ori am pus mâna pe telefon să te sun, dar n-am făcut-o? Tot îmi spuneam că mi s-a năzărit că poate am închipuiri, că, şi de n-ar fi aşa, ce aş putea eu să-ţi spun? De parcă ar fi fost musai să-ţi fi spus ceva! Poate că vocea mea rostind banalităţi ar fi fost suficientă, poate doar faptul că gândul mi-a zburat către tine în clipele acelea...

Dar eu, raţionala lui peşte, îmi găseam scuze că poate te-aş deranja. De parcă n-aş fi ştiut că nu-i aşa! Şi-atunci mă întreb: am eu habar ce-i prietenia, sau doar mi se pare?

Slobozia, 01 februarie 2015

Seară de muzică, poezie şi istorie la Tecuci

Editura "Eikon", 30 ianuarie 2015, Tecuci

Jurnal de risipită

 

Mirabile întâlniri, frumoase "întâmplări" se produc uneori, ce-i drept destul de rar, când oameni făuritori de frumos, consumatori şi răspânditori ai acestuia se întâlnesc. Vineri seara, 30 ianuarie 2015, locul faptei a fost Casa de Cultură din Tecuci, o construcţie cu o arhitectură deosebită, din vremuri de altădată, când fiecare detaliu era lucrat cu artă şi minuţiozitate, una dintre puţinele astfel de construcţii pe care le-am văzut renovate, iar nu lăsate pradă uzurii timpului. Cei care au fost gazde primitoare: prof. Mircea Călianu, managerul Casei de Cultură din Tecuci și Cristian Pohrib, directorul Radio Tecuci.

          Iniţiatorul şi moderatorul: Valentin Ajder, director al editurii clujene "Eikon", una dintre puţinele edituri din ţară care îşi îndeplinesc cu sfinţenie menirea: publicare de literatură de calitate, atât contemporană, cât şi din trecut, lansări de carte în toate oraşele ţării, lecturi publice şi alte şi alte "năzbâtii" menite să hrănească sufletul, prea încercat în vremuri aflate sub dictatura banului, a comerţului de orice fel şi cu orice mijloace, a publicităţii deşănţate şi a promovării non-valorilor. 

            Spre o astfel de frumoasă întâmplare m-am grăbit şi eu, ce-i drept cam tare, de vreme ce la intrare în comuna Tudor Vladimirescu vigilentul radar m-a surprins cu 70 Km/h. Amendă pentru viteză nu luasem până acum în cei 13 ani de şoferie (eu făcând parte mai degrabă din categoria celor care merită amendaţi pentru viteză prea mică), dar se pare că totul are un început. Am luat-o, s-o port sănătoasă, trebuie să nu uit s-o plătesc luni, că eu şpagă nu dau (aviz amatorilor!). Oricum, îi mulţumesc domnului poliţist că m-a prevenit că niţel mai încolo e un alt radar. Şi n-a glumit! Aşa că, de-oţi trece vreodată prin Tudor Vladimirescu (între Galaţi şi Tecuci), călcaţi cu nădejde şi simţ de răspundere frâna. Chit că pe-acolo nu circulă nici măcar o găină. Circulă, în schimb, mai bine zis stau la pândă... sticleţi. 

          Ce m-a "mânat în luptă" au fost două motive... literare: primul - faptul că anul trecut am publicat la Eikon ediţia a doua a cărţii de proză scurtă "A unsprezecea poruncă" şi cel al apariţiei cărţii de debut, la aceeaşi editură, a poetei slobozene Carmen Tănase, carte de poezie intitulată "Comprimate de timp". Felicitări, Carmen, şi la mai multe şi bune cărţi!

          Seara a debutat cu muzică, interpretată de Valentin Ajder (chitară/ voce) şi a continuat, într-o atmosferă minunată cu poezia poeţilor botoşăneni Nicolae Corlat şi Gabriel Alexe, urmaţi de recitalul poetei Carmen Tănase care, în momentul când a urcat pe scenă, şi-a văzut şi ţinut în mâini pentru prima dată cartea. Valentin Ajder ne-a destăinuit că aceasta fusese scoasă din tipar la ora 5 dimineaţa, în ziua respectivă. 

Îmi spusese Valentin să fiu pregătită să citesc câteva fragmente de proză, iar eu, conştiincioasă, îmi pusesem semne în carte. Numai că, puţin inainte de-a urca pe scenă, am simţit un imblod căruia i-am dat curs, impulsivă cum mă ştiu. Nu ştiu de ce aveam impresia că lectura de proză din cartea mea (fie şi o proză mai poetică) ar fi stricat magia care se crease în sala Studio, astfel că am luat hotărârea, aprobată iniţial cu o mică rezervă de moderator (parcă aşa am simţit), de a recita o poezie din creaţia mea, şi anume "Spovedanie". Valentin Ajder mă ştia prozatoare, aşa că l-am surprins, plăcut se pare, de vreme ce la final mi-a spus că abia aşteaptă să-mi publice poezia. În pauză, o tânără doamnă din Tecuci, cu care mă vedeam pentru prima dată, a venit la mine şi mi-a spus: "Trebuie neapărat să vă pup şi să vă îmbrăţişez pentru poezia pe care aţi recitat-o!". Reacţia sa mi-a amintit de una aproape identică, doar o idee mai rezervată, a părintelui Sorin de la Rm. Vâlcea, după ce am recitat, cu vreun an în urmă, aceeaşi poezie: "Doamnă, îmi vine să vă iau în braţe şi să vă pup pentru poezia asta în care m-am regăsit atât de mult!" În ce mă priveşte, dau orice critică elogioasă a oricărui renumit critic, pe astfel de reacţii la cald. Aşadar mi-am notat: când vreau să fiu pupată şi strânsă în braţe, îmi recit "Spovedania".

          După introducerea făcută de muzică şi poezie, s-a trecut la lucruri mai grave.

Doamna Mariana Sipoş, care a lucrat 12 ani în Televiziunea Română, în redacţia cultural-muzicală a regretatului om de cultură Iosif Sava, fostă ambasador al României în Columbia (2006-2010), a prezentat cu multă savoare cartea sa  „Destinul unui disident: Paul Goma”. Profesorul de istoria religiilor Marius Vasileanu a recenzat două noi şi interesante apariţii: „Admirabila tăcere-Jurnal”, de Alexandru Mironescu şi "Universalism românesc" de Sandu Tudor (cunoscut şi ca Daniel de la Rarău sau monahul Agaton de la Mănăstirea Antim, iniţiatorul "Rugului aprins"). 

          Valentin Ajder a adus în atenţie o carte deosebită, pe care mi-am achiziţionat-o şi eu: "Maria cea fără de moarte" de Gaby Michăilescu, Maria fiind de fapt celebra şi fascinanta artistă Maria Tănase. Domnul Ajder a vorbit cu multă pasiune despre autorul Gaby Michăilescu, cel care i-a fost impresar Mariei (şi nu numai), un om de cultură vastă, aproape ieşită din comun, cu o memorie fantastică păstrată intactă până la vârsta de 97 de ani, când a încheiat socotelile cu viaţa aceasta. Fascinant a fost şi filmul prezentat despre acelaşi Gaby Michăilescu şi actriţa Mania Antonova ("Despre un impresar şi o actriţă", producţie TVR, regia Radu Găină).

          La final, au fost exprimate câteva opinii de către scriitorul Sterian Vicol, redactorul-şef, fondatorul şi realizatorul revistei "Porto Franco" din Galaţi, revistă pe care am şi primit-o. 

          Când am plecat la Tecuci, deşi întotdeauna plec cu convingerea că voi participa la manifestări frumoase, că voi întâlni oameni interesanţi, nici pe departe nu mă aşteptam ca seara culturală pe care am petrecut-o să fie atât de reuşită şi încântătoare. Au fost mai bine de patru ore de literatură, istorie, muzică, desfăşurate într-o linişte desăvârşită (aş fi zis "ca în biserică", dacă în biserică ar fi întotdeauna linişte) la finalul cărora nimeni nu se îndura să se ridice de pe scaune. Tecuciul, un oraş despre care unii ar fi tentaţi să spună că nu există pe harta culturală, este un oraş în care se petrec multe evenimente frumoase, care are şi un cenaclu literar "Calistrat Hogaş", al cărui nou preşedinte a fost ales în persoana lui Cristian Pohrib, fostul preşedinte Dionisie Duma rămânând preşedinte onorific, un oraş cu 11 membri în USR şi cu alţi doi "pe drum", un festival de poezie etc, un oraş în care m-aş întoarce oricând cu plăcere. 

          Seara a continuat la restaurant şi la o cafenea până... spre dimineaţă într-o atmosferă mai relaxată, dar tot presărată cu muzică şi poezie, cu glume şi uşoare tachinări, o seară în care eu şi prietena mea Carmen ne-am bucurat de compania unor oameni speciali ca: Valentin Ajder (Cluj), Nicolae Corlat, Gabriel Alexe (Botoşani), Dionisie Duma, Cristi Pohrib şi Dan Vâţă (Tecuci), Sterian Vicol (Galaţi).

          Mulţumiri editorului Valentin Ajder, precum şi gazdelor noastre generoase din Tecuci, pentru această frumoasă întâmplare demnă de notat în cartea sufletului!

Slobozia, 31 ianuarie/ 01 februarie 2015

Evenimentul în presă: "Tecuceanul"