O găsisem în culise, într-un colț, cu fața la perete, îngenuncheată pe un scaun, aplecată în față peste spătarul acestuia, strângând trofeul la piept. Mă ghidasem după suspinele pe care le auzisem din hol, în timp ce verificam ultimele aspecte ale sălii, înainte de a o părăsi, cu grijă să las totul în regulă, să nu uit ceva, până să fie încuiată. Acum, că orchestra plecase cu tot harnașamentul, că dispăruse și zumzăiala tinerilor surescitați și emoționați de concurs, era o tăcere atât de grea și apăsătoare, tăcerea aceea care mă sfâșie de fiecare dată când totul se termină, aduncându-mi inevitabil nesuferita întrebare: Și-acum ce?
- Sabina, tu ești? Ce faci, plângi sau îți sufli nasul?
A tresărit ușor, apoi mi-a dat lămuriri printre lacrimi, rămânând în aceeași poziție aplecată, cu spatele la mine:
- Plâng. Și aș vrea să-mi suflu nasul, dar n-am în ce.
I-am întins un șervețel, l-a luat fără să mă privească și a reacționat printr-un refuz la încercarea mea de-a o întoarce cu fața. Eram total nedumerită. Era câștigătoarea trofeului la secțiunea de dirijat, fusese atât de uimită și de zăpăcită încât se împiedicase de podium, nevenindu-i să creadă că s-a clasat cel mai bine din cei șase finaliști. Și acum bocea de parcă i se înecaseră toate corăbiile cu echipaje cu tot.
- De ce plângi? Din cauza trofeului, de fericire?
- Din cauza trofeului, dar nu de fericire.
- Poftim? Dar atunci de ce?
- De singurătate!
Se întoarse brusc spre mine, fixându-mă cu ochii ei de un albastru foarte deschis din care izvorau scântei:
- N-am știut că succesul poate să doară atât. Mai auzisem niște lucruri, dar nu le luasem în seamă, nu erau ale mele. Chiar e succesul despre singurătate?
- Succesul e cel mai adeseori despre singurătate. Bun venit în club!
Ce sens ar fi avut s-o aburesc cu povești cu zâne? Simțise asta pe pielea ei, acum avea nevoie numai de o confirmare. Totuși nici nu puteam s-o las așa, m-am străduit s-o determin să vorbească, să dea amarul din ea, ca să poată merge mai departe. Probabil simțea și ea aceeași nevoie.
- Am fost atât de fericită, încât nici n-am avut timp să-mi dau seama când s-a făcut gol în jurul meu. Ceilalți au plecat, după niște felicitări de complezență, s-au dus să-și sărbătorească propriile reușite, dar abia dacă m-au privit la plecare.
- Și tu de ce nu ești cu ei? Presupun că nu ți-a interzis nimeni...
- N-am chef de prefăcătorii, nu vreau să mă simt în plus printre ei.
- Ascultă, fată frumoasă și nătângă, nu vreau să fac pe deșteapta, dar nici nu mă poți prosti. Nu ceilalți sunt durerea ta, ei se vor întoarce curând în țările și viețile lor și poate nu vă veți mai vedea niciodată. Poți alege să taci, dar dacă vorbești, spune-mi adevărul. Îți înțeleg reținerea, secretele noastre sunt ca niște comori pe care nu vrem să le arătăm celorlalți, de teamă că le-ar putea mânji, dar eu am aflat după zeci de ani că e mult mai bine să spui, să te vulnerabilizezi, decât să ții durerea în tine. Nu face decât să te macine, lent și sigur, precum apa cu pietrele. Te ascult. Sau, dacă nu, hai să ieșim, că ne încuie aici.
S-a hotărât greu, strângând și mai tare trofeul la piept, se agăța de el ca de singurul lucru care-i mai rămăsese ancoră.
- Mai rău e că a plecat și el.
- Iubitul tău?
- Nu.
- Dar al cui?
O urmă de zâmbet i-a schimbat pentru o clipă expresia feței, apoi a revenit:
- Al nimănui. Adică, știți, cum să zic... nu e iubitul meu, dar cât am stat la festival, zece zile, am crezut că s-a legat ceva între noi, știți, sunt acele semne, semnale de care nu ești sigur, dar care nici nu te pot păcăli, nu știu să explic.
Am scutit-o de explicații. Îmi dădusem seama de cine vorbea, trebuia să fii orb să nu vezi că între ei exista o atracție mai mult decât magnetică, văzusem și cum o privea la repetiții, și cum își căutau prezența unul altuia, și felul cum își zâmbeau. Am încurajat-o să continue.
- M-am simțit prost că el a ieșit pe locul doi, ba chiar îmi dorisem mult ca el să câștige, dar ce vină am eu, dacă juriul... Am sperat să mă felicite altfel, mai călduros, dar a făcut-o cu multă răceală, apoi a plecat împreună cu ceilalți, adică... de gât cu solista.
- Dă-l în mă-sa! Pardon, scuză-mă! N-am vrut să sune astfel, așa mi-a ieșit. Știu că din afară lucrurile se văd altfel, mult mai relaxat, dar tu... of!
- Și eu ce fac acum?
Doamne, ce grele-mi sunt momentele când un tânăr îți fixează privirea și te privește cu speranța înecatului, de parcă tu ai fi ultima sa barcă de salvare, și te întreabă ce să facă, de parcă ai ști, de parcă n-ai fi trăit atâția ani degeaba și în astfel de situații n-ai fi la fel de prost ca acum treizeci de ani! Totuși, trebuia să-i dau un răspuns. De unde mă-sa știi că nu greșești când dai sfaturi?!
- Ce faci tu acum? Îți spun ce aș face eu, de exemplu, deși variantele sunt multiple. Îți ștergi naibii mucii de la nas, te duci în baie și-ți refaci machiajul, îți tragi o greblă prin păr, îți iei trofeul și îl ții așa la vedere, nu-l ascunzi, nu te rușinezi că ai fost mai bună, și te duci la restaurant după prietenii tăi. Te așezi demnă pe un scaun, îți comanzi ceva și încerci să te comporți normal.
- Nu cred că pot! Și dacă-l văd pe el de gât cu Marina?
- Dacă-l vezi, îl vezi! Certitudinea e mai bună decât închipuirea. Măcar știi cum stai. Iar dacă Zburătorul tău e bărbat și nu încălțător de pantofi, dacă între voi sentimentele sunt reale, așa cum mi s-a părut chiar și mie că ar fi, o să lase naibii gâtul ăleia și va reveni la tine.
- Și dacă nu?
- Dacă nu, nu! Te-apuci și dirijezi mental o simfonie, una d-aia supărată, cu multe alămuri și tobe și ce mai vrei tu și, dacă nu reușești să te descarci în felul ăsta, îi trântești ăluia trofeul în cap (totuși ai grijă să nu i-l spargi!) și-i spui să-l păstreze, că ție nu-ți mai trebuie, apoi pleci la fel de calmă cum te-ai dus.
Râde. Măcar atât am reușit să fac, să-i șterg lacrimile și s-o determin să râdă. E un început. Apoi, simt iar nevoia să fac pe deșteapta, vai de deșteptăciunea mea! Că, punându-mă în locul ei, eu numai calmă și înțeleaptă și nepăsătoare n-aș fi fost.
- Viața e despre asta, Sabina. Să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitare de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar nu să stai îngenuncheată pe un scaun, plângându-ți de milă.
- Am înțeles. Totuși, ce trist că succesul e despre singurătate!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 29 iulie 2023
Din volumul în lucru „Frumusețe străină”
În revista „Detectiv Cultural”, aprilie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu